De-as fi, de n-as fi...

Moto: Mie-mi place şansa

unui zbor din toate
să răzbat cu gândul
unde nu se poate.
George Ţărnea

Pronosticurile meteo, nu s-or îndeplini întotdeauna. Cam aşa gândeam când mă îndreptam către gară, de unde aveam să luăm trenul către halta Beţelului. E drept că dis-de-dimineaţă, înainte de a pleca de acasă, mă mai uitasem odată pe prognoza meteo a zilelor care urmau şi nu eram prea încântat. Dar mă gândeam că Dumnezeu îi ajută doar pe cei curajoşi şi speram că Dânsul, o să aibă grijă un pic şi de noi. Şi mai aveam o temere. Dărăpănătura vechii case de colectare a fructelor de pădure, în care vroiam să dormim, oare o mai fi încă în picioare ?. Fără condiţiile astea împreunate, excursia noastră avea şi şanse de nereuşită.

Astea fiind zise, iată-ne coborâţi pe peronul amărât al Beţelului. Câţiva paşi până la casele Călineştilor, unde ne aşteptau maşinile care aveau să ne ducă pe noi, în drumul lor către locurile de unde aduceau la vale lemnele tăiate din frumoasele păduri de brad ale Lotrului. Prin sătucul încă adormit, de pe Valea Călineştilor, am trecut repede, iar zgomotul maşinilor deloc silenţoase, o fi trezit din somn orătăniile sătenilor. S-au perindat prin faţa ochilor, casele îmbătrânite de pe vale, aşezate la poalele stâncăriilor Călineştilor, ce le ajungeau până în bătătură. Când am ajuns la Gura Suliţei, ultima dintre ele a lăsat geana peste poveştile cu zmei, agăţate de clonţanii ascuţiţi ce stăpâneau valea.

Nu mult am mai mers pe vale, până când am apucat-o la dreapta, pe alt drum, cel de pe Lotrişorul Călineştilor, pe care nu cu mulţi ani în urmă, îl urmasem pe jos, până în şaua Izvorului Frumos. Acum ne mai zdruncina maşina, în lungul marii bucle încolăcite pe coastele muntelui, dar atunci, o scurtasem pe priporul unei poteci din cale, urcate cu adevărat cu genunchii la gură. Pe câte-un bolovan de pe marginea drumului, pe câte-un copac mai răsărit, au apărut câteva semne ale unui marcaj cu cruce albastră, cam fără început şi cum avea să se dovedească şi cam fără sfârşit.

Târâş-grăbiş, zgâlţâiţi de asperităţile drumului forestier, am ajuns la ramificaţia care ne scotea sus, în şaua Izvorului Frumos. Cât a mai rămas din ea..., acum după ce tăierile de pădure au transformat vechiul drum al oierilor, în bulevardul maşinilor grele, de omorât pădurea.

Bucata de drum până la Izvorul Frumos, am făcut-o pe răcoare, la umbra pădurii dese şi doar când l-am sfârşit în şaua amintită, ne-a prins soarele arzător care începea să înconjoare muntele. Câtava vreme am zăbovit la marginea drumului, pe iarba încă nescormonită de utilajele care cărau la vale bogăţia pădurii. Apoi am început urcuşul lung, pănă la plaiul la care râvneam.

Era drumul proaspăt amenajat, cât să urce „miriapodul” care căra la vale brazii doborâţi din plaiurile muntelui. Un timp, ne-am chinuit pe drumul mai adesea bătut de soare, până când într-un târziu, un zgomot depărtat, de maşină grea, ce urca muntele, ne-a ajuns la urechi. Până la urmă, monstrul amintit adineaori, ne-a ajuns din urmă. Doar eu am avut curajul să mă urc pe platforma îngustă, cu ţăpuşi înălţate la cer, pe care aveau să coboare brazii doborâţi de drujbe. Tractorul uriaş, urca alene şi până la urmă s-a oprit în poiana înaltă a muntelui, dincolo de stâna din Danu. Acolo am schimbat câteva cuvinte cu omul care conducea tractorul. După mulţumirile de rigoare, s-a înfiripat o conversaţie. Vroia să ştie cam unde aveam să ne adăpostim şi cam unde aveam să mergem mai departe. Apoi i s-a trezit interesul despre graniţa vremurilor îndepărtate şi parcă a fost un pic dezamăgit că locurile acelea erau cam depărtate, necum că se ele erau pierdute de mult în negură acelor timpuri. Altfel omul era un companion plăcut şi conversaţia una la fel. Apoi s-a depărtat să încarce trunchiurile de brazi şi eu mi-am început aşteptarea colegilor de drumeţie. Numai că între timp, din norii grei care se apropiau, s-au scuturat primii stropi de ploaie şi mai apoi din cer a ajuns şi cortegiul fulgerelor. Mai adusesem cu mine un rucsac, al unuia din personajele care alcătuiau grupul cu care urcasem. Mi-am pus rucsacul meu în spate şi am încercat să-l ridic şi pe celălalt. Mi-a fost imposibil să-l ridic şi m-am întrebat ce oare pusese în el de era aşa de greu. N-am avut încotro şi am luat-o la picior, pe drumul de altfel scurt, pe care-l mai aveam de parcurs până la locul bivuacului. S-a înteţit ploaia. A apărut şi primul trăznet, care a zguduit muntele. Mi-am făcut repede crucea obişnuită, gândind că îmi va fi de folos pentru trăznetul care va veni, că primul din cale, tocmai se săvârşise. Şi tot aşa am ţinut-o până la casa cam dărăpănată, în care aveam de gând să ne adăpostim.

Am răsuflat uşurat când m-am văzut cât de cât, sub pavăza unui acoperiş şi deabia atunci am avut de constatat cât de mult mă udase ploaia. Până s-a mai potolit potopul, până mi-am revenit din goana de pe poteca de până aici, a mai trecut câtăva vreme. Apoi am pornit-o în calea colegilor, pe care i-am întâlnit repede, cam uzi şi cam tot atât de speriaţi de trăznetele căzute peste munte.

Cât a mai rămas din zi, ne-am petrecut-o încercând să ne găsim un loc în casa dărăpănată în care ne aciuiasem. Şi mai ales cât mai feriţi de eventuala ploaie care ar fi pătruns prin acoperişul cam ciuruit.

Ne-am înjghebat câte un culcuş din cetină, cât să nu dormim chiar pe bârnele tari din pardoseala cam înclinată şi de aceea chiar ne-am bucurat când am descoperit mai către picioarele „patului”, o bucată de lemn, în care toată noaptea, aveam să ne proptim picioarele, ca să ajungem din nou la poziţia iniţială.

Dar până la orele nopţii mai era timp berechet şi ni l-am petrecut uitându-ne pe cer, acolo unde norii, din care unii cam plumburii, se tot jucau cu noi, amăgindu-ne cu speranţa zilei frumoase pe care o aşteptam. S-au mai luminat crestele şi către Coasta Câinenilor, plaiul a început să se lumineze. Către Făgăraşul îndepărtat volbura de pe creste parcă se mai potolise şi dintre norii care-i stăpâneau înălţimile, plaiul Feţei Sfântului Ilie începuse să se însorescă.

Mai către apus, când ne-am lămurit că în seara aceea şanse de ploaie nu prea mai erau, ne-am gândit că bine am face dacă ne-am urni din loc şi am urca pe vârful Robului, la poalele căruia tot eram. Aşa că, ne-am avântat printre brazii încă la locul lor, pe poteca deabia însăilată printre aceştia. Mai apoi, când ne-am apropiat de înălţimea alpină a acestuia, vegetaţia pitică, ne-a mai împleticit paşii şi vântul cam răcoros, ne-a amintit că ajunsesem pe primul şi cel mai înalt, dintre vârfurile sudice ale munţilor Lotrului. Eram pe plaiul înalt, presărat cu ceva stânci, cum îi stă bine unuia care domină locurile. Ne-am aruncat privirile de jur împrejur. Erau doar munţii care ne înconjurau pe toate părţile. Către Făgăraşul pâclos, ne-am aruncat privirile către înălţimile râvnite mereu. Câte ceva se zărea, pe ici pe colo, dar pâcla şi norii îi acopereau vârfurile cele mari. Din cei mai apropiaţi nouă, doar Buila răsărea falnică deasupra unor coame împădurite. Cu Parîngul, am avut ceva mai mult noroc. Din el răsărea mai cu deosebire, piramida înaltă a celui mai înalt dintre vârfurile sale. Mai era ceva, acolo unde orizontul se îmbina cu cerul, într-o geană de lumină, aninată peste vârfuri semeţe. Adunate laolaltă în infinitul depărtat, câteva din vârfurile Retezatului, îşi depănau poveştile adunate din vremurile de demult. Mai către noi, cu înălţimi înegurate, Cindrelul era doar un tobogan din care coborau vântoasele din „Platoul Diavolului”. Şureanul ne oferea privelişti mai generoase şi din el, cuşma rotunjită a vârfului lui Pătru, ni se arăta în întregime. Din munţii Căpăţânii, zona înaltă dintre cei mari, Ursu şi Nedeia, sub norii buluciţi ai apusului, m-au făcut pentru o clipă, să-mi amintesc începuturile peregrinărilor mele prin aceste meleaguri, cu întâmplări pierdute prin ceaţa anilor aşternuţi peste ele.

A venit vremea coborârii, printre aceleaşi tufărişuri şi crengile brazilor, care mai acopereau potecuţa firavă. Mai jos am trecut pe lângă izvorul, altădată bogat şi care acum, la vreme de secetă cumplită, deabia de mai pâlpâia. Din el trebuia să ne potolim setea şi ceva mai pe seară, aveam să aflăm că şi turma de oi, trecătoare prin aceste locuri, tot pentru aşa ceva îl folosea. N-aveam ce face şi îl foloseam deopotrivă, vietăţile adunate aici,  la ceas oprit de datini şi de lege”. Câtăva vreme ne-au chinuit bâţanii, cohorte de insecte pişcăcioase, dar peste toate a venit noaptea, una senină şi înstelată şi după cât fusese de cald peste zi, tot atâta răcoare s-a adunat peste munte, de ne-a făcut să ne zgribulim în sacii pe care ni-i adusesem.

A venit cealaltă dimineaţă, în care aveam de făcut drumul către vârful Sfărcaşului, cel pe al cărui ţugui ne pironisem ochii toată seara. Sclipea iarba verde de jur împrejur, semn că seceta nu-şi desăvârşise opera nefastă. Înălţimile către Coasta Câinenilor, erau luminate de soarele puternic. Am plecat cam târziu, pentru ziua călduroasă care urma. Cam pe la ora 9. Ne propusesem să ajungem pe vârful Sfărcaşului. Drumul către locul pe care ni-l doream, stătea luminat înaintea noastră. Îl mai făcusem şi altădată, urcând spre crestele înalte, dar şi coborând din ele. Când venisem dinspre vârful Floarei, înnoptasem în cort, ba în şaua Mândrei, ba în cea de sub Şasa Mândrei. De câteva ori urcasem din greu pe Piciorul Danului, venind din valea Uriei. Altădată poposisem la stâna din Şasa Mândrei, cu ciobani sfătoşi din Vaideeni şi cam tot atunci văzusem prima oară casa mândră, înlţată cam atunci, prin anii ’ 76, devenită acum dărăpănătura sub care dormisem acum. Am ieşit repede în pajiştea încă verde ce despărţea vârfurile Robului şi Sârbinului. Apoi am trecut pe sub vârful Şaşa Mândrei, cel care trimitea în potecă izvoarele din care de atâtea ori îmi potolisem setea. Doar că acum erau firave şi dacă seceta asta o mai continua, tare mi-e teamă că vor deveni doar o amintire.

Ne îndreptam repede catre crestele înalte, pe sub care trecea vechiu drum, construit cam prin ’914, care cobora spre valea Oltului şi în sus urca până în şaua înaltă a lui Pârgheş. Noi, pe ramura asta, urcătoare, ne-am avântat. Am trecut pe sub creasta înaltă dintre vârful Mândra şi cel al Stânişoarei, pe lângă locurile pe care altădată găsisem izvoare numeroase, prin locul din care se desprindea poteca ce ducea la vârful Floarei, după ce mai întâi trecea peste cel al Ggârcului, muntele cu aluniţe de jneapăn. Mai apoi am trecut peste stâncăriile adunate pe vârful Pârcălabului – 1960m – şi după coborârea în şaua Sfărcaşului, am ieşit din drumul aşternut peste munte şi am început urcuşul spre vârful cu acest nume. Privit de departe, chiar de la casa în care înnoptasem, vârful avea aspectul unui ţugui. Pe ţuguiul ăsta aveam de gând să urcăm. Ne-am abătut din drum şi prin pajiştea cu tufe de rododendron la tot pasul, am început urcuşul. Mi-a fost cam greu, mie mai mult decât celor cu care eram. Urcuşul era unul continuu şi nu-mi dădea prilejul unor locuri mai domoale. Dar până la urmă am ajuns chiar pe vârf. Acolo unde stătea înfipt un soi de „bastion” din fier. Acolo ne-am strâns mâinile pentru marea noastră ascensiune şi colegelor le-am mulţumit pentru eventualele micşorări al ritmului de mers de până atunci.

Ne-am aruncat privirile către adânca şa a lui Pârgheş şi către panta aspră, presărată cu stâncării ce ducea spre vârful Sterpului şi atunci ne-am propus să-l urcăm cât de curând. Munţii din jurul nostru începuseră să se lumineze şi mai apropiatul Balindru îşi arăta vârful săltat peste culmea munţilor Lotrului. Cindrelul era încă întunecat şi cu mare greutate, în ochiul de poiana dintre jnepeni am aflat locul casei Cânaia. Făgăraşul era încă pâclos şi peste el, mai zăboveau nori buclucaşi. Un nor negru apăruse peste creasta Lotrului şi părea că nu glumeşte de loc, în intenţia de a-şi desface baierele peste locurile în care eram. Aşa că ne-am luat repede picioarele la spinare, am coborât până unde ne lăsasem tovarărăşa de drum şi împreună am luat-o prin locurile prin care venisem.

Drumul întoarcerii a fost unul grăbit. Dinspre locurile pe care le părăsisem, veneau nori închiondoraţi şi teama unei averse cu trăznete plutea în aer. N-am mai stat la palavre, despre locurile care ascundeau amintiri din anii ceilalţi, dinainte, care trecuseră aşa repede peste noi şi am ţinut-o tot într-o goană, până când, ajunşi din nou la izvoarele de sub Saşa Mândrei, am văzut pericolul norilor negri dus către alte zări. La izvoare ne-am tras sufletul şi ne-am răcorit după alergătura de până atunci. În şaua de sub Sârbinu, ne-am întins în pajiştea verde să ne odihnim cât de cât, să nu ajungem în tabăra noastră cu aspect de oameni obosiţi. Şi când am ajuns acolo, întâlnindu-ne cu cel care rămăsese în „tabără”, am făcut socoteala timpului scurs de când plecasem. Promisesm că vom lipsi 5 ore şi întârziasem doar ¼ de oră.

Ne-am odihnit, ne-am bucurat de seara frumoasă care a coborât peste munte şi când s-a lăsat înserarea, ne-am strecurat în sacii de dormit.

A venit şi ultima zi. Cam tristă, dar plină de frumuseţea celei dinainte. Când ne-am trezit, iarba din faţa cocioabei în care ne petrecusem nopţile din urmă, părea lustruită proaspăt în lumina soarelui, ridicat de-o palmă deasupra munţilor înalţi pe care-i depăşise. Iarba era înrourată proaspăt şi paşii noştri, aflaseră lacrimile cereşti ale zorilor.

Era timpul să ne strângem tărhatul. A durat mai puţin decât mi-am închipuit şi când am urcat la drumul de deasupra casei mi-am întors privirile către plaiul Coastei Câinenilor. Sclipea în soarele dimineţii şi pe întinsul său, punctele albe, mişcătoare, întruchipau turma oilor văzută mai ieri, plimbată pe întinsul păşunii alpine. Norilor, care ne cam speriaseră în zilele din urmă, acum le venise de hac vântul, care-i gonea de pe cer. În urma lor, rămânea doar albastrul pe care-l jinduiam. Ne-am continuat drumul, acum pe cel al întoarcerii.

Am trecut pe lângă stâna Danului, acolo unde o noapte cu lună plină, ne ţinuse altădată tovărăşie, în poiana înconjurată de brazii cu freamătul înserării. Apoi am ajuns în locul unde Făgăraşii, tocmai se eliberau de vălătucii de nori care îi făcuseră nevăzuţi în zilele din urmă. Acum piscurile înalte ale Ciortei şi Boiei, se profilau întunecate pe albastrul cerului. Sub ei dăinuiau ceţurile care-i stăpâniseră, dovedind ziua bună care ne întâmpina. Mai depărtaţi, mai pierduţi în pâcla dimineţii, se zăreau Iezerul şi Bucegii şi cam într-o parte şi culmea masivă a Leaotei.

La izvorul din Zănoaga, am făcut pauza mare. Ne-am desfăcut merindele şi ne-am potolit setea din unda zglobie ţâşnită din adâncul pământului, câtă mai avea şi el pe vremea asta de secetă aprigă.

Cu imaginea încă împădurită a pădurii Murgaşului, ne-am continuat drumul. Am întâlnit urcând şi miriapodul uriaş, care se pregătea să mai coboare brazi doborâţi de drujbele, care nu stăpâniseră cântecul dureros, de pe urmă, al acestora. Coborâşul iute al drumului, ne-a adus din nou în şaua Izvorului Frumos. De acolo aveam să ne abatem spre stânga, prin desişul pădurii de fag, pe unde poteca părea mai mult o amintire. Dar până la urmă am dibuit-o şi am ajuns la capătul drumului, croit altădată de tăierile abătute pe coasta muntelui. Fusese pădurea exploatată şi atunci, dar parcă mai cu milă decât acum, judecând după fagii bâtrâni, cu trunchiuri îngroşate de anii mulţi, pe care-i aveau în picioare, îngrijind parcă viaţa celor tineri, crescuţi în umbra lor.

Era drumul mai mult umbros şi pe serpentinele multe din cale, am ajuns repede la firul apei Robeştilor. De aici înainte ne aştepta calea, nu lungă, dar obositoare în soarele amiezii. Tovarăşii mei au mai poposit pe malul apei, să se răcorească de arşiţa amiezii. Doar eu mi-am continuat drumul, gândindu-mă că am să fac o pauză la gura Văii Mici, cea care, în umbra deasă, ascundea un pârâiaş zglobiu şi drumul către înălţimile Pietrii Gorganelor.

Oarecare voci omeneşti ajungeau până în locul pe care mi-l alesesem pentru pauza pe care mi-o promisesem. Am ţinut să depăşesc zgomotele omeneşti şi mi-am continuat drumul. La o masă improvizată, oameni din naţionalitatea conlocuitoare, tăietori de pădure nu atât de productivi ca cei de sus, tocmai îşi luau prânzul. Bineţea adresată, le-a stârnit pofta de vorbă şi unul dintre ei, mai vorbăreţ şi-a făcut socoteala că în tinereţe făcusem sport, de vreme ce mă încumetam să umblu pe munţi atâta drum şi încă pe o asemenea căldură. Ceva mai încolo, m-am aşezat la umbra deasă de pe malul apei şi descătuşat de povara din spate, am privit cerul cu nori albicioşi, alergători pe întinsul albastru. Până la urmă am ajuns printre casele Robeştiului încins, m-am răcorit cu ceva coca-cola la birtul din cale şi în clădirea haltei pricăjite, ne-am petrecut, reuniţi, clipele aşteptării „săgeţii albastre”, care avea să ne ducă pe peronul pe care-l părăsisem cu câteva zile în urmă.

 

Text şi foto: Dinu Boghez

11-13.07.2012