Luna și doi bani jumate

Moto: Mai dăm răgaz o noapte

să pot visa ce-mi place...

George Ţărnea

Ne-am îmbarcat într-o maşină, aspirând către culmile munţilor Lotrului, dincolo de ora 9 dimineaţa. Cam târziu pentru temperaturile caniculare anunţate. Nu eram numai cei patru călători din maşină, dar şi un al cincilea, care neputând călători odată cu noi, urma să plece cu trenul. Au decurs lucrurile cu bine şi înăuntrul maşinii, cu aer condiţionat, ne-am lăfăit pe pernele acesteia. Ne-am oprit câteva clipe la casa unuia dintre noi, aflată în Robeşti, locul de unde mai departe aveam să intrăm în lungul drumului forestier de pe valea cu acelaşi nume. Îmi erau bine cunoscute locurile. Urcasem de câteva ori către Piatra Gorganelor, alteori către creasta Lotrului, către care tindeam şi acum, dar şi în drumuri mai scurte, unele de iarnă, spre Zăpodioarele aceloraşi munţi. Acum drumul mi s-a părut schimbat. Exploatările forestiere încetaseră de mult şi drumul începuse să se înierbeze, dovadă că omul se hotărâse să lase în pace muntele. O carieră veche de piatră mai producea din când în când câte o surpare. Am lăsat în urmă calea spre Zăpodioare, acolo unde un învăţător, rămas doar în memoria bătrânilor la vârsta senectuţii îşi avea o casă cu privelişiti spre culmile înalte ale Făgăraşilor. Într-alt loc, prin despicătura îngustă a Văii Mici, se strecura drumeagul şi mai apoi poteca spre culmea împietrită a Gorganelor. Locul unei vechi case forestiere, pâraiele Jangului, Fetii Popii, care străbăteau năvalnic coasta muntelui şi alte amănunte, însufleţeau amintirile multe de prin aceste locuri. Mai în susul văii, muntele, de pe care copacii fuseseră înlăturaţi şi versantul zdruncinat de exploziile care creaseră loc drumului, îşi mai arunca stânci până spre calea noastră şi ne-a mai îngreunat de câteva ori înaintarea. Am înlăturat pietrele din drum, până când acestea au devenit prea multe. Şi aşa m-am minunat cât curaj avea conducătorul maşinii, să-şi hurducăne bietul Volkswagen pe coclaurile astea. Până la locul unde însfârşit ne-am oprit, străbătusem 5,7km. Ne-am aruncat rucsacii în spate şi ultimii aprope 2 km i-am parcurs repede. Un pod aruncat peste apa Robeştilor, agăţa drumul pe coasta altei muchii pe care o traversa şi până la urmă se întâlnea cu locul în care potecuţa priporoasă pe care am urcat de la firul apei, scurta mulţi kilometrii. O clipă m-am uitat în urmă, gândind că Ionică, avea să ne ajungă prin locurile astea. Nu se vedea şi noi am început urcuşul pe vechiul drum forestier, de taf, cu pantă mare şi făgaşuri peste tot. De la firul apei Robeştilor, părăsite de curând, până în creasta muntelui de unde coboram la stâna care avea să ne fie „hotel” peste noapte, aveam de înfruntat cam 1300m de urcuş, aproape fără întrerupere. Şi peste drumul pe care-l aveam în faţă se aşternuse canicula, pe care vrând nevrând, trebuia să o înfruntăm. Pentru mine mai greu, pentru ceilalţi mai uşor. S-au terminat multele serepentine, uneori cât decât umbroase, alteori cu ochiuri de poiană cu soare înţepător. Până la urmă am ajuns la capătul uneia dintre ele, de unde o potecuţă vizibilă, dar nu prea umblată, ne-a condus printre fagii pădurii. Ceva mai mult de ½ oră am umblat prin desişul pădurii până să ajungem în Şaua Izvorului Frumos, cea cu iarbă mătăsoasă şi izvor în apropiere. Din capătul văii Robeştilor, de unde apucasem drumul urcător, trecuseră cam 2 ½ ore. Când am ajuns aici eram într-adevâr obosit, cel puţin faţă de colegii mei mai tineri. Am făcut pauza mare, am mâncat câte ceva şi mai ales ne-am odihnit. O clipă m-am gândit că ar fi fost mai bine să rămân aici, în foişorul de vânătoare existent şi să-mi aştept tovarăşii de drumeţie până a doua zi. Dar am continuat drumul, a cărui pantă o ştiam bine, era şi mai dură.

Era drumul acesta, cel pe care ciobanii de la stânele de mai sus, îl foloseau din plin, mai pe jos întovărăşind turmele, mai călări, mai cu maşini de teren şi m-am gândit că-l voi înfrânge şi eu. Când străbătând pădurea, când ochurile de poiană din ce în ce mai dese, cu soarele dogoritor al orelor prânzului deasupra capului, mai cu câte un popas făcut de înaintaşi să aştepte şi pe nevolnicul din urmă, până la urmă am ajuns la pădurea de brad de sub vârful Murgaşului. Poteca era acum umbroasă, mai potolită în urcuş şi până la plaiul înverzit, parcă nu mai era mult. Am poposit la izvorul din Zănoagă, pe care tot aşa de zglobiu şi rece l-am găsit. Şi prospeţimea lui, ca mereu altădată, ne-a înviorat.

Ar fi trebuit ca prin aceste locuri să ne întâlnim cu turme de oi, cu cai risipiţi pe plai, dar nimic nu trăda existenţa unei vieţi pastorale. Nici stâna ceva mai alături de drumul pe care ne aflam nu trăda o astfel de viaţă. Doar casa stânei, stătea stingheră într-o pată de pământ fără verdeaţă.

Am continuat urcuşul şi când ne-am aproipat de pâlcurile de brazi, mi-am amintit drumul unei zile de iarnă cu cer senin şi vizibilitate totală, până spre crestele mari ale Fâgăraşilor, strălucind în lumina soarelui. Acum pe aici bătea doar vântul, ceva mai răcoros, iar pâcla cerului şi norii îngrămădiţi, doar cu slabe petice de albastru printre ei, nu ne lăsau să vedem nimic din spectacolul măreţilor. Doar înaintea drumului nostru silueta apropiată a Robului, trăda apropierea înălţimilor munţilor Lotrului. Mai aveam puţin de mers până la locul de unde începeam coborârea către stâna aleasă ca mas peste noapte.

Din faţa mea, am auzit un zvon de glas „uite-l pe Ionică” şi când m-am întors chiar l-am văzut în urma mea. Dar de ajuns nu ne-a ajuns deplin decât atunci când am ajuns la stâna noastră, cea din poiana Danului, aşezată la cota 1630m, care parcă aştepta oaspeţi.

Curată, aşezată într-o poiană cu pâlcuri de brazi care o înconjura, cu lemne de curând tăiate şi aşezate pe prispă, ne-a întâmpinat parcă bucuroasă. Nu eram chiar singuri, de pe Robu mai coborau încă doi călători, dintre cei pe care-i ştiam că hălăduesc ca şi noi prin aceste locuri.

Aici a sosit odată cu noi şi Ionică. Ne-a povestit că urmase până a ne întâlni, un drum diferit de al nostru. Urmase calea pârâului Robeşti, prin valea sălbatecă şi plină de surprize, oferită muritorului care îndrăznise să-i calce nemurirea.

A întâlnit în cale cocoşi de munte grabnic–zburători şi o găinuşe-cloşcă, cu cârd de puişori pe care nu a izbutit să-i ascundă cu totul privirior iscoditoare ale obiectivului aprataului fotografic.

A urmat o seară plăcută, cu îndeletnicirile unei tabere montane, cu aşternut de cetină, cu împrospătatul apei de la izvorul vechii stâne, cu un mic foc de tabără cu oarecare cântec împrejurul lui, fără pretenţii fonice deosebite, după care fiecare şi-a găsit culcuşul pe care şi-l pregătise.

Câţiva, dacă cerul tot îşi îndepărtase norii închiondoraţi, şi-au luat sacii de dormit şi s-au aşezat sub pâlcul brazilor bătrâni din apropiere. Peste noaptea liniştită, am mai ieşit pe afară, cât să ascult vorba şoptită a brazilor, sub clarul lunii roşietice, ce-şi arunca lumina îngheţată pe pajiştea cu umbrele bătrânilor străjeri aruncate peste ea.

A venit o dimineţa însorită. Cei doi călători, înaintaşi ai noştri, s-a sculat mai devreme aveau alte planuri, legate de trenul pe care trebuiau să-l prindă. Noi ceilalţi, am mai tras un pui de somn, cât îi stă bine celui din zorii zilei.

Apoi întreaga tabără şi-a făcut rucsacii şi ni i-am aruncat în spate. Până în creasta pe care o părăsisem ieri, am ajuns repede.

Acolo ne-am despărţit de Ionică. Avea el drumul lui stabilit încă de când plecase pe munte. Multă vreme avea să-şi însoţească paşii de culmile înalte ale Şasei Mândrei şi Mândrei, până sub Coasta Câinenilor, de sub care avea să prindă drumul ce-l ducea către lumea pe care o părăsise pentru prea puţină vreme. Venea de acolo cu ochii îmbogăţiţi de privelişti pe care prea puţini muritori aveau prilejul să le vadă.

Noi ceilalţi, aveam să luăm drumul înapoi, trebuind să ajungem din nou la maşina părăsită pe drumul de pe valea Robeştilor.

Ne-am înviorat la izvorul din poiana Zănoagei, am coborât iute drumul ciobanilor şi cu unul din ei, călare, mergând tocmai la stâna cu donjon de sub vârful Robului, ne-am întreţinut câtăva vreme şi curând am ajuns din nou în Şaua Izvorului Frumos. Acolo am lenevit câtăva vreme, până a ne afunda din nou în nepătrunsul pădurii de fag, pe poteca un pic scorminită de copitele calului ciobanului, care parcă ne-a punctat odată în plus drumul sinuos de prin pădure. Apoi am ajuns pe drumul cu serpentine multe şi până la urmă la apa pârâului Robeşti. Acolo ne-am odihnit, încălziţi zdravăn de coborâşul repede făcut până aici. Într-un smoc de iarbă mai înalt, am găsit şi un smoc de păr de mistreţ, trecut de curând pe aici şi nu departe şi locul scormonit al acestora. Făceau şi ei parte din lumea îndepărtată de muritori descoperită de Ionică. Mai aveam puţin până la locul în care ne aştepta maşina şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne urcăm în ea şi să părăsim locurile minunate pe care le văzusem. Şi pentru mine şi gândul că nu ştiu când am să le mai revăd.

Text: Dinu Boghez

Foto: Ionică Lera