Micul Univers

Moto:
"Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Şi cu el odată,

Lumea toată...."

Vasile Voiculescu

A devenit parcă o tradiţie, ca în prag de primăvară să ghicim ziua potrivită înfloririi dediţeilor, în locul lor ascuns, din inima Doabrelor, aşezată peste abrupturi înalte. Trecuseră câţiva ani de când urcam aici, pe vârfurile stâncoase, bătute de soarele primăvăratec, la locurile în care cuiburile de puişori pufoşi, adunate pe puţina ţărână de deasupra cetăţii de stâncă, se metamorfozau în florile ce aduceau pe pământ albastrul cerului senin. Începuse luna aprilie, cu zile mai blânde, după atâta frig şi zăpadă statornicită amar de vreme pe creste de munţi. Ştiam că înflorirea dediţeilor este legată într-un anume fel de începutul primăverii, a uneia venită după dispariţia aşternutului de nea, dar a zilelor încă reci, cu vânt tăios şi adeseori cu nori închiondoraţi care aruncau printre ei raze de soare şăgalnice. Din cei mulţi ani de când urcam Doabrele în căutarea minunilor albastre, doar într-unul ne goniseră norii aducători de ploaie. Acum am ajuns în Brezoi într-o dimineaţa senină mai peste tot, iar norii care fugeau de colo colo, nu ne stârneau temeri.

Nu zăbovim deloc şi ne îndreptăm cât putem de repede către Gura Doabrei. Trecem podul peste Lotru, depăşim casa de lemn cu oaspeţi duminicali strânşi la un pahar de vorbă şi mai totdeauna şi cu unul din celălat, cu pisica cea albă ce-şi alinta mai mereu coada printre adunaţii de acolo şi intrăm voiniceşte pe valea Doabrei. Ne strecurăm printre casele sărmane, cu oameni la fel. Ne mirăm mult de unul dintre ei, ce-şi construia o budă confortabilă chiar în faţa intrării în casă şi foarte aproape. Ne oprim un pic la singura sursă de apă de luat în seamă, la izvorul ce iese din pământ şi iată-ne la începutul potecii, către creasta Doabrei. Trecem firul de apă, urcăm poteca cam abruptă şi de multe ori noroioasă, strecurată pe lângă un gard amărât. Ajungem în poiana de sub pădure. Urcăm mai întâi prin poiană, până ajungem la gardul de sârmă pe care-l depăşim uşor şi peste el la poteca din culme, de care nu ne vom despărţi decât atunci când vom ajunge pe cel mai înalt vârf al Doabrelor.

Poteca urcă muchia, bine bătută, dacă nu mereu de oameni ca noi, atunci de cei ce-şi mână turma de capre către locuri numai bune de păşunat. Câte unul din amărâţii de jos, mai urcă iarna după vreascuri şi nu odată şi după vreun copac pe care-l târăsc până în vale, să-şi încropească focul în bojdeuca lor şi poate tocmai de aceea îi condamn ceva mai puţin. În lungul potecii, pe abruptul din dreapta, stau atârnaţi fagi cu trunchiuri scofâlcite, cum şi-a croit fiecare soarta pe care i-au hărăzit-o vânturile ce i-au adus sămânţa tocmai aici. Bună parte din drum tot de fagi dintr-aceştia avem parte. Şi cum aceştia au forme atât de ciudate, de când am urcat pe aici prima oară, parcă dintre ei pare a răsări când nu te-aştepţi, câte o Babă-Cloanţa.

Cu gânduri din acestea, opintind câte odată pe panta cam mare încă de la început, ajungem într-un ochi de poiană cu stâlp de înaltă tensiune în mijlocul ei. Puţină vreme poteca ne mai acordă un moment de odihnă, după care îşi continuă urcuşul. Ceva mai sus o luăm pe o curbă imaginară, cam fără potecă, doar urmărind târşala altor paşi ce au croit drum jilăvit proaspăt, prin frunzişul adunat aici din toamnele multe zăbovite pe coasta muntelui. De data asta pădurea a lăsat în urmă fagii şi acum urcăm către creastă printre trunchiuri de stejari, ce-şi aşteaptă zilele călduroase să-şi pleznească mugurii dătători de viaţă nouă. Mai urmărind hăţaşele, mai sărind peste vreun copac doborât, scorojit de vremurile ce au trecut peste el, mai îndreptându-ne către creastă pe unde socotim mai bine, ajungem însfârşit în locurile de unde încep priveliştile către locurile cele nebănuite până acum. Se zăresc stâncăriile de poveste ale Doabrelor.

Vârful Zimbrului, un dinte de rechin imens, statonicit aici din lumea preistorică din care o fi venit. Ceva mai departe abruptul sub care a poposit Grota Leurdelor. Abrupturi de stânci bine şlefuite de vânt, imense, coboară la întâlnirea cu pădurea însăilată la poalele lor. Către locurile spre care ne îndreptăm, vârful Doabrelor, poate de vreo 8-900m, se zăreşte în toată măreţia lui.

Acolo nădăjduim să găsim minunile cuiburilor înflorite ale dediţeilor. Nu mai e mult până acolo, dar de înfrânt câteva urcuşuri, un pâlc de pini cu încâlceala celor doborâţi cu cei în picioare, câte o brână mai şugubeaţă, gata oricând să te trimită către adâncurile invizibile la vreun pas greşit, ajungem pe muchia îngustă de unde schimbăm versantul muntelui. Când coborâm de unde ne-am cocoţat până acum, poteca ne îndrumă pe o coastă pământoasă, scormonita poate de episodicii călători din prin aceste locuri şi mai sigur de vietăţile pădurii. Din păturişul frunzelor moarte, bătucite de zăpezile care l-au stăpânit atâta amar de vreme, apar căutând zilele primăverii, vlăstare de flori timide. Ici-colo câte-o vioarea. Ceva mai multe pâlcuri albăstrii de popâlnic iepuresc, câte un brebenel rătăcit, ba chiar şi albul pur al păştiţei.

Noi ne strecurăm pe brâna de sub stânci, pe acolo pe unde mână unui îndrăgostit al acestor locuri întortăchiate, a vârstat pe alocuri câte un triunghi roşu al unui marcaj mai mult imaginar. Într-o strungă îngustă, schimbăm drumul de brână de până acum, într-un ultim urcuş. De aici, din locul acesta îngust, aparent neprimitor, coboară un drumeag strecurat prin încâlcişurile pădurii, ce te scoate repede la firul de apă al Doabrei. Cam repezite locurile, cam încâlcite, dar dacă urmăreşti cât de cât firul văii, mai abătându-te uneori pe malurile ei, ajungi până la locurile mai prietenoase din vale.

De aici încolo nu ne-a mai rămas decât urcuşul pe ultima muchie a zilei, ce ne desparte de locurile căutate. Acum vreo 10-12 ani când am păşit prima oară pe aici, muchia pe care atunci o vedeam pentru prima oară, era acoperită de o pădurice de pini, păzitori cu ace încă verzi ai acestor locuri. An de an i-am văzut pe aici, până când într-unul din cei apropiaţi, i-am găsit uscaţi, pe unii chiar doborâţi. Dar ca acum, încâlcind locurile cu trunchiurile lor doborâte şi doar puţini rămaşi să moară în picioare, nu i-am găsit niciodată. Să fi fost un scarificiu neştiut, pentru dediţeii pe care-i ascundeau, să le lase lor locul însorit în care să se bucure de întâile raze dătătoate de viaţă ?. Dar şi muchia îngustă şi parcă ascuţită dintr-adins, expusă atâtor vânturi cărora colonia de pini sălăşluită vremelnic pe aici nu le-a făcut faţă, o fi contribuit la moartea acestora. Prin osuarul pinilor, urcăm până în vârful Doabrelor. Pe coasta din stânga apar dediţeii. Mai firavi, mai izolaţi parcă, în iarba care deabia şi-a croit drum spre soare.

Mai sus, pe locul însorit cu privelişti către toate zările, ne pregătim odihna zilei. Aici, pe aceste locuri însorite din beşug, îşi au sălaşul vremelnic minunile albastre ale deiţeilor pe care-i căutam.

În cuiburi de puişori pufoşi, aşteptând momentul când le va veni bine să-şi deschidă sufletul petalelor albăstrii, cu inima galbenă ruptă din soarele primăvăratec. Pe ici pe colo stau pâlcuri de câte zece-cinsprezece flori adunate în cuibul din care şi-au luat drumul spre viaţă.

Locul ne pare vrăjit de atâta culoare aruncată pe creasta de peste atâtea stânci întunecate. Îmbătrânitele locurilor. Peste ele minunile florale le dau viaţă în fiecare an.

Creasta pe mai departe, de-a binelea alpină, este şi ea presărată de flori ale dediţeilor, ivite prin grohotişul mişcător al locului. Dintr-o strungă îngustă cu stânci printre care deabia de te strecori, continuă drumul pe muchia Doabrelor. Te scoate poteca aproape invizibilă cu rare triunghiuri roşii, până în Poiana Sulieţei, mai către colţul ei răsăritean, acolo unde ultima casă a locului, cea a lui Todorof, este semn că ai depăşit încâlcişul pădurii. Dar până atunci ai prilejul să te strecori printre adevăratele domuri stâncose, aruncate pe aici de câte-o mână măiastră.

Din drumul strecurat în zilele unei primăveri cu copaci înverziţi, doar în foşnetul proaspăt al frunzelor, ne întoarcem în cea de acum, încă neîmpământenită. Ne lipsesc priveliştile depărtate, către crestele încă înzăpezite ale Făgăraşilor şi cele mai apropiate ale Lotrului şi Căpăţânii, dar cele ale deiţeilor lângă care ne vom întoarce mereu, ne mai mângăie încă odată. Până la urmă trebuie să plecăm şi luăm drumul înapoi prin aceleaşi locuri.

Brânele stâncose, potecă urcătoare la fel de pământoasă, cea cu rădăcini şi priza de picior care ne face să o depăsim parcă mai uşor, pădurea de stejari în aşteptarea frunzişului cu care se vor împăuna o vară întregă, poienile de jos şi ca o încununare a zilei, carapacele stâncoase de la furcitura pâraielor Doabrelor şi Zimbrului.

În drumul întoarcerii pe vale întâlnim câţiva tineri stârniţi de ziua frumoasă ce urcă cu grătarul în spate şi tolba cu băutură. Despre crestele muntelui deabia de ne întreabă oleacă.

Străbatem repede uliţa dezmoşteniţilor, remarcăm pe cei adunaţi la un pahar de vorbă în căsuţa de la drum, cu pisica ce-şi caută mângâierea printre ei şi ne mai rămâne doar timpul cât să prindem autobuzul care ne va duce din nou acasă.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez