Greul pamantului

Moto: Mă simt că devin

Parcă albastru, parcă nemărginit,

Cu stele pe ochi

Şi pe vârful degetelor.

Marin Sorescu

A venit altă zi, dintr-alt sfârşit de săptămână. Cu soare mult şi nori prevestitori de vreme bună. În gara Râmnicului, am luat acelaşi tren, cam amărât, cu „aromă” de navetişti matinali şi precupeţe venite dinspre Drăgăşani, cu oarece zarzavaturi pentru piaţa oraşului. La halta anonimă a Beţelului, pierdută în lunca Oltului, iară ne-am coborât, să căutăm maşinile ce se îndreptau către pădurile de unde aveau să ducă la vale brazii falnici, doborâţi de drujbe. Drumul ni s-a părut scurt. Tot prin satul Călineştilor şi mai apoi pe Lotrişorul Călineştilor, urcând din greu marele ocoliş, pufăind vapori de motorină în aerul proaspăt, deabia ieşit din întunericul nocturn. Pe sub umbrarul fagilor bătrâni, din drumeagul ce avea să ne scoată în Şaua Izvorului Frumos, am păşit cu teamă, să nu deranjăm liniştea pădurii.

O pauză scurtă, cât să ne ajungă din urmă soarele venit peste frunzarul copacilor, cu freamătul vânticelului din zori. Mai apoi ne-am avântat pe drumul ştiut, urcător pe coasta muntelui, cu pantă cam mare pentru rucsacii dolofani pecare-i duceam în spate. N-am mai avut norocul întâlnirii cu „miriapodul” care căra urca spre munte, după lemne şi tot amarul de drum anevoios, l-am urcat pe picioare. Pe de lături mai sclipea iarba verde, proaspătă, în câte-o poieniţă nefirească, după atâta drum scormonit de utilajele grele ce-i stricau liniştea ancestrală.

Am depăşit mai repede decât altădată locurile mai obositoare – chiar ceva mai repede decât ne aşteptam – şi am ajuns la plaiul alpin din preajma Murgaşului, acoperit încă de păduri de brad neatinse. Pe lângă izvorul din Zănoaga am trecut fără să ne oprim şi am făcut asta, doar când am ajuns la casă dărăpănată, a vechiului centru de cules fructe de pădure, care, cândva, cunoscuse şi zile mai bune. Ne-am încropit mai repede sălaşul nocturn, că doar nu trecuse mult timpde când îl mai folosisem odată. Peste cetina veche, am mai adăugat câte ceva, să ne fie bine peste nopţile pe care aveam să le petrecem aici. Măcar să ne fie ceva mai moale, cât despre găurile din şiţa de deasupra, avea să aibă grijă Dumnezeu să nu dea o ploaie prea „deasă”.

A venit înserarea, cu plaiul Coastei Câinenilor în faţă, cu zumzet de talangă adus pe aripa vânticelului din creste şi către depărtările Făgăraşilor, cu împunsăturile vârfurilor cele mari, sub cerul scutit de nori grei.

Cum-necum, a trecut noaptea şi doar către ziuă, ne-a mai încercat răcoarea muntelui, care a cam străbătut adăpostul sacilor de dormit. Poate de aceea scularea mai matinală, a fost mai uşoară. Afară, suliţele soarelui trecuseră de vârfurile brazilor şi pe iarbă poienii, licărea roua dimineţii. Aveam în ziua aceea, de făcut un drum ceva mai lung. Ne propusesm să ajungem pe vârful Sterpului şi până acolo aveam de întins, nu glumă.

În răcoarea dimineţii, ne-am pregătit repede pentru ascensiunea vârfului dorit. Ceva haine potrivite pentru răcoarea dimineţii, altele pentru eventualele descărcări cereşti, un pic de mâncare cât să nu ne chinuie foamea şi ceva recipiente din care să ne potolim setea, dacă izvoarele din cale or fi secate de vremurile astea uscăcioase. Pe sub Sârbinu – 1852m- şi apoi Şasa Mândrei – 1857m-, pe la izvoarele din cale, cam fiarve acum, am ajuns repede în Şaua Mândrei, acolo unde se despart drumurile înălţimilor. Acolo, la răscrucea zărilor, altădată ne întinsesem cortul, zgâlţâit câtăva vreme de palele vântului tomnatec. Acum pe aici era linişte şi soarele încă nu stăpânea muntele cu suliţele sale de foc şi parcă nici nu-şi propusese să ne omoare cu căldura pe care i-o cunoscusem în alte zile, când urcasem vârful Sfărcaşului. Am apucat pe ramura urcătoare a drumului alpin, construit cam prin vremurile primului război mondial. O fi fost la începuturile acestuia, sau prin zilele lui, dar tot pentru bătălii amarnice fusese făcut, şi tot pentru oameni mulţi şi cai, victime sigure, din armate vrăşmaşe, ce se duceau şi cărau atelaje în vârf de munte. Mai greu de închipuit astăzi, când moartea vine teleghidată.

Se strecura drumul pe sub coastele vârfurilor Mândrei – 1971m- şi Stânişoarei – 1995m -, pe acolo pe unde altădată cunoscusem izvoare din care ne potolisem setea. Acum erau secate şi nici măcar umezeala locurilor nu se mai păstrase. Cu profilul Sfărcaşului – 2054m - în faţă, de piramidă singuratecă, am trecut de stâncăriile Pârcălabului - 1960m. În şaua care-i despărţea pe cei doi, am început urcuşul şi coborâşul drumului ce avea până la urmă să ne scoată în Şaua lui Pârgheş, la 1911m. Când am început coborâşul, în faţa noastră stâtea coama înaltă a Sterpului, cu stâncării care sclipeau în bătaia soarelui. Coama lungă a Dealului Negru – 1965m –ascundea pe pajiştile mai joase stânele cele mari, statornicite pe aici din vremuri depărtate. În vâlcelul pietros dintre Sterpu şi Dealul Negru,ar fi trebuit să vedem firul spumos al Păscoaiei, dar acum, la vremea asta de secetă cumplită, doar faţa uscată a stâncilor mai putea fi văzută.

Mai fusesem de câteva ori în şaua asta bătută de vântoase amarnice uneori. Ba chiar întinsesem cortul într-o împrejurare şi deabia de-i stăpânisem panza firavă, să nu o ia la vale. Acum locurile erau paşnice şi niciun firicel de vânt nu adia. Câtăva vreme am umblat pe întinsul şeii, acolo unde altădată erau ochiuri de apă. Acum doar uscăciunea pământului, mai amintea de ele.

Am început urcuşul. Pe plai mai întâi. Era drum lung până pe creştetul Sterpului. Prin pajiştea alpină, la vreme potrivită erau întinderi de bujor. Văzute acestea dinspre locurile Prejbei, părea că arde muntele, într-atât de aprinsă era pajiştea cuprinsă de jăratecul bujorului. Dar nu aceasta era singura amintire pe care muntele acesta mi-o lăsase, în multele împrejurări de când mă tot învârtisem pe lângă el. O singură dată, venind dinspre castelul Dobrunului, cu dorul de a-i atinge creştetul împietrit, mă aflasem într-o zi cu seninul cerului deasupra, în faţa culmii sale, aproape ireală. Urcasem apoi cu singurul gând care-mi stătea în minte, că însfârşit aveam prilejul să-i urc muchia singuratecă. Îi străbătusem atunci plaiul prelung, până ajunsesem pe creştetul stâncos. Stâncăriile se succedau fără să le ţin numărul şi creasta aceasta părea desprinsă din alt munte decât cel pe care eram. În chiar vârful cel mare, era plasată un fel de bornă, cu capac, pentru cine ştie ce măsurători. Eram obosit, singur, cu rucsac greu în spate şi lăsasem în urmă drumul lung, făcut de la Dobrun şi în faţă mai aveam altul, tot lung, de trecut peste Floarea şi încă mai departe. Urcat pe clonţanii înalţi cu toate zările pline de munţi răspândite împrejurul meu, m-am simţit dintr-odată fericit. Îmi dăruise ziua aceea seninul cerului şi prilejul de a-mi împlini un vis pe care nu credeam să-l mai ating.

Acum am urcat treptele muntelui, oprindu-mă pe prispele stâncoase întâlnite în cale şi până la urmă tot în locul cel mai înalt – 2142m -al său am ajuns. Cerul era tot senin de jur împrejur şi privirile străbăteau zările. Spre Cindrelul înălţat molcom către înalturi, cu poiana refugiului Cânaia mai spre poale. Cu Şureanul şi al său Pătru ridicat peste orizont. Cu vârfurile cele înalte ale Parângului, semeţe, peste altele la fel. Munţii Căpăţânii, ai Latoriţei şi cele multe ale Lotrului, dintre care vârful Balindrului, îmi era parcă mai familiar. Dinspre Făgăraşul însorit, acum venea dorul crestelor înalte şi privirile au zăbovit o vreme într-acolo. Până şi ţancurile Retezatului, se deosebeau din pâcla depărtărilor.

Ne-am săturat privirile cu atâtea locuri dragi şi până la urmă a trebuit să ne despărţim de ele. Ne-a fost drumul mai greu la întoarcere. Soarele începuse să dogorească, apa era pe sfârşite şi oboseala începuse să-şi spună cuvântul. La izvoarele de sub Şasa Mândrei ne-am oprit să ne potolim setea, după care până la căsuţa din care plecasem în zori, nici că ne-am mai oprit. Când plecasem promisesem că ne vom întoarce cam în 7 ore şi când am ajuns, nu întârziasem decât ¼ de oră.

În cealaltă zi, parcă şi mai frumoasă, cu imaginile Făgăraşilor în faţă, cu fuioare de ceaţă sub vârfurile înalte, de parcă puteai întinde mâna după ele, să le prinzi frumuseţea în pumni, să nu le mai dai drumul niciodată, am început coborârea. La izvorul din Zănoaga am poposit să-i sorbim unda răcoroasă şi să ne îndestulăm cu de-ale mâncării. În Şaua Izvorului Frumos, am mai zăbovit cât să ne luăm rămas bun până ’ntr-o altă împrejurare pe care ne-o doream pe aceste meleaguri. După care ne-am îndreptat spre vale.

Din şaua Izvorului Frumos, am coborât prin pădure, către vechiul drum de tractor, folosit cândva la cărat lemne. Prin pădurea tânără, cu câte-un „patriarh” de fag lăsat în picioare, ca să-şi crească mai apoi odraslele tinere pe care le zămislise, nu prea era potecă. Doar o însăilare de frânturi şi urme proaspete de copite de cal, mai arătau locurile prin care trebuia să ajungem la drumul amintit. Când am ajuns la firul de apă zglobie a Robeştilor, căldura năpădise pe vale, aşa că drumul până la casele satului, l-am străbătut cu greu. Printre case, a trebuit să mă odihnesc pe cele vreo două băncuţe aflate în cale. Aşa că răcoarea oarecăror licori de la cârciuma satului, mi-au fost de ajutor, până a nu ajunge pe peronul din halta Robeştilor, în care de atâtea ori aşteptasem trenul care avea să mă aducă din nou acasă, lăsând în urmă nostalgia plaiurilor pe care le străbătusem.

Text şi foto: Dinu Boghez

18-20.07.2012