Anii de fum

Moto: câtă vreme

cad spre cer şi-mi place,

domnişoară Frică,

lasă-mă în pace.

George Ţărnea

Râvnisem multă vreme la drumul ăsta prin Bucegi, pe care acum, într-o dimineaţa caldă şi cu soare mult, îl începeam în autogara din Râmnicu Vâlcea. M-am instalat comod în autobuzul nu prea plin, am dat un ultim telefon lui Ionică, partenerul meu de excursii deosebite, cu care doar la cabana Mălăeşti aveam să mă întâlnesc şi .... am pornit la drum.

Drumul până Curtea de Argeş, mi-era prea binecunoscut, că doar îl parcuresem ani buni, pe când multe din lucrările industriale de aici- trecute multe din ele în nefiinţă -, mă obligaseră la îndelungi perioade de staţionare pe aceste meleaguri. Atunci, ca şi acum, admirasem înălţimile ce stăpâneau orizontul, fie ele din Făgaraş sau Iezer şi nici astăzi nu ştiu cum să dau limită pasiunii mele montane sau celei profesionale.

Am lăsat în urmă Curtea de Argeş şi am urmat drumul Câmpulungului. Alt prilej de frumuseţi montane, parcă mai apropiate, mai îmbietoare. Străzile oraşului, îmi erau bine cunoscute,de pe vremea când copilărisem pe aici, cu oarece noroc, în „Casa Bunicilo ”. Dar nu numai atât şi primii mei paşi pe munţi, fie ei mai mărunţi, fie chiar înalţi de-a binelea, tot aici i-am făcut, aşa că vremurile de atunci au lăsat urme adânci în memoria copilului şi a bătrânului care mă aflu acum. Drumul de mai apoi, peste muncele, prin Dragoslavele şi Rucăr, mi-au prilejuit întâlnirea cu vârful înalt, stâncos, al Pietrii Ghimavului, alias Piatra Caselor şi cu cea creasta de balaur solzos al Pietrii Craiului, de pe care ochii nu s-au deprins multă vreme. Erau acolo drumuri străbătute în ani buni, pe versantul aflat la vedere, iar pe cel vestic, nevăzut, doar ochii minţii mai tresăreau, prin câte-un horn mai năstruşnic pe care îl vedeam aievea chiar şi acum.

Am coborât în locuri mai paşnice şi autobuzul m-a debarcat, străin, în cetatea Râşnovului. Mult n-am aşteptat până când am găsit un mijloc de transport, care m-a lăsat în faţa unei barieri, aproape de poteca pe care trebuia să o înfrâng până la cabana Mălăeşti. Mi-au cam stins elanul nişte copilandri, care lângă săgeata cu cele 2 ¼ ore până la cabană, m-au avertizat că 3 ore fac ei,....darmite eu !.

De acolo, de lângă săgeata asta, pot zice că am început drumul. Mai întâi pe o potecă-drum, mai apoi traversând un pârâu, cu odhină şi apă rece şi mai departe a început ascensiunea propriu-zisă. Aşa i-aş spune, pentru că de aici încolo panta a tot crescut. Mai domol la început, apoi din ce în ce mai grea. Uneori printre blocuri mari, rotunjite, de stâncă veritabilă. Unele aveau poteca strecurată cu zig-zaguri printre stâncile rotunjite din cale, altele te obligau să te ajuţi de ele, pentru a trece mai departe. Drumul era frumos şi parcă stâncăriile îmi îndepărtau oboseala. Poteca urca prin pădure deasă şi nu simţeam căldura dogoritoare a începutului de septembrie. Dar pe jos, pămânul era uscat, prăfos şi se simţea că o ploaie zdravănă ar fi bine venită. Am întâlnit calători, veniţi de sus şi întrebarea despre locurile de dormit, era una firească. Nu prea m-au încurajat. Mi-au ieşit în cale un pârâiaş şi o băncuţă şi n-am pregetat să le folosesec din plin. Mai departe, atunci când parcă panta părea să se domolelască, am întâlnit răscrucea drumului spre Diham şi de acolo înainte panta iarăşi a sporit, de parcă nici bocancul nu părea să vrea să se înfigă în pământ. Totul s-a potolit până la urmă şi am ajuns iarăşi la o bancă, pe care tinerii poposiţi acolo, mi-au făcut loc. După o sporovăială cu ei, am pornit mai departe. Acum parcă era mai răcoare, poteca chiar blajină, străbătea poeni răcoroase după scăpătatul soarelui şi stâncile pe sub care se strecura, de-a dreptul frumoase. Au apărut inscripţii pe săgeţi, 30 minute până la cabană, apoi 15 şi până la urmă a apărut şi casa mult visată. Sfârşisem aproape 3 ½ ore de la avertismentul copiilor.

Cabana era aglomerată, dar locuri tot am găsit. Eram singurul vârstnic din sala de mese. Încolo numai tineri, veseli şi a fost una din rarele împrejurări, când atmosfera aceea, atât de deosebită de altele, tot în astfel de locuri, mi-a făcut bine.

N-a trecut 1 oră de când ajunsesem şi la intrarea în cabană şi-a făcut apariţia Ionică. Când vorbisem cu el din Râşnov, nu plecase din Braşov, drumul îl făcuse pe jos, nu cu maşina ca mine. Parcă zburase !.

Am petrecut o noapte de coşmar în locurile strâmte pe care le ocupam.

Ne-am trezit devreme, nici nu era de mirare. Afară era răcoare, ceaţa stăruia mult mai jos decât crestele înalte. Am zăbovit câtăva vreme, până când ne-am hotărât să plecăm. Aveam în faţă poteca ce ne ducea spre Padina Crucii. Am urcat-o printre jnepeni, aproape cu genunchii la gură, atât de aspră era panta. Dar până la urmă am ajuns în creastă. Acolo era parcă şi mai frig, noroc cu mănuşile care şi-au făcut datoria. Ionică s-a repezit până pe vârful Padinii, la crucea de acolo, că doar de asta îşi completase numele locul. Apoi am pornit pe drumul de coastă, mai bine zis unul de brână, pe alocuri dotat şi cu ceva lanţuri. Am mers pe brâna asta, aproape fără să simţim coborârea, până am ajuns în căldare, la întâlnirea cu lacurile Ţigăneşti.

Era în căldare un bordei de sterpe şi mai sus, în creastă, o turmă de oi. Măgăruşii turmei se adăpau fericiţi în lacul cel mare. Am început urcuşul.

Acum era unul lent şi până sus, la refugiul cel nou, de la cota 2178m, am tot sporovăit. În refugiu am zăbovit până când ceaţa s-a ridicat deasupra crestelor şi ne-au făcut cu ochiul, la ce vedeam din hornurile Ţigăneştilor. Şi la urma-urmelor, în refugiu era atât de frig, încat mai bine îl înduram pe cel de afară, chiar dacă era însoţit de vânt puternic.

     

Aveam încă timp destul până la căderea serii. Era doar ora 13 ½. Am plecat grăbiţi către hornurile Ţigăneştilor. Le mai făcusem odată, ştiam cum sunt locurile. Şi să fiu sincer parcă aveam oarecare teamă. Dar mă bizuiam pe Ionică. Sigur o să-mi dea o mână de ajutor la o adică. Aşa că am pornit pe calea hornului. Erau acolo aninate de pereţi o grămadă de locuri prevăzute cu cabluri. Erau mult mai multe decât ultima oară când trecusem pe aici. De unele m-am folsit, de altele doar mi-a făcut bine să ştiu că sunt acolo, la o adică. Poate Ionică a mai zâmbit văzându-mă cât de temător sunt, dar aşa cum am mers eu, am ajuns sus destul de repede, de vreme ce la cabana Omu, am ajuns de la refugiu în 2 ½ ore.

Dar până acolo mai aveam. Din urmă ne-au ajuns doi motociclişti, doar ei, fără moto, lăsate undeva, probabil la refugiu. Am schimbat câteva vorbe şi i-am sfătuit să o ia înainte. Noi am trecut prin apropierea vârfului Scara, pe lângă hornurile Mălăeştilor, prin care unii au şi coborât şi ne-am angajat pe ultima parte a potecii care ne-a dus la cabană.

Obositi, am luat o ciorbă, adevărată delicatesă după drumul făcut. Cabaniera când m-a văzut, mi-a urat o bună revedere.

 Dar poate doar s-a prefăcut că mă recunoaşte. E drept, ajunsesem acum a patra oară, în răstimpul celor patru ani de când îmi sfârşeam aici traseele mele un pic excentrice, dar probabil e stratagema ei, de primire a oaspeţilor. Am admirat culorile apusului şi am pălăvrăgit apoi în sala de mese până cabaniera ne-a anunţat că stinge lumina şi ne-am dus la culcare. A fost o noapte confortabilă. Tot aşa de „late” ca la Mălăieşti, erau locurile de dormit, doar că acum eram aproape singuri în tot dormitorul. Şi încă ceva. Am dormit în sacii noştri, că altfel, cu pătura subţire din dotare, muream de frig.

A urmat o noapte minunată. Cu luna, care cât mai era, lumina locurile ca ziua. În vale luminile Buştenilor, erau spectaculoase. Dar bătea vântul tare şi până la ziuă, s-a dovedit că putea să strice frumuseţea locurilor.

Ne-am trezit dimineaţa cu burhaiele peste noi şi pe deasupra mai bătea şi un vânt rece. Dar soarele se ghicea în spatele vălătucilor de ceaţă şi speram că drumul ne va fi unul frumos. Intenţionam să coborâm pe valea Ciubotei.

Fusesem pe acolo de alte două ori. Urcasem şi coborâsem şi de fiecare dată locurile fuseseră învăluite în ceaţa. Ar fi fost prea mare ghinionul ca şi acum să fie tot aşa.

Începusem coborârea, când din urmă ne-a ajuns un tânăr, care ne-a spus că decât să meargă singur pe Valea Cerbului, mai bine vine cu noi. S-a dovedit un companion plăcut, cu dragoste de munte şi cu destulă ambiţie profesională, dar care până la urmă, când am intrat în pădure ne-a părăsit, dorind să prindă vreun mijloc de transport cu care să ajungă în seara aceea la Bucureşti.

Împreună am coborât mai departe. La început în ceaţă, cu soarele deasupra ei, ostenindu-se să o răzbească. Şi până la urmă, când am ajuns în preajma hornurilor Mălăieştilor, cerul senin domnea asupra noastră. Am depăşit vârful Scara, am trecut de ramificaţia potecilor prin care venisem cu o zi înainte şi am rămas doar cu triunghiul galben care ne-a însoţit mai departe. Acum marcajul era îndesit, cu stâlpi şi calea până la coborârea în căldări era uşor de urmărit. Au început treptele de coborâre a căldărilor. Spectaculoase şi acum, cu vizibilitate de jur împrejur. Eram înconjuraţi de pereţi înalţi, spectaculoşi în albeaţa lor. Către creste, soarele le ajunseseră şi în lumina lui, începeau să sclipească. Eram în cetatea Ciubotei. Nu ştiam unde să-mi arunc privirile.

La treptele stâncoase pe care trebuia să le cobor cu atenţie, la pereţii din preajmă şi continuarea lor pe crestele coborâtoare cu creneluri şi turnuri la tot pasul, sau la talvegul căldării, cu verdele lui sclipitor. Parcă pe aici nu fusese secetă. Un bordei de mioare, pierdut în imensitatea căldării, stătea, acoperit cu polietilenă, în mijlocul ei. Nu era singura treptă stâncoasă pe care trebuia să o coborâm. A venit a doua. Parcă mai lungă, presărată cu jnepeni şi până la urmă am ajuns la plaiul dinaintea pădurii. Tânărul a dorit să ne facă, nouă, tovarăşilor de drumeţie de până acum, o fotografie. După care şi-a cerut scuze că trebuie să ne părăsească şi a dispărut în adâncul pădurii. Mersul meu, al nostru, l-ar fi întârziat zdravăn.

Nici poteca începutului de pădure nu a fost prea comodă, tot prin stâncării şi-a desfăşurat traseul şi parcă şi mai departe coborâşul era unul repezit şi parcă mai altfel decât acum doi ani. Pe un trunchi de copac, Ionică m-a aşteptat cu un ness, care m-a făcut să-mi mai pierd din oboseala acumulată la coborârea căldărilor. Mai departe am ajuns la „marea strecurătoare” printre bolovani uriaşi şi mai departe poteca a ajuns pe un tărâm mai potolit. Ştiam că pe aici pe undeva trebuia să întâlnim un izvor. Seceta îl desfinţase. Curând am ajuns la poiana cu casă de vânătoare. Aş fi dorit să rămân aici, dar Ionică oricum pleca. Avea el nişte planuri pe care nu mi le-a mărturisit decât după ce am ajuns acasă, aşa că în poiana salvamontului, după aproape 6 ore de mers împreună, ne-am despărţit.

Câtăva vreme m-am odihnit la soarele, care acum, la amiază, încălzea muntele. Apoi am plecat cu gândul să găsesc o pensiune la care să mă odihnesc ca lumea. Aşa s-a întâmplat şi deabia intrat pe drumul Porţii, am găsit ce-mi trebuia. O cameră cu baie şi pat în care, după două nopţi dormite pe apucate, m-am odihnit ca lumea.

Mi-am luat rămas bun de la gazde, nu înainte de a-i întreba de unde sunt bolovanii uriaşi din curte. I-am întrebat cu ce i-a adus, prea erau mari şi omul mi-a explicat, că în urmă cu vreo sută de ani, pe aici fusese o rupere de nori şi apele revărsate peste locurile acestea, adusese aici stâncile uriaşe, bine rotunjite şi acopeirte de patina timpului. Drumul până la Bran a fost scurt, răcoros oarecum şi până la sosirea autobuzului, am avut ceva de aşteptat. Drumul întoarcerii mi-a dat prilejuit să mă delectez din nou cu spectacolul Pietrii Craiului, mai însorită acum. Să străbat din nou frumoasele sate muscelene şi Câmpulungul copilăriei mele.

Când am ajuns acasă, spectacolul Bucegilor, rămăsese doar o amintire frumoasă.

Text: Dinu Boghez

Foto: Ionică Lera

08-11.09.2012