sâmbătă, 17 septembrie 2011

La Dame Blanche

Moto:
Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.
Adrian Paunescu

La Tete Rousse ploua de doua zile. Zoia Alecu rasuna in casti un pic mai tare decat picaturile de ploaie pe panza cortului. Pe Grand Couloir s-au pravalit toata noaptea bolovani. Cand mai scriu vreo doua cuvinte in jurnal, cand mai trag de fermoar sa vad dezastrul de afara, cand rontai bomboane.
Am atipit… Ma trezesc vocile din jur. Toata lumea pare in verva. Afara nu mai ploua si apar ferestrele de cer albastru anuntate de prognoza meteo din Chamonix. Ne incercam norocul la refugiul Gouter ca poate nu va mai trebui sa caram in sus cortul. Si reusim! La telefon ni se confirma ca ne asteapta patru paturi. Mancam o supa si facem repede bagajele. La fel si cei din jurul nostru. Este cam singurul moment in care vecinii cehi sau polonezi (habar nu am ce sunt) isi mai domolesc vorba.
La apropierea de Grand Couloir, tipetele se intetesc cu motiv. Dupa atata ploaie, bolovani imensi desprinsi tot timpul de pe versant se pravalesc inspre noi. Incep sa-mi tremure picioarele dar reusim sa trecem toti cu bine. Drumul in sus spre refugiu il facem pe racoare si ceata, care din cand in cand ne lasa sa zarim imprejurimile.
La Gouter ne ciocnim de ospitalitatea franceza. Cand destainuim ca suntem romani, suntem poftiti sa dormim in sala de mese cand va fi timpul, bineinteles ca la pretul unui sejur normal. Nici vorba de paturi ci doar de replici taioase. Poate doar apusul a reusit sa ne mai inveselasca putin.
Dupa cina, lumea se retrage in dormitoare. Printre rasete si sunete de vesela aruncata de colo-colo, reusim sa atipim din cand in cand. Suntem cu totii cu nervii intinsi la maxim. Habar nu am cand se face ora unu si se aprinde lumina. Incep zgomote de fermoare, coltari trantiti pe podea, scaune trase, ceai care curge in cani. Ne retragem intr-un colt si incercam sa mancam cate ceva. Oboseala si conserva de fructe de mare pe care o desfac, isi spun cuvantul: nu pot manca mai nimic. Imi indes o gramada de bomboane prin buzunare, stiind cat de bine imi vor prinde mai tarziu. In sala de mese este mare harmalaie. Hotaram ca cel mai bine este sa ramanem ultimii. Ne echipam fara graba si iesim afara. Cerul e plin de stele si nu bate deloc vantul. Se vad lumini care urca de la Tete Rousse. Incepem urcusul. Ne simtim bine si avansam repede. Vorbesc in continuu sa treaca vremea mai repede. Habar nu am cand am trecut peste Dom de Gouter. Cele doua pauze cu ceai fierbinte si glucoza ne prind tare bine. Pana la Vallot facem doua ore. Pe creasta deja e mare inghesuiala si se sta la coada. Asa ca hotaram ca cel mai bine este sa tragem cate un pui de somn in refugiu pana se mai relaxeaza traseul. Cum pun capul jos incep sa visez si dormim aproape doua ore. Din pacate, am pierdut rasaritul... Dupa ceai si fructe uscate, plecam iar la drum.
 Traseul continua pe o muchie destul de expusa, creasta Bosses, si pentru mine cele mai grele sunt momentele in care ne intersectam cu cei care vin de sus sau in care trebuie sa depasim alte echipe. Dar printre cantece si incurajari, iata-ne sus!
Iarasi avem noroc si ajungem singuri pe varf. Sufla vantul. Nu ma asteptam sa fie atat de ingust. In varf nu gasim decat un stegulet francez de hartie infipt in zapada. Din pacate, noi l-am uitat pe al nostru… De fiecare data cand reusesc sa ajung sus traiesc un sentiment pe care nu-l pot descrie prea bine, nu stiu ce sa fac, sa plang sau sa rad. Plini de emotie facem un tur de orizont. Zarim Monte Rosa si Matterhorn. Il sun pe tata si ii spun unde suntem. Frigul nu ne lasa sa stam aici mai mult de un sfert de ora si trebuie sa incepem coborarea; noroc ca vantul nu bate atat de tare cat sa ma miste din loc, ca nu m-ar fi incantat deloc.
In refugiul Vallot nu mai intram. Hotaram ca dupa ce coboram de la el, sa luam masa. Ne asezam intr-un loc folosit de altii inaintea noatra pentru campare. Mancam toti o conserva de peste si o ciocolata. Apoi lenevim la soare fara prea multe griji. La Tete Rousse om ajunge noi pana diseara.
Usor, usor, printre glume si multa admiratie pentru varfurile din jur, ajungem la Gouter. Deasupra refugiului, a aparut un adevarat orasel de corturi cu verva celor ce urmeaza sa atace varful in noaptea urmatoare. Ne facem bagajele si apoi mancam o supa fierbinte cu gandurile departe pe varf si cu multi turisti agitandu-se in jurul nostru, entuziasmati de viitoarea ascensiune.
Coborarea spre Tete Rousse nu a fost prea scurta, in mare parte datorita mie. La trecerea prin Grand Couloir ne intampina iarasi cativa bolovani dornici sa ajunga cat mai repede jos, dar trecem fara nici un incident. Pericolul este mai jos unde cativa spanioli atrenandu-se sa treaca portiunea cu risc a urcusului spre refugiul Gouter, dau drumul inconstienti la pietre considerabil de mari ce alearga in urma noastra. M-au speriat mult mai rau decat Grand Couloir. Ajungem la cort unde incepe leneveala.
Turisti cobora in continuare. Ii numar. Bolovanii se inmultesc si fac tot mai riscanta traversarea. Unul dintre ei scapa ca prin urechile acului. Pe la 7 seara se mai zaresc doar doi. Insa pe culoar se porneste un adevarat torent de pietre care face o adevarata nebunie orice tentativa de a trece pe acolo. Asa ca pentru noi incepe un adevarat spectacol din usa cortului, operatiunea de salvarea cu elicopterul a celor doi, care trebuie sa recunoastem ca a fost un pic exagerata dar nu lipsita de riscuri.
Seara se sfarseste in sala de mese a refugiului Tete Rousse, la cate un pahar de vin fiert cu scortisoara si portocale, sub o harta a mapamondului, discutand despre alti si alti munti…


Text: Floriana Boghez
Foto: Echipa (Ion Boncea, Maria Rada, Mihai Papuc, Floriana Boghez)

4 comentarii:

Anonim spunea...

Te cam plimbi....

fotograf nunta sandra spunea...

foarte frumoase fotografiile!

Rosemarie spunea...

ce caprita frumoasa

Mihaela Dogaru spunea...

simpatica capra... oare ce era in capul ei de statyea asa?..