marți, 18 septembrie 2012

Mandra-i lumea cui ii draga

Moto: Pe tâmpla-ntâmplărilor noastre
se scurge o ploaie de astre
şi nici nu e vremea să numeri
cât cer ţi se-aşează pe umeri.
George Ţărnea
Să nu ţii seama de seceta prelungă. Să priveşti doar cerul senin. Să gândeşti doar la vârfurile de munţi înalţi, în zorii răcoroşi, aşteptând razele soarelui care să-i lumineze. Zilele trec cu nerăbdarea clipei când culmile Făgăraşului, îmi vor fi din nou aproape. Gândurile ascunse şi nemărturisite, stăteau să-mi izbucnească, într-un strigăt de bucurie, atunci când am plecat din nou către crestele Măriei-Sale.
 
În dimineaţa începutului de toamnă, de lângă turnurile catedralei vâlcene, ridicate în calea soarelui care tocmai pornise către noi, am plecat către drumul munţilor. Pe calea matinală a văii Oltului, mai apoi în lungul înalţimilor, la care râvneam, am ajuns în Avrigul încărcat de cultura anilor care trecuseră peste el. Drumul către cabana Poiana Neamţului, ne-a fost unul plin de nerăbdarea crestelor măreţe care începeau să se arate. De aici încolo, drumul ne-a fost unul pedestru şi cunoscut din alte câteva împrejurari, din calea anilor pe care-i străbătusem. Câtăva vreme am urmat drumeagul de pe malul înalt al Râului Mare al Avrigului şi când i-am străbătut puntea firavă, am pătruns în adâncul pădurii devenită un pic tomnatecă, cum îi stă bine la început de septembrie.
 
Am urcat pe panta uneori aspră a Piciorului Bârcaciului, uneori cu raze şăgalnice, pătrunse prin frunzişul încă verde. Până la poiana însorită a cabanei, drumul nu ni s-a părut prea lung. Un ceai cald mi-a îndulcit oboseala de până atunci şi am purces mai departe, către muntele cabanei, pe poteca strecurată prin hăţişul care se străduia să o astupe curând. Într-un petec de verdeaţă, sub umbrarul unui brad, am descoperit că nu suntem singurii călători. Ne întovărăşise discret, un câine, cu semne de prietenie, pe care ni le arăta. Din încâlceala hăţişului de până acum, am ieşit în „drumul ţării”, potecă mai lată, care avea să ne întovărăşească câtăva vreme. Ne-a bătut soarele ’n cap, bună bucată de drum, până când, asudaţi din belşug, am poposit pe platoul înalt, de unde privirile nestingherite ,aveau să zăbovească pe semeţia Negoiului. Am întâlnit ceva mai jos semnul crucii galbene, mai de curând vârstat, care avea să ne poarte până la urmă, prin căldarea Porumbăcelului, scutindu-ne de drumul lung până în creasta principală şi mai apoi şi de urcuşul obositor până spre vârful Scării.    
     
Pe platoul amintit am poposit îndelung, cât să ne săturăm privirile cu înălţimile fără de sfârşit. Ne-au luat ochii strălucirea ţancurilor Negoiului şi goana acestora către locurile care aveau pentru fiecare dintre noi amintiri de neşters. Muchia Tunsului, creneluită până la Dumnezeu, rămăsese pentru mine doar o dorinţă. Vârful Călţunului, mai „mărunt” parcă, avea pe vârful semeţ, amintirile sale. Muntele Scara, înălţa desupra noastră, cupolă uriaşă, pe care, dacă n-am fi aflat că de curând fusese marcată o potecă nouă, prin căldări, aveam intenţia să-i urcăm muchia dreaptă, până pe creştetul lui.
 
Ne-am desprins cu greu de pe platoul odihnei noastre şi am purces la drumul aproape lin, care avea să ne ducă pe negândite la ramificaţia pe care acum trebuia să o vedem prima oară. Altădată urmasem poteca ce ajungea în drumul de creastă şi de acolo urcasem din greu panta dură a muntelui Scara. Ajunsesem de câteva ori pe vârf, poate nu atât de înalt, dar ridicat parcă până la cer. Acum poteca asta nouă, la ramificaţia din cale, la care ne oprisem să luăm hotărârea pe unde aveam să mergem mai departe, avea până la urmă să ne scutească de oboseala urcuşului cunoscut.
 
Am purces la drumul ăsta nou, prin căldarea nordică a Scării, căreia eu îi spun a Porumbăcelului, după numele apei care o străbate, chiar dacă i-o mai spune şi Puha, după numele muchiei care ne stătea în faţă. Căldarea era una largă şi coborâşul nu era prea adânc şi nici urcuşul până la stâlpul de marcaj din creasta pe care-o vedeam, nu părea prea lung. Am coborât prin locurile acestea molcome, străjuite de abruptul stâncos al Scării, pe marcajul aplicat de curând – crucea galbenă - şi am trecut firul unui pârâu, după care am început urcuşul spre creasta Puhei. Până aici ne urmase tăcut, câinele întâlnit prin lăstărişul Bârcaciului, prin locurile acestea dovedindu-se de mare folos. Câinii unei turme, aflate probabil pe aici pe undeva, s-au apropiat ameninţător de noi. Noroc cu câinele care ne urmase credincios şi poate flămând, care cu statura sa impozantă şi pe limba canină, s-a mârâit oleacă cu fioroşii şi-au frecat capetele şi potăile ciobăneşti care păreau să ne fi pus gând rău, s-au potolit de nici măcar nu ne-au mai lătrat. 
       
Am depăşit pajiştea întinsă de pe fundul căldării şi pe nesimţite am început urcuşul prin grohotiş, pe lângă ceva pereţi stâncoşi şi după puţin timp am ajuns la stâlpul de marcaj cu săgeţi, văzut încă de când părăsisem poteca din muchia Scării. Când am atins creasta, am întâlnit poteca ce venea din drumurile cabanei Negoiu. A urmat un drum râpos, cu zgrunţuri cam alunecoşi, aşezat cam într-o parte pe faţa muntelui. Am sfârşit poteca asta pe un horn scurt, îngust, strecurat printre pereţi apropiaţi. Când am depăşit şi hornul, am ajuns în locul de unde am privit noul refugiu din Scara, aşezat în scurta porţiune de şes înalt, alături de cel vechi, care-şi sfârşise traiul. Acolo ne-am instalat şi ne-am ocupat locurile, gândind că mai pe seară vor mai sosi şi alţii.
 
În refugiu a fost linişte multă şi cei puţini oameni care au mai venit, n-au făcut decât să întreţină atmosfera de bună voie. Când înserarea a început să-şi facă simţită prezenţa, ne-a părăsit căldura de peste zi. A coborât răcoarea începutului toamnei. Crestele erau scăldate în lumina soarelui-apune şi îşi marcau frumuseţea pe cerul senin. Negoiul era tot acolo unde-l văzusem de când ajunsesem pe plaiul înalt. Îl întovărăşea vârful Şerbotei şi ceva din Custura Sărăţii, pe care-mi chinuisem copii la vârstă fragedă, de ajunsese Floriana acum ,să-şi dorească numai vârfuri înalte. Musceau Scării, apropiată nouă, îşi etala stâncăriile sale cu umbre şi lumini în bătaia soarelui care scăpăta după înalturile Ciortei. Cât priveşte aceasta din urmă, alături de Boia Mare, alias Cuculeiul cum îi spun Perişănenii, începea să-şi estompeze înălţimea în umbra apusului pierdut în spatele lor. Acolo pe vârfurile Ciortei, stătea amintirea unei căţărări tinereşti cu coardă şi harnaşament zornăitor, pe care nici măcar nu-l folosisem. În căldarea de sub ţancurile astea înalte ,aflasem după îndelung umblet, venind dinspre lacul Avrigului, traversând custură după custură, ochiul de apă bine ascuns al Lacului cu Avion şi mai departe, după întâlnirea cu ciobanul amintit, cunoscusem umbletul cel lung de pe muchia Faţa Sfântului Ilie. Erau toate astea amintiri de neşters şi acum, aflat în locuri cu vizibilitate fără limite, treceau repede prin faţa ochilor minţii.
Înserarea cobora peste munte şi răcoarea ne-a gonit în refugiu. Peste noapte, s-a luminat fereastra dinspre Musceaua Scării şi asta ne-a făcut, la momente diferite, să ieşim din căldura sacului de dormit, să privim luna plină ce-şi propusese să-şi arunce raze îngheţate peste coastele munţilor înalţi. Şi până spre ziuă, luna asta „albastra”, ne-a vegheat somnul adânc. 
 
Nu se luminase bine de ziuă când ne-am început pregătirile de drum. Aveam gânduri mari, vroiam să ajungem pe vârful Negoiului. Unul dintre noi a rămas paznic la refugiu. Ceilalţi am plecat la drum cam pe întuneric, dar mai încolo avea să se facă şi ziuă de-a binelea. Peste Musceaua Scării, peste cele vreo două locuri cu treceri ceva mai delicate, am trecut repede şi când am ajuns în şaua dinaintea Şerbotei soarele scălda plaiul. Urcuşul până spre vârf, unul lung, a trecut repede. Ajunşi pe vârful cu privelişti către cel mare şi spre Custură, aveam de luat ceva hotărâri. În ce mă priveşte aveam să rămân pe vârf. Colegele aveau să aleagă poteca de sub Custură şi să-şi continue drumul spre vârf. Am rămas singur curând. Bătea vântul tare şi mi-am găsit un cotlon, ceva mai apărat şi de unde aveam timp să privesc spre căldarea Negoiului. Lăcuţul acestuia, pe care-l ştiam de mult era tot acolo. Poteca ce urca din valea Topologului ,parcursă de câteva ori, ieşea încet din cutia cu amintiri şi chiar dacă n-o vedeam pe de-a întregul mi-o închipuiam aşa cum o văzusem prima oară, trecând pe sub cascada din vale, o  pişătoare”, cum îi spunea ciobanul întâlnit în cale. Din vârful Şerbotei începea poteca ce ducea spre cabana Negoiu şi îmi aduceam aminte întâmplarea de acum vreo doi ani, când îi speriasem pe tinerii care o urcau, răspunzându-le la întrebare, că în ce mă priveşte,o făcusem prima oară, în anul ’57 !.
 
Îmi sfârşisem turul de orizont al crestelor şi amintirilor şi nu mi-a rămas altceva de făcut decât să iau calea înapoi. Căzuse vântul. Soarele îşi arunca raze fierbinţi peste coclauri. Aveam timp din belşug să privesc de jur împrejur. Stâncăriile peste care trecusem în zori, acum le-am găsit lesne de depăşit. Ciortea, Boia şi Faţa Sfântului Ilie erau tot acolo şi tot atât de frumoase. Oamenii întâlniţi în cale mi-au prilejuit vorbe frumoase despre munţi şi aşa, pe negândite, am ajuns din nou la refugiu.
Am apucat să mă odihnesc, până a nu veni un băimăream cu poveşti despre locurile minunate ale „nordului îndepărtat” şi despre oameni, dintre care unii îmi erau cunoscuţi. Ceva mai târziu au venit şi parte din colegele care plecaseră spre Negoiu, dar se întorsesră din calea mai grea întâlnită. Ne-am pus la povestit şi vremea a trecut repede, până la sosirea colegei care-şi urmase drumul până spre vârful cel mare. Mai spre după amiază, a sosit şi dânsa şi n-a venit cu mâna goală, ci cu câţiva din cei întâlniţi pe vârf, unii chiar cunoscuţi şi împreună ne-am povestit întâmplări din cele făgărăşene. 
 
Dăduse soarele când am plecat din refugiu, în ultima noastră zi făgărăşană. Am făcut drumul înapoi, prin aceleaşi locuri prin care venisem. În căldarea cu plai întins, lângă pârâul din cale, am poposit îndelung. Apoi ne-am continuat drumul, până când semnul potecii celei noi, s-a desprins spre dreapta şi noi am apucat calea care ne-a scos printre merişoare şi afine ,la drumul pe sub munte, cunoscut, care ne-a condus la cabana Bârcaciu. Acolo ne-am împlinit circuitul nostru, sfârşit cu un ceai şi o ciorbă de să-ţi lingi mai apoi buzele. 
 
De la cabana Bârcaciu ne-am desprins un pic mai greu, gândindu-ne că de acum încolo, aveam să ne despărţim de crestele înalte. Avea să ne cuprindă pădurea străpunsă arareori de raze de soare şăgalnice şi nostalgia crestelor înalte, părăsite pentru cine ştie câtă vreme.
Nu ne-a fost liniştea pentru cine ştie câtă vreme. Pe panta aspră a coborârii, au trecut pe lângă noi, doi turişti, grăbiţi să prindă în goană toate scurtăturile. Noi urmăream poteca şi la o cotitură, doamna cuplului, am găsit-o singură, aşteptând ajutorul după care partenerul se dusese să-l caute. Suferise un accident serios. 112 neprins de partener, acelaşi număr care ne-a răspuns, salavamontul şi ambulanţa sosite foarte repede, sacul uneia din colege folosit drept targă şi până la urmă toate s-au sfârşit cu bine şi doamna a sosit la lumea care avea să-i acorde ajutorul medical necesar.
Cu întâmplările astea neobişnuite s-a terminat şi excursia noastră, dominată de frumuseţea locurilor înalte prin care fusesem, mângâiate de lumina astrelor diurne şi nocturne, care se revărsase peste ele. 













 
Text şi foto: Dinu Boghez
31.08-02.09.2012

Un comentariu:

Anonim spunea...

Felicitari pentru acest blog frumos!!! Aveti si poze deosebite care mi-au oferit inspiratia sa reincep sa pictez din nou.