Meditatie de iarna

Moto: Întind mâna şi ating trunchiul copacului,
Ne surâdem aşa, ca şi cum
ne-am spune unul altuia
că într-adevăr trăim
şi nu vom muri definitiv,
niciodată.
Nichita Stănescu

Ne-am coborât din tren, ca în multe alte împrejurări, tot pe peronul întunecat al Păuşii. Era încă noapte şi dunga de beton a peronului era conturată difuz de lumina ce răzbătea dinăuntrul vagoanelor amărâte pe care le părăsisem. Trenul întunecat s-a depărtat repede şi noi am urcat la zgomotul şoselei străfulgerate de farurile tirurilor, parcă de neoprit. Doar când am ajuns la drumul ce avea să ne ducă spre lumea stăpânită cu murmurul pădurii, locurile s-au linştit ca prin farmec. Dunga drumului întunecată acum, în pragul zorilor, era stăpunsă doar de făşia luminată a frontalelor. Pe la câte-o fereastră a caselor pe lângă care treceam, mai răsărea câte-o lumină. Câte-un foc dintr-o sobă bănuită, arunca fumul dimineţii ce-şi schimba lumina, de la sclipiciul stelelor depărtate la cea a zorilor care tocmai mijeau. Pe valea Păuşii lucrurile erau cele obişnuite şi panglica drumului, părea albicioasă la îmbinarea nopţii cu ziua. Erau locurile atât de bine cunoscute, că nici nu le mai luam în seamă. Câte o masă cu băncuţe pe marginea drumului, câte-o potecă ce urca, pierzându-se printre copacii coastelor pe lângă care treceam. Staţia de tratare a apei, cu doar hămăitul câinelui care ne cunoştea şi ne întâmpina bucuros. Pârâul Păuşii cu bulboană de apă liniştită. Valea coborâtoare din inima pădurii, aici lângă noi cu stâncării mari şi firicel de apă un pic zgomotoasă şi însfârşit barajul sec, că aşa hotărâseră oamenii de acum. Ceva mai încolo cabana de la Valea Mărului, ne-a întâmpinat cu stăpânul ei vremelnic şi lătrăturile Rachetei, paznicul până la moarte a acesteia. Câteva vorbe schimbate la repezeală, ceva de mâncare aruncată bătrânei căţeluşe şi iată-ne la răscrucea de drumuri de lângă Troiţa cu izvor alături. Ajunsesem la răscrucea pe care ne-o doream.

Am zăbovit la Troiţă, cât să ne tragem sufletul. Apoi am luat-o pe drumul ce urca pe Valea Noroaielor. Nu mai fusesem pe aici cam de multă vreme şi îi venise rândul, acum, când pe întinsul drumului apăreau primele urme de zăpadă. Câte un vechi drumeag urca pe coasta muntelui,acolo unde pădurea fusese parcă jumulită. Trecuse vremea când drujbele hăcuiseră copacii şi pădurea era încă rănită, dar tot mai păstra ici-colo câte un fag din care vreodată avea să renască. Drumul pe care înaintam începuse să se conotopeacscă cu muntele şi se vedea că nu prea mai era umblat. Curând am ajuns la serpentina bine cunoscută şi din pădurea bătrână, vechiul foişor de vânătoare se mai ţinea încă în picioare. De aici încolo drumul se liniştise, parcă nu mai fusese tulburat de om. Undeva în stânga, un drumeag parcă părăsit, ducea la un acoperiş şi cândva pe aici fusese o pepinieră.

Am trecut de ramificaţia amintită. Pe aici, altădată, venisem special să culegem ciuperci, unele speciale. Le spunea popenchi şi din ele, acasă, preparate cu ceva mirodenii, ieşise o tocăniţă de să-ţi lingi degetele. Acum era iarnă şi oricum nu aveam cum să aflu dacă bietele ciupercuţe îşi păstraseră sălaşul. Se schimbaseră lucrurile pe aici. Apăruseră drumeaguri, poteci şi se vedea că omul răscolise pădurea. Mai de mult pe aici fusese doar o potecă, strecurată printre copaci, uneori mai atingând firul apei molatice.

Am înaintat pe firul pâraielor, aşa, cam pe mijlocul viroagelor, până când am ajuns unde se adunau văile, acolo unde urcuşurile pe muchiile dintre ele începeau drumul lor spre culmile înalte. Părea că poteca, câtă era prin locurile acestea, dispăruse. Norocul nostru că undeva, la furcitură de văi, era o băncuţă, veche, amărâtă, dar dacă priveai cu atenţie, de la ea mai departe, tăiată în coasta muntelui, urca o potecă. Către ea ne-am îndreptat. Era bine conturată şi curând mi-am dat seama că pe aici mai fusesem de câteva ori. Pe jos zăpada devenea din ce în ce mai consistentă şi pământul era acoperit de un strat alb. Nu erau urme omeneşti, dar animăluţe, din cele mici ale pădurii, pe aici umblau ca la ele acasă. Prin preajmă erau brazi cu trunchiuri subţiri şi parcă în loc de crengi aveau ţepi. Părea o pădure încremenită încă din tinereţe. Am urcat scurtă vreme şi am ajuns tot într-un loc cu băncuţă.

Eram pe Plaiul Icoanei. Plaiul avea pe el o potecă veche şi parcă mi-aş fi adus aminte că pe ea urcasem prima oară spre crestele Coziei. Era pe aici mai mult un drum al tăietorilor de păduri, de pe vremea când aceştia ajungeau aici umblând pe jos. Când fusesem altădată pe potecă, întâlnisem o cruce şi coborâsem până la urmă pe un fel de brână coborâtoare până la apa Bulzului, nu departe de mânăstirea Stânişoarei.

Am urmat poteca ce se deschidea largă, spre înaltul muntelui. Am urmat- câtăva vreme şi aşteptam să apară curând poiana Călimanului, cu căsuţa aşezată la poalele pădurii. Mi s-a părut drumul cam lung şi m-am tot uitat prin preajmă încercând să ghicesc dacă nu cumva greşisem poteca. Dar până la urmă copacii s-au dat înlături şi peste ultimul urcuş al muntelui, a apărut acoperişul refugiului.

Era acolo de ani mulţi şi păzea mereu poiana însorită de lângă el. Acolo ne-am odihnit înainte de a urca în creasta Călimanului, pentru care de altfel făcusem atâta drum. Am trecut pe lângă izvorul de sub pădure. L-am găsit şiroind totuşi şi acum, după atâta secetă. Era drumul care urca în creastă troenit de zăpadă viscolită, dar curând aveam să ajungem sus, la poteca marcată.

Când am ajuns lângă primul marcaj, eram aproape de covata în care la vreme de vară sălăşuia izvorul semnalizat de icoana de pe copacul din cale. În continuare am urmărit poteca largă cu marcaje la tot pasul. Erau şi urme de animăluţe sprinţare, una de urs care se pierdea în desişul pădurii şi pe alocuri una de labă neprietenoasă de lup. Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să urmărim drumul printre copacii tineri. Era peste tot o amestecătură de brazi, cu fagi şi mesteceni, cu coaja albă ca zăpada care pe aici începuse să ne treacă de glezne. Câte-un coborâş liniştit, urmat de un urcuş, cât să ne amintească muntele pe care-l aveam în faţă şi drumul curgea liniştit înaintea noastră. Asta până când în faţă ne-a apărut prima oară, abruptul Bulzului. Să recunosc, pentru imaginea acestui colos de stâncă, venisem până aici. Pentru el şi pentru încă unul mai puţin cunoscu: Cetatea Glămeii.

Apărea printre crengi subţiratece, peretele înalt al Bulzului. De când îl văzusem prima oară de aici, crescuse pădurea şi imaginea lui se desprindea mai greu dintre copaci.

Îmi aduc aminte că abruptul acestuia, mă hipnotizate pe când urcam Cozia la vremea tinereţii şi împreună cu un bun prieten, gândisem că vom găsi calea de a-l urca. Câtăva vreme urcasem prin pădure, dar când am ajuns la baza peretelui, nu am mai găsit locul prin care să urcăm mai departe. Noroc cu hornul din despicătură, vizibil din locuri depărtate, care ne-a permis să ajungem în locuri liniştite şi mai apoi la poteca ce ne-a scos în drumul spre cabană. Acum toate astea erau doar amintiri.

Prin zăpada devenită mare înaintam mereu, căutând printre copaci, peste valea Păteştilor din dreapta noastră, apariţia verticalei muntelui Glămeii. Acolo era cetatea de stâncă pe care o căutam din ochi. Un urcuş ceva mai dur, un promontoriu stăpânit de brazi şi Cetatea ne-a apărut în faţă. Era aşa cum o ştiam. Cu stâncării verticale, cu brazi pe culmea înaltă, profilaţi pe cerul senin. Domina locurile.

Acum, că toate imaginile astea, le mai privisem încă odată, eram mulţumit. Floriana luase cu ea imaginile râvnite şi ne puteam vedea de drum mai departe. Era un urcuş aproape continuu, prin dosuri, cu zăpadă ceva mai mare decât până acum, pe aici pe unde soarele răzbise mai puţin şi frigul era mai straşnic. Dar până la poteca cea mare nu mai aveam mult. Când am ajuns la ea, i-am povestit Florianei, că până în aceste locuri ajungea vechea potecă de pe valea Păteştilor. Prin acele locuri avuseseră loc tăieri masive de pădure şi punctul albastru de atunci, îşi sfârşise veacul, ca şi poteca pierdută în lăstăriş.

De aici, de sub Poiana Vlădesii, urma drumul întoarcerii. Eram pe poteca atât de bine cunoscută, pe care de atâta amar de ani urcasem spre vârfurile Coziei. Ca orice potecă bine bătută, avea pe zăpada care o acoperea, urmele celor care urcaseră nu de mult către cabană. Era soare mult şi frig totodată şi ici–colo, câte un sclipici din nea, ne făcea cu ochiul. Poteca cobora cu serpentine multe şi până la valea Bulzului, ne-am tot încolăcit pe munte, cu zăpadă din ce în ce mai puţină. Doar aici, în locurile în care soarele ajungea mai către amiază, mai stăruiau ceva petice albe. Mai departe urma urcuşul pe sub copacul prăvălit peste potecă şi ceva mai încolo coborâşul prin stejeriş, nu întotdeauna unul comod. Când l-am sfârşit şi pe acesta, am, am trecut de vâlcelele Şipotului şi Şipoţelului şi am zăbovit la băncuţa de deasupra „ogoarelor” mânăstirii. Prin poiana de pe muchia însorită, am privit turlele bisericii şi pe cele de stâncă de deasupra ei.

Am lăsat în urmă aşezământul monahal al Stânişoarei.

Biserica era ascunsă ca într-o văgăună şi de acolo răzbătea zvon de clopot, semn că slujba din ziua aceea avea să se termine curând. Deasupra ei, se arătau falnice în bătaia soarelui, stâncile cele mari ale Coziei. Abrupturile Foarfecilor, ale Bulzului ori Durducului, luminate de soare stăteau pavăză nimicniciei. Până ce am depăşit tărâmul mânăstirii, ne-a întovărăşit lătratul vajnic al celor doi pufoşi, pe care-i ştiam paznici la intrarea dinspre poiana Stânişoarei. Acum se agăţau scai de urma noastră, încercând să ne ţină minte şi pentru altădată, cu tot moţul care le atârna peste ochi.

Noi am luat calea schitului din peştera Sălbatecu. Pe poteca acum însorită, ne-a întâmpinat una din pisicile schitului. Poate că îşi aştepta călugărul plecat la slujba mânăstirească. Şi-a unduit coada pe lângă noi şi cât am stat la măsuţa din faţa schitului, avea să toarcă în braţele noastre.

Apoi ne-am avântat pe poteca croită de călugării vremelnic statorniciţi prin aceste locuri. Zăpada îşi pierdea rostul pe serpentinele multe ale potecii şi până jos, la drumul de pe valea Păuşii, a dispărut cu totul. N-a mai fost mult până la Troiţa din cale, care ne-a primit la odihnă ca şi dimineaţa, când trecusem pe aici. La cabana de la Valea Mărului era linişte şi nici măcar Racheta nu ne-a mai ieşit în întâmpinare. Până la casele din Păuşa n-a mai fost decât un pas şi de aici până la staţia de autobuz din Căciulata am ajuns repede. Când am urcat scara autobuzului venise din nou noaptea.

Prin oraş sclipeau podoabe de Crăciun şi acasă am ajuns numai bine să ne aşezăm cu toţii la masa de Ajun.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

24.12.2011