Balada de hoinar

Moto: Cu nesfârşită grijă/ deschideti poarta lumii/ şi-ngăduiţi să treacă/ şlefuitori de gânduri/ şi hoţii de poveşti

George Ţărnea

Să vină odată zilele de vară, cu cer senin şi vârfuri sclipind în bătaia soarelui, să pot urca din nou spre crestele Făgăraşilor, gândeam în zilele din urmă. Şi parcă acum, la anii mulţi care s-au adunat, parfumul suav al înălţimilor mă cheamă mai cu deosebire. Aşa s-a născut, din dorul aprins al tuturor acestea şi încă multora, o altă hoinăreală pe meleagurile înalte ale munţilor îndrăgiţi.

Din noianul zilelor închiondorate, cu îmbulzeală cerească cu fulgere şi nori plângăcioşi, iată, s-au ivit şi zilele frumoase pe care le aşteptam. Noi, cei patru călători, ne-am aşezat comod în scaunele autobuzului care avea să ne ducă până la Sâmbăta de Jos. La coborâre, rucsacii în spate, o vizită scurtă la magazinul de la care aşteptam plăcinţele cu brânză, delicioase, pe care le ştiam de mult şi iată-ne ajunşi la marginea drumului care avea să ne ducă spre locurile mult visate. Ne-a cules repede o maşină, apoi alta şi curând am ajuns la poarta mânăstirii Sâmbăta. Ca şi în alte împrejurări, de aici a început periplul nostru. Mai întâi pe drumul cel bun, către pensiunile de pe vale şi mai apoi pe cărăruia de pe malul apei şi mai rar pe câte-o bucată de drum rămasă întactă de pe urma furiei apelor. Am ajuns repede la vechiul capăt de drum, cu bătrâna băncuţă încă supravieţuitoare a timpurilor trecute peste ea. De aici încolo am intrat în poteca muntelui, când agăţată de coasta împădurită, când traversând apa înspumată a Sâmbetei.

Până la cabană am ajuns repede, poate puţin peste timpul indicat pe săgeţi şi poate făcut altădată, dar nici anii nu mai erau aceeaşi. Pe băncuţa de deasupra izvorului cabanei, un puşti ne-a şi luat în primire, întrebându-ne cam ce ne dorea sufletul şi coca-cola şi ciorba de fasole – se pare un fel de emblemă culinară a cabanei -, ne-au sosit repede la masa din poiană. Am aflat că pe aici avuseseră loc oarecari schimbări şi noul patron al cabanei, avea vechi state de servici montan, încă de pe vremea fostei cabane Mălăeşti, din Bucegi. Şi poate acum, la altă tinereţe, îi trecuse amarul cabanei amintite, mistuite de foc. Numai că acum, aici, în Valea Sâmbetei, îl pândea un pericol, poate chiar iminent. Un culor de avalanşă, coborât parşiv din înaltul muntelui, cu brazi cu tot, ameninţa de-a binelea existenţa cabanei. Dar poate năpasta asta s-o răzgândi şi o apuca-o prin alte locuri. Încolo totul era cum îl ştiam din toamna trecută şi pisica cu blana tărcată, din gena motanului sălbatec cu care strămoaşele sale se avuseseră bine, era tot aici şi tot aşa de flămândă.

Am mâncat, ne-am odihnit cam o oră, după parcursul alert de până atunci şi iar ne-am pregătit de plecare. Am mai luat în drum oarecari informaţii de la salvamontiştii din cabana de mai sus, am ajuns repede la răscrucea de poteci din vale şi iată-ne începând urcuşul către prima treaptă a căldărilor din drumul către Fereastra Mare. Ce s-o fi petrecut cu urcuşul ăsta de anul trecut până acum, nu prea ştiu, dar s-a dovedit mai greu, cu momente de odihnă mai multe şi parcă a fost...mai lung. Poate o fi fost de vină umezeala excesivă din atmosferă, din ceaţa care domnea pe creste şi uneori cobora până mai jos. Sau poate cine ştie, pe deasupra rucsacului se mai adăugase încă un an între timp. Când am ajuns la săgeata de răscruce din cale, am fost mai toţi fericiţi că trecusem cu bine încercarea asta primă, la care ne supusese muntele.

Intrasem în căldarea înaltă, de unde poalele Colţului Bălăceni, cât se vedea din acoperământul ceţos şi acum, drumul printre tufele de bujor şi stâncile mari din cale, ni s-a părut un adevărat balsam.

La cabană erau doi tineri, care-şi aduceau aminte că ne mai întâlniseră prin Făgăraş şi anul trecut, iar prin căldarea pietroasă pe alţii, puţini la număr, care ne dăduseră ceva informaţii despre refugiul din Gălăşescu Mic spre care ne îndreptam. Încolo doar căldarea pietroasă şi doar uneori strigăte de marmotă mai însufleţeau locul. Pe nesimţite potecă şi-a apropiat priporul şi smuceala ei, mereu repede, când la dreapta, când la stânga, ne-a scos sus în creastă, în Fereastra Mare, la 2188m, numai bine când s-a risipit şi ceaţa. S-a risipit cât să ne dea prilejul să ne fericim ochii cu imaginile crestelor înalte pe care de atâta vreme nu le mai văzusem. Apoi când să trecem Slănina – 2268m -, ne-am întâlnit cu un stingher călător, având în dotare doar o umbrelă roşie şi pe buze curiozitatea de a-mi afla anii pe care-i duceam cu mine. Apoi boaghea iar ne-a înlănţuit şi până în pragul noului refugiu din Fereastra Mică – 2191m -, ne-a tot ţinut învăluiţi.

Nu eram singuri în refugiu, şi cu cei doi tineri de acolo, s-au înfiripat repede conversaţii şi şirul întâmplărilor pe care ţineam să ni le povestim, se răspândeau prin refugiu de parcă se băteau turcii la gura noastră. Până la urmă a venit înserarea şi ne-am adus aminte că fiecare avea a doua zi de făcut alte drumuri lungi şi poate grele. A trecut noaptea, cu cer senin, cu ceva stele şi un pic de lună, cât avusese timp să-şi înceapă rotunjimea. Dimineaţa a venit cu cer albastru şi pe coaste cu o turmă mărişoară de capre negre, alergând după iarba proaspătă, înrourată, pe care şi-o doreau. Şi fiecare dintre noi şi-a urmat drumul său.

Am urcat panta lină a Slăninei, am ajuns din nou în Fereastra Mare şi de aici încolo, ne-am început drumul către Zârna.

Poteca, privită de aci, din urcuşul către Cheia Bândei – 2382m - pe sub care aveam să trecem, părea domoală. Dar drumul până la celelate vârfuri ţuguiate, ţâşnite din firul crestei, era încă lung şi soarele începuse încă de dimineaţă să dogorească. Undeva în cale ne-a răsărit săgeata care ne arăta poteca de peste muchia Trăznită şi calea până la noul refugiu din aceste locuri. Cunoşteam poteca, fusesem pe acolo prima oară cu un vechi prieten, vroind să scurtăm calea spre Iezer şi să prindem din urmă timpul pierdut cu furtuna năpraznică care ne oprise din drum. Şi parcă nici nu-mi vine să cred câţi ani trecuseră de atunci...Dar şi cu fiica mea mai trecusem pe aici, când într-o zi cu ceaţa şi cam târziu, pornisem de la cabana din Valea Sâmbetei, cu gândul de a ajunge tocmai pe Dara.

Mai întâi orbăcăind prin ceaţă şi mai apoi pe crestele însorite dintr-odată, ne-am continuat drumul pe coaste. Acum, pe negândite ne-a stat în faţă vârful lui Mogoş - 2398m – şi acolo într-una din şeile înalte am poposit prima oară. Ne-am apropiat de stâncăriile sale, din marginea nordică abruptă şi ne-am desfătat privirile către locurile depărtate din care parcă nici nu venea să credem că veneam. Ne-am luat din nou rucsacii în spate şi ne-am continuat calea pe poteca urcătoare către vârful Urlea – 2473m. Căutam din priviri locul pe unde o potecă cobora în căldarea cu ochi cereşti, sclipitori, ce priveau către albastrul luminos de deasupra lor. Dintre toate, iezerul cel mare al Urlei, stâpânea căldarea cea verde.

Pe lângă noi, pe coaste cu stâncării înnegrite de vremuri şi tufele de bujor încă înflorit, însufleţeau muntele. Am trecut pe sub vârful Urlea – 2474m -, apoi pe lângă cel al Iezerului – 2423m –, acolo unde un cioban care-şi păzea turma numeroasă, a coborât repede în speranţa că poate o găsi la noi vreo ţigară.

Când am început să coborâm brâna cu grohotiş mărunţit de sub vârful Fundul Bândei - 2454m -, de unde se despărţea drumul spre Dara şi Hârtopu, ultimele mari înălţimi ale Făgăraşilor, ne aştepta măreţul spectacol al căldării Leaotei. Câtăva vreme am privit de sus măreţia căldării, cu ochiurile de apă, lacurile risipite pe întinderea adâncului de munte, cunoscute din alte nu prea îndepărtate excursii.

Străjuiau deasupra căldării, creasta care cuprindea ultimele vârfuri înalte ale munţilor pe care-i străbăteam. Dara – 2500m -, Muşatescu – 2495m - şi Hârtopul – 2506m -, erau paznicii veşnici ai minunilor albastre. Apoi ne-am îndreptat paşii către şesul înalt – 2364m – al Şeii Leaotei.

Când urcasem altădată din adâncurile căldării, de la stâna acelor locuri, un cioban ne-a sfătuit să urcăm spre creastă pe un hăţaş de-al lor, marcat cu roşu, cu litera H, de la hăţaş, ne spuneau ei cu mândrie. Pasă-mi-te pădurarii marcaseră locurile special pentru ei !. Acum ajunsesem tot pe acele meleaguri, cu poteca sfoară înaintea noastră şi iarba mare care ne mângăia paşii, pe când străbăteam platoul făgărăşan, atât de neobişnuit în aceşti munţi. Când am ajuns la capătul acesatuia, eram sub vârful Leoatei – 2312m . Acolo am găsit la locul ei săgeata care ne îndruma spre refugiul Zârnei, arătându-ne şi timpul până acolo, de doar 30 minute. Numai că şi acum, vârful ei arăta spre locurile din care tocmai veneam, ca şi atunci când o găsisem aici prima oară. De data asta chiar am întors-o şi poate acum nimeni, nici măcar vântul nu i-o mai schimba direcţia.

Să fiu sincer eram cam obosit, desi tura de pana atunci nu fusese prea lungă. Căldura de pe drum fusese apreciabilă şi când am văzut pe săgeata întâlnită cele 30 minute până la Zârna, ar fi trebuit să fiu încrezător în forţele mele. Ştiam însă că aveam în faţă un drum încă lung, cu coborâre zdravănă până la refugiul mult râvnit şi care se vedea de aici, într-o şa îndepărtată, ca un punct minuscul pierdut în locurile înverzite. Am coborât drumul pe coasta zgrunţuroasă. Am privit de sus iezerul Zârnei şi mai departe, după ce poteca a străbătut o muchie scurtă, ne-am angajat pe o înşiruire de hornuri. Erau acestea presărate cu stânci ce trebuiau ocolite, cu câteva limbi de zăpadă încă prezente şi cu multe tufe de bujor înflorit, care mai îndulceau oboseala şi căldura dată de soarele amiezii ce-şi pusese în minte să ne prăjească de-a-binelea. Şi până la urmă am ajuns şi ne-am aruncat rucsacii pe pajiştea din faţa intrării în refugiu.

Eram primii călători, care ajungând aici, îşi propuseseră să rămână peste noapte. Nici chiar mai târziu nu se oprise nimeni aici. Eram străpânii de-o noapte al căsuţei din şaua Zârnei!. Ne-am lăfăit de-a binelea pe pajiştea dinaintea refugiului. Am mâncat pe îndelete, chiar am adormit sub cerul albastru şi soarele darnic de după amiază, cu căldură ceva mai molcomă. Dintre ochiurile de apă nivale, ne-am ales câte unul pentru fiecare şi în cel din spatele refugiului, în ce mă priveşte, m-am bucurat de binefacerile soarelui care le încălzise special pentru noi.

Mai târziu am plecat agale către valea adâncă, prin care se strecura fuiorul de apă înspumată, venită tocmai din lacul Zârnei pe lângă care trecusem la coborâre. Era în apropiere şi bordeiul ciobănesc, al mioarelor agăţate pe coastă şi de la el, răzbătea până la noi, lătratul câinelui rămas de pază. De acolo ne-am luat apa pentru seara care urma. Peste noapte, doar luna trecătoare peste creste ne-a mai scos un pic din culcuşuri, cât să ne bucurăm de lumina aruncată peste creste şi până când a început să se lumineze, nici că ne-am mai sculat. Peste munte se lăsase liniştea.

De data asta ne-am sculat aproape cu noaptea’n cap. În refugiu domnea încă întunericul zorilor. Ne-am strâns lucrurile, ne-am aruncat rucsacii în spate şi încă înaintea orei 6, am plecat în ultima noastră etapă. Soarele mai avea încă de mers până să dea peste creasta munţilor. Am urcat panta vârfului Zârna – 2223m -,
am dat peste cele două izvoare cu apă limpede şi rece, acolo unde ne-am înviorat feţele arse de soarele pe care-l înfruntasem în zilele de dinainte. Apoi am mai trecut şi peste vârful Fundu Langa – 2242m -. Acolo, pe pajiştea întinsă de sub el, am privit cu nesaţ înalta culme a Iezerului, care-şi sfârşea înlănţuirea de vârfuri descrescătoare cu rotunjimea Păpăului, ultimul din cele de peste 2000m al piciorului de munte aruncat către valea Doamnei. Coborâşul până în Şaua Radului – 2185m -, am făcut-o pe nesimţite, după care puţin ne-a trebuit să urcăm către cele două vârfuri ale Ludişorului, ultimul dintre cele două, doar puţin peste 2300m. De aici am zărit, adâncită sub noi, marea Curmătură a Brătilei. Eram singurul dintre cei ce alergaseră pe crestele munţilor până aici, care mai fusese de câteva ori prin aceste locuri şi la odihna din creastă, n-am pregetat să le povestesc câte ceva din acele împrejurări.

Toate acestea petrecute în treceri peste munţii înalţi ai Iezerrului şi Făgăraşului. Am început lunga coborâre, în serpentine line şi ne-a luat ceva timp până a ajunge lângă noul refugiu sferic aşezat la 2125m.

 Ajunşi aici, am hotărât o pauză mai lungă. Eram pe cumpăna Făgăraşilor, în locul înfrăţirii a două importante masive. Refugiul nu era chiar gata, dar la nevoie se putea utiliza şi aşa. Lângă el oglinda unui lac nival. Poteca ce ducea mai departe, pe ultimă parte a Făgăraşului, urca domol spre stânga, către vârful Berevoescu. Alta, cea către Iezer, urca şi ea, pe coasta golaşă a Brătilei şi mai departe creasta aceasta din urmă, era puncată de vârful Călţunului şi după el de vârfurile Mezei. Mai departe drumul ducea peste Curmătura Oticului, cea care avusese bunăvoinţa să adăpostească izvorul cel mai înalt al Dâmboviţei şi la urma urmelor, din el să potolească setea bucureştenilor. Pe plaiul însorit al acestor locuri pline de amintirile anilor, de la tinereţe până la bătrâneţe, am lenevit aproape o oră.

După atâta odihnă, ne-am hotărât să începem coborârea prin căldarea Dejamilor, aşternută la picioarele noastre. O cunoşteam bine spuneam eu, din alte împrejurări, cu nu prea mulţi ani în urmă. Venisem într-una din ele tocmai din Iezer. Fusese o zi de sfârşit de septembrie cu cer albastru şi căldura molcomă a zilei de toamnă, petrecută peste vârfurile multe, îngălbenite de soarele care le stăpânise meleagurile înalte. Aproape de Brătila mai întâlnisem o turmă întârziată, cu mirosul de fum tomnatec, venit de la stâna pe care tocmai se pregăteau să o părăsească. Am coborât apoi prin căldarea cu umbrele înserării coborâte peste cleanţuri înalte. Într-un târziu, am ajuns la o gazdă primitoare, cu pat înfoiat de cearceafuri albe, cu duşul cald care a aşternut liniştea peste oboseala unei zile lungi şi frumoase şi a doua zi cu vorbă bună şi cafea aburindă. Cealaltă ne adusese aici dintr-un periplu minunat, întortochiat printr-o căldare cu cerul oglindit în cleştarul ochiurilor de apă şi pe firul crestelor înalte, stăpânite deopotrivă de limbi de zăpadă prelungi şi postate de bujor proaspăt înroşit, ce-şi găsea locul prin pajiştea care deabia mijea a viaţă. Şi mai erau şi altele, unele cu ceaţă, altele cu soarele venit după vreme rea, cu prieteni de neuitat, care acum mă privesc, poate, din locuri şi mai înalte.

Acum intram din nou în căldarea strânsă între crestele stâncoase, stăpânite de puterea soarelui amiezii. Primii paşi ai coborârii erau năpraznici, cât se strecurau prin grohotişul mişcător al serpentinelor dese, agăţate de coasta repede a muntelui. Dintr-o stâncă întunecată, dintr-un cotlon al muntelui, ţâşnea Izvorul Radului. Trecuseră ploi multe peste munţi şi acum izvorul avea undă puternică, risipită în fuioare înspumate şi zbuciumul albului pur, se împletea cu stânca întunecată. Acolo ne-am oprit, să-i sorbim un strop din apa dătătoare de viaţă. De aici ne-am refăcut rezerva de apă pentru mai târziu şi peturile noastre s-au înfiorat îmbrobonate de răceala şi limpezimea ei de cleştar. Mai apoi am coborât prin căldarea care-şi aduna fuioare înspumate de apă de prin toate ungherele muntelui. Se strecurau acestea prin verdele pur al pajiştii montane, alunecând în funii albicioase pe coastele repezite ale muntelui şi până în vale s-au tot adunat, transformându-se în râul puternic al Dejanilor.

Trecuseră două ore de când tot ne strecuram pe poteca muntelui. Mai sus printre stânci, mai apoi prin pajiştea alpină cu tufe de rododendron, uneori pe malul pârâului înspumat şi alteori pe coaste lăstărite, poteca ne-a condus către capătul potecii, acolo unde brazi puternici stăpâneau locurile. Pe o punte firavă şi cam alunecoasă, am traversat râul năvalnic, după care drumul forestier ne-a fost tovarăş multă vreme.

O casă cochetă cu hărmălaie mare de turişti străini şi iată-ne înscrişi pe cei aproape 10km de drum ars de soare peste tot, încercând să ajungem cât mai repede la vreuna din pensiunile din Dejani. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea a caniculei care ne împresura din toate părţile. Am început cu pauze rare, apoi din ce în ce mai dese şi mai tirziu cu una cu răcorire deplină pe malul râului. Oarecari oameni întâlniţi în cale ne-au amăgit, spunându-ne că mai avem puţin până la pensiuni. Poate ei or fi avut dreptate, dar picioarele noastre obosite, au schimbat puţinul ăsta într-unul foarte lung. Una din pensiuni ni s-a părut prea scumpă şi altele parcă intraseră în pământ. Până la urmă ne-a scos norocul în cale una şi mai pe măsura buzunarelor noastre şi sleiţi de puteri, în camera răcoroasă, ne-am aruncat din spate povara rucsacului, devenit mult prea grea. La un fel de bar văzut ceva mai sus, ne-am răcorit cu ceva licori corespunzătoare. Apoi ne-am îndreptat spre duşul cald şi seara plăcută alături de gazdele noastre primitoare. Când însfârşit ne-am aruncat în pat, nimic nu ne-a mai clintit până când soarele ne-a intrat pe fereastră.

A venit dimineaţa, una cu privelişti minunate din balconul casei, către creastele pe care deabia le părăsisem şi cu briză răcoroasă, bătând dinspre munţii cei mari. Părea şi acum că suntem pe depărtările înalte şi doar toaleta matinală din locurile civilizate în care eram, ne-a anunţat sfârşitul zilelor petrecute în munţi. Ne-au întâmpinat gazdele, cu zâmbet şi cafea aburindă, pe terasa însorită de pe care încă mai puteam îmbrăţişa munţii. A venit despărţirea, cu alte gânduri despre Făgăraşii dragi nouă şi urcarea în maşina care avea să ne îndepărteze câtăva vreme de munţii pe care speram să îi revedem curând. Drumul până în Făgăraş a fost scurt şi curând am coborât din maşina răcoroasă chiar în centrul oraşului, în apropiere de catedrala impozantă, încă neterminată 242.

Ne-am luat rămas bun de la gazda primitoare care ne întovărăşise până aici, promiţându-i amfitrionului, o nouă vizită, atunci când ne vom îndrepta din nou către căldarea Dejanilor. Mai aveam câteva ore bune de hălăduit prin oraş. Îl cunoşteam, de când cu ani buni în urmă lucrasem aici pe şantierul răposatului combinat chimic. Era pe atunci un orăşel mohorât, parcă un pic adormit. Dar pe atunci viaţa tumultoasă a şantierului, care ne ţinea acolo cam toată ziua, ne lua tot timpul şi doar arareori ne aflam pe străzile oraşului. Dar şi aşa viaţa liniştită şi bine trăită a ardelenilor, se desfăşura fără să ţină seama de aspectul mohorât al străzilor. Acum însă l-am găsit animat, fremătător, cu toată căldura toridă care-l acoperea. Un prânz petrecut într-un restaurant cu înfăţişare plăcută, apoi câteva momente petrecute la umbra parcului din centru, în apropierea zidurilor vechii cetăţi cu ascunzişuri medievale, autobuzul care a venit la ora anunţată şi iată-ne despărţindu-ne de meleagurile făgărăşene.

Şoseaua mergea prin şesul transilvan, pe la poalele munţilor şi ne-am tot uitat către crestele înalte, doar-doar le-om mai vedea din nou. Dar sus se aşternuseră norii şi din înalturile măreţe printre care fusesem, nu se mai zărea nimic. Doar amintirile ne mai înfrumuseţau gândurile. Până acasă, pe valea Oltului, ne-a mai prins şi o ploaie zdravănă, aici pe şoseaua întinsă, nu sus, unde ne bucurasem de răgazul de vreme frumoasă oferit de crestele înalte. În autobuz, cu aer condiţionat, nu ne-a păsat de nimic. Doar când am coborât pe asfaltul încins al oraşului, drumul până acasă mi s-a părut un infern. Dar peste acest neajuns stăruia amintirea munţilor înalţi de care avusesem parte în zilele însorite petrecute.

Text şi foto: Dinu Boghez