Verde crud, verde crud...

Moto: Inima mea îşi alege culoarea

cea fără umbră, cea nemişcătoare.

Cea care se vede chiar şi atunci

Când ţii pleoapele închise.

Nichita Stănescu

Am plecat din oraş cam târziu, fără să ne gândim că primăvara asta adusese cu ea zile de arşiţă, pe care aveam să ol uăm în plin până sus la cabană. Până la mânăstirea Turnu, ne-a fost bine. Trenul era cam pustiu şi nici căldura de afară nu inundase vagonul. Peronul gării era gol şi alţi turişti în afara noastră, nu mai erau.

La Mânăstirea Turnu e zi de primăvară, cu început de forfotă monahală. Din biserica cea mare a mânăstirii, răzbat zvonuri bisericeşti. Pentru o rugă scurtă, să avem drum bun până în înaltul muntelui şi nu numai pentru asta, intrăm pentru o clipă în biserică. Apoi pătrundem în liniştea pădurii. Zvonul bisericesc se pierde pe încetul şi ne înconjoară copacii, cu început primăvăratec pe ramurile lor, pe care mai zăboveşte câte o cântătoare cu tril vesel, ca după iarna cea lungă.

Un popas ceva mai lung, facem doar la Troiţa din cale. Apoi reluăm drumul, care de data asta ne-am hotărât să treacă pe la mânăstirea Stânişoara. O clipă petrecută la bolniţa acesteia, aflată ca după slujba dimineţii şi la drum din nou. Doar sus, la răscruce de drumuri –cel către Fruntea Oii se desprinde la stânga – facem un popas, după care ne îndreptăm către urcuşul cam neplăcut, din pădurea de stejari. O scurtă pauză când scăpăm de el şi coborâm către valea Bulzului, seacă, mai ales în zilele astea de uscăcuine prelungită.

Începe drumul pe serpentinele de pe coasta muntelui, aproape odihnitoare după urcuşul de dinainte, dar lungi fiecare, cât o zi de post. Mai sunt şi scurtături, vreo patru, bune altădată şi nescăpate niciuna, dar acum.... În sfârşit ajungem la Poiana Vlădesii, de curând îmbogăţită cu băncuţă cu masă, numai bune de odihnă şi de câte-un prânz luat la repezeală. Sub poiană ne întâlnisem cu un grup coborâtor, arătându-ne un respect neobişnuit. Odihna şi îmbucăturile repezi din poiană, parcă mă mai înviorează şi drumul până sub înălţmea Sa Buluzul aproape că nici n-o mai simt. Urmează brâna cu cablu şi apoi pauza de la izvor. Serpentinele de pe abruptul Bulzului sunt multe şi parcă nu se mai termină. Înviorarea căpătată la izvor, se duce repede şi când ajung sub abruptul cu cablul cel vechi, urcuşul, pe stâncă goală, cu trepte şugubeţe, urcuşul îmi macină ultimele resurse de energie. Pe băncuţa de sub piatră – pe vremuri i se spunea a aniversării, vezi Doamne aici montaseră unii o placă aniversară, că nu putea muntele să trăiască fără ea -, ne întindem la odihnă, lungită de mine un pic mai mult. Urmează drumul mai liniştit parcă, pe faţa împădurită de sub Durduc, de data asta. Curând ieşim în strunga stâncoasă, de unde un hăţaş ne-ar conduce către enigmele abrutului nordic al Bulzului, acolo unde două hornuri destul de primitoare şi nu prea lungi, ne scot pe acoperişul inierbat al acestuia. La stânga, pe potecă, până cabană nu mai e mult. Trecem prin Şaua Durducului, acolo unde un horn, acum ajuns cu încâlcitură mare de arbori căzuţi şi ierburi până la brâu, duce spre Peretele Gardului şi spre oarecari trasee alpine. Mai departe, urmează ultimul urcuş până la drumul releului. Până la cabana cu forfot ca în ajunul unui lanţ de zile libere, nu mai e decât un pas.

Pe drumul pe care aveam să-l sfârşim în curând, doi tineri ne însoţiseră, până când dintre ei, fata, a abandonat şi cu noi a rămas doar băiatul. Când am ieşit şi eu la drumul releului, poate mai devreme decât credea tânărul, acesta tocmai vorbea la telefon cu fata, reproşându-i că se întorsese, că uite, bătrânul cu care urcase până acum, avea....de ani. Dar poate îl prinsesem în clipa care nu trebuia.

La cabană era aşa cum bănuiam. Oameni gălăgioşi şi din maşinile multe parcate, din câteva răzbăteau urlete muzicale. Dar poate liniştea pădurii şi animalele acesteia, tocmai asta doreau !.

Pe unul din scaunele din faţa cabanei, m-am aşezat, sau mai degrabă m-am prăbuşit, după cât avea să-mi spună mai târziu Marian, cabanierul, după ce mi-a adus apa minerală şi coca-cola pe care le cerusem.

N-am stat prea mult şi când tocmai căldura înăbuşitoare care ne întovărăşise tot drumul, a lăsat locul răcorii care s-a coborât peste munte, am luat-o şi noi din loc. Mai aveam ceva drum de făcut până la refugiul din munte, unde aveam să dormim şi unde eram chiar aşteptaţi.

Până acolo aveam de trecut peste Piatra Rea de sub Ciuha Mare, apoi mai străbăteam plaiul de sub Vamvura, pădurea de brad, pe care seara începuse să o înfioare şi însfârşit ne-am abătut din potecă, pe hăţaşul deabia conturat, care avea să se sfârşească la căsuţa care ne aştepta. Am sosit acolo când soarele scăpătase şi înserarea se lăsase peste munte.

Ne-a aşteptat coana Suzana, cu voie bună de ospeţie, cu un degetăruţ de licoare fermecată, cât dorea fiecare să fie de plin  şi cu o mâncărică din urzici proaspete, tocate bine, preparate cu ulei că doar erau de post, cu orez şi cu usturoi, cât să-i dea şi aromă. Şi nu m-am mulţumit cu o porţie şi am cerut-o şi pe a doua.

A venit noaptea şi peste ea, s-a coborât luna, peste vârfuri de brad şi poiana era luminată ca ziua. A pătruns lumina în casă şi nu m-am mulţumit şi am ieşit afară să mă mângâie razele reci venite de departe. Am zăbovit pe prispă până când m-a răzbit frigul şi deabia atunci am intrat din nou în casă, lângă căldura molcomă a sobei.

A doua zi am ieşit din ascunzişul locului în care eram şi ne-am avântat către crestele Coziei. Eu am dat o raită pe la cabană, după care ne-am întâlnit cu toţii pe creasta Vamvurei. De acolo am privit spectacolul munţilor. Făgăraşul înalt şi alb, se lăfăia în soare. Lotrul, mai mic, începuse să se ochiască. Şi când ne-am săturat ne-am întors paşii spre casă. A urmat altă după amiază frumoasă şi caldă şi o altă noapte cu lună şi mai luminoasă. Doar că pe la miezul nopţii, m-a trezit urletul câinilor şi când am ieşit afară, de la cabană, din locuri de peste două creste şi-o vale, răzbăteau până aici, răcnetele animalice ale celor care acolo, chefuiau în felul lor. Şi multă vreme m-am întrebat ce-or fi bietele animale din pădure, condamnate să suporte istericalele omeneşti.

A venit şi ziua plecării. Ca mai nevolnic, dar şi pentru că doream să ajung acasă mai devreme, am luat-o din loc mai de dimineaţă. Era soare mult şi pe poteca din pădure, Buila şi mai departe creasta Căpăţânii, se vedeau bine. Mai ales dintr-un loc, unde brădetul lăsa un ochi printre ramuri verzi, cât să cuprinzi cu ochii măreţia Vioreanului. Am străbătut cele trei văi, am trecut şi de stâncăriile dinaintea bătrânei stâne din Rotunda şi când am ajuns din nou pe poteca cea bună, din urmă m-a prins un tinerel, plăcut la vorbă şi înfăţişare. Urcase prin Vărateca şi cu el am mai schimbat vreo două vorbe, despre viaţă şi despre munţii Lotrului ce se vedeau în zările depărtate. Ne-am despărţit şi fiecare şi-a urmat drumul.

A fost o zi frumoasă, cu cer senin şi soare mult. Pădurea dădea semnele de viaţă la care râvnise atâta vreme. Pe alocuri mai erau încă brânduşe şi pe lângă ele flori galbene de ciuboţica cucului şi păştiţe albe. Prin altele iedera albă, răspândea peste pajişte mirosul ei suav. Pe măsură ce coboram şi copacii îşi îmbrăcau crengile cu verdeaţa frunzelor dintâi. Mai jos, acolo unde mestecenii dominau locul, frunzele verzi foşneau în adierea vântuleţului care se mai abătea din când în când peste ei, sosit acolo din locurile înalte ale Coziei.

La refugiul din şaua Turneanului am zăbovit oleacă, ca să nu-mi pierd obiceiul. M-am oprit şi la izvorul Turneanului, să-i înţeleg misterul lumii subpământene din care ieşea. Undeva în drum, m-am abătut spre locul cu „Balcoane” şi acolo am stat pe marginea prăpăstiei, să admit turnurile Pietrelor Roşii şi Turneanului. La izvorul din Troc, veşnic şi în zilele de secetă năpraznică, m-am oprit să-i sorb picături din unda cristalină şi rece.

Căldura soarelui devenise aprigă şi când am ajuns la drumul Stânişoarei, coroana copacilor, arcuită deasupra, parcă mă proteja de arşiţă. Până la mânăstirea Turnu mi-am mai intersectat drumul cu alţi turişti care urcau până la cea a Stânişoarei. Cu unii dintre ei mă ştiam din locuri diferite şi am mai schimbat câteva vorbe. Restul drumului l-am făcut doar cu mine însumi şi gândurile mele şi aşa, pe nesimţte am ajuns în mijlocul forfotei din preajma mânăstirii Turnu. Aveam până la tren timp berechet şi pe una din bănci m-am odihnit, cât să-mi vin în fire după coborâşul făcut cam repede până acum şi să-mi mai aduc aminte amănunte din cele multe petrecute pe aici. Până la urmă am ajuns la gara stingheră, de când casele ei părăsite, răspândesc zvon de pustiu şi am aşteptat sosirea trenului cu care am părăsit locurile muntelui îndrăgit.

Text si foto: Dinu Boghez