Continui sa iubesc lumina, de unde am ramas ieri

Moto: Cu mine se petrece

Ceva.
O viaţă de om.
Marin Sorescu

Dimineaţa dădea semne că vom avea o zi frumoasă. Era soare şi cei câţiva norişori aninaţi de dealurile apropiate, nu ne trezeau temeri pentru mai târziu. Cei câţiva călători, singurateci pe peronul gării, se pregăteau de o altă zi petrecută prin păduri şi pe creste.

Am plecat cu trenul cu vagoane bătrâne, parcă din altă epocă şi până la halta Beţelului am tot sporovăit. Când acesta şi-a încetinit mersul, nu ne-am dorit decât să se oprească tocmai în dreptul celor câteva plăci de beton, care ne-ar fi uşurat săritura până pe peronul închipuit. Apoi am urmat drumul pământos din valea Oltului.

Când am ajuns aproape de vechea clădire a haltei, una cu arhitectură ce trăda alte vremuri şi desigur şi alţi oameni, ajunsă acum în paragină, am ieşit la marginea şoselei. Era încă devreme şi bolizii alergători, cu miros de benzină împrăştiat cu dărnicie, încă nu se treziseră. Am trecut peste podul din cale, am coborât la firul apei şi am început drumul căţărător pe primele stâncării ale Călineştilor.

Nu ne-a fost prea greu pe hăţaşul închipuit de trecerea vreunei turme de capre localnice, doar că anii ne-au făcut mai temători. Din înaltul stâncăriilor pe care ajunsesem, am privit – doamne, pentru a câta oară -, furnicarul şoselei şi cum eram atât de sus faţă de cei de jos, cu oarecare compasiune nimicnicia acestora.

Apoi am urcat vârtos printre pini cu miros proaspăt de pădure şi la primul ţugui de piatră, ne-am desfătat privirile cu valea Călineştenilor, cu case îngrămădite, unele proaspăt acoperite cu petice roşii, pierdute prin verdeaţa grădinilor. Ne-am continuat drumul prin pădurea acoperită cu frunziş gros, cu umezeala scormonită de paşii noştri, mai ocolind câte un vârfuleţ, mai coborând printre copaci sau oprindu-ne pe câte un loc însorit, smălţat cu flori primăvăratece.

Poteca era tot cea cunoscută din alte vremuri, atunci când cu uimire la fiecare pas, străbăteam locurile pentru prima oară. Ne îndreptam, atunci şi acum, către tărâmurile cu poveşti despre zmei, ascunse în locurile pe care localnicii le denumesc „Peşterile Zmeilor”.

Când în faţă ne-a apărut muchia muntelui cu stânci compacte, poteca, mai mult închipuită, le-a ocolit pe dreapta. Prin pădure, un hăţaş ceva mai bine conturat, ducea către un pinten stâncos, sfredeluit de vânturi. Ascundea muchia asta de piatră, tot felul de jocuri ale vântului, cuprinse în peşterile amintite. Străpunsese strădania vântului, ochiuri către cer şi locaşuri adânci, cu adăpost de poveşti. Câte-o urmă de foc făcută de vreun paznic al turmei de capre – din oarecari obiceiuri ale locurilor -, pe care-l bănuiam puştan. De data asta mi-am lăsat tovarăşele de drumeţie să admire singure minunile peşterilor şi eu m-am ridicat pe pragul stâncos de sub semeţia celor înalte de deasupra acestuia. Am stat ceva vreme pe promontoriul de piatră săltat peste pantele abrupte de sub el, peste care primăvara adusese prin copaci frunziş proaspăt, cu clinchetul vântişorului dintâi.

Am privit îndelung îmbinarea Oltului cu firul de apă al Băiaşului venit din îndepărtata Ţară a Loviştei. Din pâcla zărilor, se iţea doar, catapeasma înalţilor Făgăraşi şi coastele lor înalte erau tot acoperite de zăpada năpraznică ce-i cotropiseră peste iarnă. Doar ici-colo câte-un petec de negreaţă, arăta că muntele începea să se ochească a primăvară.

Din reveria asta, m-au trezit fetele, sosite cu imagini proaspte, culese din cămările „Zmeilor”.

Şi iară ne-am luat picioarele la spinare şi am pornit pe cărările muntelui.

Mai întâi brâna pământoasă, străjuită în înaltul ei de copaci singuratici, cu frunze mijite de curând. Mai apoi alte ţancuri, pe marginea cărora se strecura poteca noastră, până când pădurea a cuprins locurile. Pe alocuri am întâlnit copaci acoperiţi de flori albe, de copii ce-şi începeau viaţa.

Erau de cireş, ori de păr sau măr sălbatec. Pe la poalele lor, prin ochiurile înierbate, printre stânci, florile îşi duceau viaţa lor efemeră. Până la urmă am avut de urcat şi brâna ultimului vârf pe care aveam să-l străbatem. Era acesta cel mai înalt din cale şi se ridica semeţ la vreo 900m şi ceva. Am străbătut brâna, i-am coborât priporul potecii şi ne-am aflat repede pe marginea abruptului, de unde privirile zburdau către văgăunile văilor de sub noi, spre înălţimile Poienii Suliţei şi peste toate spre marea piramidă a Vioreanului din îndepărtata Builă. Mai apoi locurile s-au domolit, am pătruns în pădurea înverzită de curând, cu raze jucăuşe scăpate prin vreun ochi de frunziş. Din adâncul pădurii un zgomot de animale greoaie, deranjate de paşii intruşilor, a înfiorat copacii şi până când turma de misterţi s-a pierdut în locurile de ei ştiute, pădurea ne-a dat semn de aşteptare, să nu ne împletim paşii cu cei ai animalelor speriate.

Apoi ne-am continuat drumul pe poteca ce avea să ne conducă în Poiana Săliştei, unde am şi ajuns curând.

Deabia ce ne-am aşezat la oarece odihnă după osteneala de a parcurge drumul de până acum şi de undeva de niciunde, bubuitul unui tunet a ajuns până la noi. Aici, în poiana Săliştei, soarele ne răsfăţa cu lumină blajină, dar când ne-am întors capul dincotro venea tunetul, un balaur întunecat venea către noi. Am luat-o din loc fără să stăm mult pe gânduri. Sub noi, drumul ceva mai proaspăt croit, la ploaia care se anunţa, ne-ar fi făcut să ne bălăcim în noroiul care se anunţa, din norul cel negru. Soarele, bietul, mai încerca să arunce câte-o pală de lumină prin întunericul pădurii care se aşternuse prin frunzişul copacilor. Pe lângă izvorul din cale, am trecut ca gândul şi nu ne-am potolit coborâşul cam repede, decât când am ajuns la firul pârâului Ştiubeaua, pe al cărui mal înalt mersesem şi până acum.

Picăturile de ploaie începeau să curgă din cer şi lângă podul din preajma Gurii Suliţei, ne-am îmbrăcat ca pentru potop. Noroc că ploaia doar ne-a speriat şi până la urmă, în lungul drumului de pe Valea Călineştilor a apărut şi soarele.

Am trecut pe lângă casele înşirate în lungul văii şi multe dintre ele păzite de pintenii stâncoşi ai muntelui, care le veneau până în bătătură. Unele din ele se transformaseră de când le ştiam, în case de vacanţă şi scăpaseră de uitarea timpului. Altele mai fumegau oleacă, semn că aici mai pâlpâia încă viaţa. Una mai ales, din calea noastră, altădată cu înfăţişare de casă de om înstărit – cât or fi putut să fie oamenii ăştia, cu petice mici de pământ şi soare zgârcit -, ajunsese acum aproape o amintire. Îi căzuse acoperişul, pereţii se scorojiseră de tot şi bălăriile îi cuprinseseră bătătura. Din ferestrele casei, câte-o geană mai pâlpâia a viaţă din când în când. Răzbătea din casă, tristeţea vremurilor care aveau să se ducă curând. Mai la vale, apăreau case arătoase, vădit gândite de vreun arhitect şi celelalte, cu înfăţişarea ţărănească de mai ’nainte, aveau să dispară curând.

Şi aşa pe negândite, cu gânduri stârnite de vechiul sat care se pregătea să doarmă puţin, am ajuns la capătul văii, de unde doar drumul întoarcerii ne aştepta.

Text: Dinu Boghez

Foto. Floriana Boghez

06.05.2012