Era' ntr-o zi de iarna

Moto: doar sorii albi se rotesc liniştit
şi gândul creşte-n cercuri.
Nichita Stănescu

Trecusem de Anul Nou, eram acum într-a doua lui zi. În gara Râmnicului întunericul era deplin. Trenul era tot cel cunoscut, cu banci jerpelite, cu oameni ieşiţi din vreo muncă nocturnă, gălăgioşi şi câte un pahar de cafea în mână, sau cine ştie, aşa ni se părea nouă. Aceeaşi atmosferă de când ştiam eu trenul ăsta matinal. Doar că înăuntru era cald. Dinspre răsărit, parcă s-ar fi ivit o geană de lumină. Aveam tot timpul să prindem însăilarea răsăritului, până soseam în gara Lotru, acolo de unde începea periplul nostru către Poiana Suliţei. Coborâm în gara aproape pusitie. Până şi câinii care altădată erau destui, nu îndrăzniseră să iasă în întâmpinarea trenului, din care, la mila călătorilor, le mai pica şi lor câte ceva. Era firg tare şi nu prea aveam timp de socializare cu căţeii. Am luat-o pe poteca din lungul parapetului ce înconjura apele lacului. Curând am traversat noul pod, făcut pentru linie dublă.

Am aşteptat construirea podului cel nou, mai bine de 30 de ani şi mi-e teamă că linia cealaltă preconizată şi pentru care oricum podul exista, chiar n-am s-o mai apuc !. Am traversat şoseaua circulată intens şi imediat am intrat pe uliţa Proenilor.

Ajunseseră pe aici, primele raze de soare, dar era tare frig şi fumeagul ieşit din coşurile sătenilor, ne ducea cu mintea la căldură molatecă. Sub picioarele noastre doar pământul îngheţat bocnă, uneori mai scârţâia jalnic, risipind liniştea locurilor. De cum am pătruns pe drumeagul urcător către islazul satului, ne-au apărut în faţă, aninate proaspăt, două marcaje noi: un punct şi o dungă. Albastre amândouă. Cine le făcuse şi care le-ar fi fost locurile unde ar fi trebuit să ajungă, nu ne spune nicio tăbliţă indicatoare. Hai, că punctul albastru ar fi trebuit să ajungă până spre vârful Robu, acolo unde de mult, învăţătorul Banu, trecut în lumea tăcută de mutişoară vreme, îl insăilase sporadic. Dar banda albastră chiar nu-mi închipuiam unde ar fi vrut să ajungă. Într-adevăr, mai era o bahdă albastră, dar aceasta o întâlneam sus şi parcă urma poteca de sub stânele Robului şi cea Bătrână, dar parcă aceasta dorea să coboare într-un capăt în valea Lotrului şi cealaltă ducea către stânele din Danu şi Murgaşu. Asta de-acum părea o a treia cale şi nu mă miră nimic, gândindu-mă că savamolnicii de felul ăsta, găseşti în multe locuri. Ne-au însoţit marcajele până în apropierea Poeinii, către care ne îndreptam, după care au dispărut. Sau poate îi apucase iarna pe aceşti iniţiatori de marcaje tripolare. Noi oricum ne-am îndreptat către islazul satului Proeni, cel străjuit de stâncăriile semeţe ale muchiei Coşarei din Doabre şi de fagi bătrâni, cu trunchiuri scofâlcite de asprimea vânturilor din plai şi de iernile şi lungi de prin aceste locuri geroase. Acolo, în Şaua de unde începea coborârea către pârâul Beţelului, ne-am oprit, cât să bem o cafea caldă din termosul Florianei. Aveam de aici o privire cuprinzătoare asupra Oltului, cam pâclos, în pragul dimineţii însorite în care soarele se străduia să intre prin toate ascunzişurile.

Coborâm la apa Beţelului, devenita acum,după atâta secetă şi mai firava decât era.

Din acest loc avem de ales între două drumri ce poartă nume de animale amândouă. Cel din dreapta este al Văcarilor şi cel din stânga al Porcarilor. Poate atunci când le-or fi numit aşa, au făcut-o după cum puteau să coboare sau să urce animalele către păşunile întinse ale Poienii Suliţei. Acum cel din dreapta are pe el făgaşe adânci, rezultate din exploatrea sălbatecă a pădurii. Cel din stânga are pe el un drum bun de maşină puternică. Pe acesta am apucat-o. Era şi acesta îngheţat şi păstra pe el un pospai de zăpadă şi urme proaspte de maşină. Drumul era însorit şi poate de aceea frigul nu ne-a mai chinuit atâta. Am mers agale pe drum, până într-un loc când ne-am întâlnit cu celălalt amintit. Acesta ajungea într-o poiană cu izvor. Ştiam din altă împrejurare, că de la poiană în jos, urmau făgaşele noroioase din care nu scăpai decât în valea Beţelului, unde trebuia să te speli bine de noroiul adunat pe drum. Acum am privit de sus vechea potecă, care se arunca pe priporul unei muchii până la poiana cu izvor. Oricum la vreme de iarnă parcursul acestui drum, nu te mai chinuie cu noroaiele sale, doar că trebuie să înfrângi panta cam mare. Şi drumul pe care mergeam acum avea o pantă apreciabilă şi era locul ceva cam periculos şi pentru maşinile care se încumetau să urce, chiar dacă erau unele cu 4x4.

De aici încolo locurile s-au mai domolit şi insorite cum erau mergeam de plăcere. Am ajuns la locurile mărginaşe ale marelui incendiu care mistuise mare parte din pădurea şi aşa firavă a Stâcăriilor Beţelului. Am admirat câtăva vreme puterea de regenerare a pădurii, ferită de alte tăieri, poate tocmai de aceea. Ceva mai jos de noi, strecurat ca o nălucă, un mistreţ cu coama neagră, ne-a simţit şi s-a pierdut printre copaci. A dispărut nu înainte de a-l putea privi Floriana. Doar o clipă. Noi ne-am continuat drumul.

S-a stins panta fără să ne dăm seama. Am străbătut o poiană şi iar am intrat în pădurea cu fagi şi făgoaică. Făgoaica asta, asigură perpeturea fagului peste ani. Şi dacă nea Bebe, împătimit al muntelui nu mi-ar fi atras atenţia, nici că le-aş fi deosebit. Aşa am învăţat că făgoaica asta, are coaja mai albocioasă de cât a celorlaţi fagi. Când o ajunge tăierea pădurii şi prin aceste locuri, de-a Domnul să le dea prin cap tăietorilor să ferească făgoica. Altfel tare mă tem că pădurea de fag o să dispară.

La un moment dat drumrile se despart. Cel pe care am venit începe să coboare. S-ar putea să-l pierdem pe cel bun, dar coborâşul rapid e semn că trebuie să ne întoarcem. Îl găsim pe cel bun care urcă intens la început. Ajungem la marginea marii Poieni a Suliţei. Şi zăpada începe să se adune pe potecă. Trecem pe deasupra pâcurilor de mesteceni minunaţi acum, cu doar coaja lor albă. Vara este anotimpul lor. Atunci când se ivesc primăvara întâile lor frunze, atunci mesteacănul plânge şi dacă eşti însetat şi îi crestezi coaja, din mestecăn apare şuvoiul care îţi potoleşte setea cu lacrimile lui dulcege.

Am ajuns pe nesimţite într-o poiană cu golişte.

De aici le vreme senină, Făgăraşii se lasă priviţi în măreţia lor. Din păcate cu tot soarele care îmbrăţişa poiana, munţii cei înalţi erau ascunşi de ceţuri. Dar nu numai pentru ei venisem până aici. Am ajuns curând la vechea casă a lui Nea Niţă. Acolo ne era locul de la care ne hotărâsem din timp să ne întoarcem. Aveam o socoteală cu fata celui pomenit, ajunsă şi ea la vârstă respecabilă. Vroiam să o mai întâlnim odată. Îi adusesm şi noi căte ceva, aşa în semn de recunoştină că ne arătase un drum nou de coborâre până la şosea şi încă unul foarte scurt, care te scotea repede la halta Beţelului, la tren, cel mai sigur şi rapid mijloc de a te întoarce acasă. Acum din gospodărie lipsea lătratul câinilor şi totul era pustiu. Noroc cu privirile Florianei, plecată după ceva poze. Întoarsă din nou lângă casa la care ne oprisem, văzuse că din susul poienii venea haita de câini şi un om cu mers legănat. Ne-au înconjurat câinii şi ne-am împrietenit repede cu ei în schimbul unei bune părţi din mâncarea care ne-o adusesem. A sosit şi omul, cu căldări de apă adusă de departe, de la izvorul din calea spre meleagurile Robului. Cel din curte, pe care-l consideram veşnic, secase de ceva timp. Fata lui Nea Niţă, era în casă. A dat omul o gură cum ştia el şi femeia a ajuns repede lângă noi. Ne-a tot îmbiat să intrăm în casă, să ne ospeţească cu câte ceva. I-am mulţumit, aveam timpul de coborâre limitat şi lăsându-i pe altă dată invitaţia, ne-am pornit pe drumul întoarcerii. La răscruce cu drum spre Gura Suliţei şi valea Călineşilor, marcată cu cruce roşie, ne-am început coborârea. Am întâlnit în cale, la unul din conacele din zonă, oameni, veniţi aici să-şi vadă turma de oi, aflată încă prin aceste locuri fermecate. Am schimbat cu ei urările din prag de An Nou şi ne-am continuat drumul. Unul frumos, chiar dacă pâcla ne împiedica să zărim Făgăraşii, care şi de aici trebuiau să se vadă. Se ţineau lanţ poienile, alternând cu pădure, uneori cu pâlcuri de mesteceni.

Mai erau conace şi într-o toamnă târzie, într-unul din ele am intrat şi ne-am îndestulat dintr-o grămadă de nuci adunată poate de stăpânul conacului. Dar dacă tot era deschis.....Tot atunci ceva mai jos, am întâlnit un om, cu băiatul lui. Adunase în vreo doi saci, mulţime de mere pădureţe. Le căra în vale pe nişte târnuri, numai bune de cărat pe panta mare care venea. Făcea din merele astea acre de-ţi strepezeau dinţii, o băutură faină pentru iarna ce se apropia. O numea „liveji” şi o fi ştiut el ce bună era, de vreme ce ostenea până aici să ducă merele până jos. Ne-am continuat drumul de coborâre. Am evitat un drumeag îmbietor care ne-ar fi scos în valea Suliţei. Şi acela frumos, numai că pe vale nu prea era potecă şi mai trebuia să treci apa pârâului şi uneori să mai ocoleşti ceva pietre ridicate în drum. Noi am urmat drumul cel bun, marcat încă de sus cu cruce roşie şi curând am ajuns lînga Valea Călineştilor, chiar în poarta ultimei case din sătucul ăsta frumos, dar pierdut în inma muntelui. Mi-ar trebui multe pagini să scriu despre casele astea bătrâne şi despre oamenii care-şi duc toamna la schimb puţinele produse pe care le dau pământurile lor aşezate sub pereţii înalţi de stâncă şi mai mult la umbra acestora.

Am luat-o pe drumul strecurat printre case. Dintr-unele vechi, oamenii işi făcuseră case de vacanţă şi păreau bine amenajate. Altele încă mai supravieţuiau şi din altele rămăseră doar ceva dărâmături. Prin spatele tuturor acestea, coborau din munte, din muchia Călineştilor picioare de stâncă, să aibă casele pavăză de piatră. Către capătul văii au apărut şi noutăţi. Cineva adusese aici căsuţe din lemn, mici ca nişte locuinţe de pitici. Poate vroia omul să-şi alcătuiască o pensiune. Ceva mai jos au apărut casele cele noi cu iz de modernism adus pe valea asta săracă şi cu oameni autohtoni din ce în ce mai puţini.

Andrei ne-a ieşit în cale cu maşina lui zburătoare şi drumul până acasă a trecut fără să-l simţim. Fusese o zi frumoasă, petrecută prin locurile minunate ale Suliţei.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez
02.01.2012