Moto: E mult înapoi ? Atâta e şi de-acum înainte,
Cu toate că mult mai puţin o să pară.
Cu toate că mult mai puţin o să pară.
Lucian Blaga
Mi-a plăcut mult ieşirea de mai deunăzi din Făgăraş, la primitoarea cabană Suru şi mai departe cu mica noastră escapadă către înălţimea Surului. Acum o repetam. De data asta urcând prin alte locuri. Am căpătat ceva experienţă în parcurgerea drumului de la gara Podului Olt până la potecile urcătoare spre înălţimi. Acum suntem aşteptaţi de un microbuz, în care încăpem toţi cei şase membri ai expediţiei. Pe drum, pe când eram în tren, vremea se arăta ceţoasă pe valea Oltului şi doar prognoza meteo ne dădea speranţa unor zile frumoase, când ne-om îndrepta spre creste.
Părăsim repede locurile îmbrăcate în pâcla văii Oltului şi ne îndreptăm spre îngrămădirea de case din Sebeşul de Sus, pe alocuri cu fuioare de fum ridicate către albăstrimea cerului, stăpână acum peste ţesătura albicioasă din care tocmai ieşisem. Străbatem uliţa satului, cu case ardeleneşti, închise cu porţi înalte, bine ferecate. Ajungem curând la podul de la capătul satului, de unde începea poteca de pe plai. De când ne urcaserm în microbuzul care ne aşteptase, le spusesem celor care veniseră să ne ia, că dorim să urcăm pe drumul forestier ce întovărăşea apa Moaşei Sebeşului. Nu ştiam până unde avea să ajungă maşina, dar unul din cei care o întovărăşea, când ne-a părărăsit în sat, i-a aruncat în fugă celuillat „îi duci până la pârâul Grotului”. O fi fost mult, o fi fost puţin, dar pe drum în sus, ne-a dus o bucată zdravănă de drum. Ne-am luat bagajele în spate, rămas bun şi mulţumiri celui care ne adusese până aici, am stabilit oarecare repere pentru drumul întoarcerii şi iată-ne la drum. Până aici valea avusese oarecare lărgime, dar acum, pe măsură ce ne îndreptam către inima muntelui, versanţii încă împăduriţi, se apropiaseră unul de celălalt de parcă doreau să strivească intruşii care îndrăzneau să-i calce meleagul. Mai bine ar fi făcut-o cu cei ale căror zgomote de drujbe le auzeam venind de undeva de mai sus.
Câtăva vreme drumul al fost numai bun de mers şi doar apropierea iernii se făcea simţită pe alocuri. Dar ne îndreptam către tăietorii pădurii şi noroaiele începeau să-şi facă apariţia. Am ajuns repede la locul de unde răzbătuise şuierul blestemat al drujbei. Aici îngrămădirea copacilor tăiaţi de curând şi locurile de mai sus, pe unde fuseseră târâte trunchiurile de fagi înalţi, omorâte de curând, monstrul cu roţi imense ce le căra spre vale, noroiseră drumul de nu ştiai unde să-ţi mai pui piciorul. Semnul de marcaj, punctul roşu, cam firav până acum, l-am văzut dintr-o dată, căţărat printre copacii rămaşi în picioare, undeva pe malul drept al pârâului Moaşei, devenit acum mai frământat, mai săltat peste praguri stâncoase, cu fuioare de apă strânse în mănunchiuri albicioase, ce se aruncau în ochiuri întunecate. Eram pe coasta muntelui, pe poteca cu praguri înalte, pe unde rădăcinile copacilor îţi mai dădeau şansa de a te agăţa de ele. Urcam mereu şi firul apei părea să se depărteze, dar până la urmă, cum o fi făcut muntele, că tot pe marginea apei ne-a adus. O inscripţie albă, aproape ştearsă de trecerea timpului, ne-a arătat că mai avem puţin până la cascada Moaşei. M-am încumetat să mă apropii de locurile acelea, de care auzisem încă de la primele drumuri pe cărările Făgăraşilor. Pe atunci o bănuiam a fi undeva prin apropierea cabanei, dar deabia acum mi-am dat seama cât era de depărtată. Pe valea cu lespezi pietroase, umede şi alunecoase, singurul din cei cu care eram, am mers câtăva vreme, până când teama locurilor şi poate şi a anilor, mi-au şoptit că e mai bine să mă întorc şi să las frumuseţile pe altă dată, dacă asta o mai veni vreodată.
De aici poteca a început să se caţere pe muchia muntelui. Ce fusese până acum, fusese floare la ureche. Nu mai erau pragurile de până acum, pe care din loc în loc să le urci ajutându-te de niscaiva rădăcini ieşite la iveală. Acum fiecare pas era caţărat pe faţa muntelui. Poteca era bine înfiptă înaintea noastră şi marcajele nu ne stârneau îngrijorări, dar era una din cele grele întâlnite prin Făgăraş. Mai sus, după ce am trecut pe versantul dinspre valea din dreapta, a Moaşei, am avut prilejul să privim către firul apei, acolo unde înlănţuirea căderilor de apă, până a ajunge în cea mare pe care nu o văzusem, ne-au stârnit admiraţia. Într-o vale lărgită, pardosită cu stâncării negre, fuiorul de apă înspumată, strânsă în hornuri înguste, se prăvălea în căuşul negru al unei bulboane. Stătea acolo ce stătea şi iarăşi se prăvălea mai departe. Şi iarăşi apa se strângea în fuior alb sfărşit în bulboană întunecată. Cât cuprindeam cu ochii, tot aşa se arunca apa către cascada cea mare, închipuită în ochii minţii.
Am urcat mai departe, prin pădurea prin care deabia acum încerca soarele să pătrundă. Arareori am întâlnit ochiuri de pădure prin care ajungea soarele până la noi. Simţeam apopierea înălţimilor, până când copacii s-au rărit, locurile pământoase au trădat oarecare forfotă stârnită de turmele văratece şi atunci am ştiut că până la poiana stânii din Suru, nici că mai aveam mult de mers.
Când am ajuns în poiană, soarele îmbrăţişa locurile şi se pregătea să înlăture zăpada căzută de curând. După atâta drum, făcut mai mult cu genunchii la gură, meritam ceva odihnă. Ne-am căutat un loc bătut de soare. Era ora 12 şi de când părăsisem maşina care ne purtase de la gară până pe valea Moaşei, trecuse ceva mai mult de două ore. Era timpul să vedem fiecare ce ne adusesem în traistă şi să ne potolim foamea stârnită de poteca priporoasă pe care venisem. Ajunsesem în poiana stânei din Suru. Acolo cu vreo 2-3 ani în urmă ajunsesem tot pe la mijlocul lui noembrie şi lipsa cabanierului, cu care altfel avusesem o înţelegere, ne-a silit să înnoptăm aici. Fusese frig peste noapte, paturile încropite cât putusem, nu prea confortabile, cetina aşternută cam firavă şi luminiţile unor ochi de pe coasta muntelui, ce ne păziseră o vreme, ne aduseseră ceva teamă. Dar noaptea fusese înstelată şi dimineaţa însorită ne făcuse să uităm de cabanierul lipsit de cuvânt. Acum, câtăva vreme ne-am bucurat de razele soarelui. Dar n-au ţinut mult. Peste poiană umbrele copacilor au început să se lungească, soarele parcă s-a împuţinat, zăpada, câtă fusese se dusese şi peste munte se lăsase frigul iernatic.
Încă nu se ştersese amintirea neplăcută, pe care ne-o pricinuise vechiul cabanier, care după ce ne înţelesesem cu el că va veni la cabană, ajunşi acolo, n-am găsit decât uşa închisă. Noroc cu sacii de dormit pe care-i aveam cu noi şi cu stâna la care ajunsesem acum, că doar aşa am avut un acoperiş deasupra capului. Nu putea şi acum să fie la fel, dar oarecum temător îi formez numărul noului cabanier. Mă liniştesc deplin când aflu că doar ½ oră îl desparte de cabamă.
Se făcuse cam frig şi pornesc la drum către cabană. Nu mă las în grija celor 3 sau 13 minute înscrise pe săgeata indicatoare, ci urc în dorul meu, convins că mai mult de ½ oră, oricum n-am să fac. Tovarăşii de drum, au început să mă admonesteze că aşa fac mereu, o iau înainte, fără să mai ţină seama că vremurile alea, în care grupul cu care mergeam deabia se ţinea după mine, cam trecuseră de mult. Doar una dintre colege s-a luat după mine şi am mai avut cui să spun câte ceva din amintirile mele legate de aceste meleaguri. O bucată din drum era cu urcuş ceva mai aspru şi presărată cu ceva pietre mai mari aşezate în cale, dar când am ajuns la locul strecurat doar printre brazi, de sus s-au auzit loviturile de topor care ne pregăteau nouă, căldura din casa fermecată. Aşa că eventualele temeri iscate din întâmplarea de demult, s-au risipit pe dată. Fane, cabanierul era la datorie şi ne-a îmtâmpina cu aceeaşi voioşie ca şi data trecută. De acum încolo lucrurile au intrat pe făgaşul pe care îl aşteptam. Focurile ardeau în sobe, mâncarea ne-am scos-o din traiste şi buna voie s-a instalat printre noi. Ca să fie şi ceva desoebit, coana Suzana ne-a oferit un îndelungat recital de „canto”, depănându-şi cu sârg, tot repertoriul de cântece pe care-l ştia. Şi ne-a ţinut treji o grămadă de timp, până când răguşeala început să-i vină de hac şi încă şi atunci, tot ne-a mai tras câte-o cântare.
În camera confortabilă era cald şi doar către ziuă, când urmele focului jucăuş se duseseră de mult, am simţit că suntem la munte, în prag de iarnă.
Pregătirile matinale nu ne-au luat multă vreme şi iată-ne din nou în drum către Şaua Surului. Numai că de data asta în căldarea prin care aveam să mergem, se aşternuse ceva zăpadă. Prin pădure, până la monument şi pe poteca la început coborâtoare, doar soarele strălucitor ne-a întovărăşit paşii, printre stâncile parcă luminoase şi pământul încă reavăn. Mai apoi zăpada ne-a primit paşii dintâi, care-i atingeau domeniul iernatec pe care şi-l pregătea pentru multă vreme. Mai întâi pe coastă era aşternut doar un pospai de vremuială şi pe ce ne avântam către înălţimea muntelui, zăpada asta pură căpăta consistenţă. Paşii parcă ne erau mai grei şi frigul ne îndemnase să luăm în seamă începutul iernii. Către creastă a început să bată şi un vânticel cu iz iernatec şi în creasta Şeii înalte l-am simţit din plin.
Aici sus, muntele avea să ne arate faţa lui sudică, pe care iarna încă nu-şi lăsase hlamida cea albă. Iarba pajiştilor era tot cea tomnatecă, pârlită de soarele care dogorîse atâta vreme. Ba chiar pe coastele coborâte până la întâlnirea cu pădurea şi parcă şi dincolo, erau chiar pârjolite de focul năpraznic care le stăpânise multă vreme, până când ploaia le scăpase de năpasta care coborâse peste ele. Spre crestele înalte al Budislavului şi Ciortei, zăpada îşi găsise loc statornic.
Mai departe, poteca ce ne-a condus în căldarea Surului, a început să fie acoperită de zăpadă. Din ce in ce mai mult, din ce în ce mai consistentă. Marcajele aplicate pe pietre încă se mai vedeau şi nu ne-a fost prea greu să urmăm poteca cea bună, chiar dacă uneori doar o intuiam. Când am ajuns în creastă, primul lucru care ne-a surprins au fost urmele unui singur om, care părea că vine dinspre Turnu Roşu, sau în orice caz din direcţia aceea. Dar asta a fost doar un moment de mirare, chiar dacă ştiam că unul de-ai noştri intenţiona să parcurgă zilele astea creasta Făgăraşului. Doar că ziua în care eram, nu se potrivea cu programul pe care ni-l spusese. Încolo, priveliştea către căldările sudice, era tot cea cunoscută. Plaiul era ceş îngălbenit de culorile toamnei întârziate şi zăpada lipsea cu desăvârşire. Doar pe creasta Vemeşoaiei aprărea un pospai de zăpadă. Pe vârful Budislavului era un pic de albeaţă şi ceva mai multă pe abrupturile Ciortei.
Ne-am adăpostit într-un găvan, ceva mai adăpostit de vântul care cam scutura şaua în care ne aflam. Câteva îmbucături luate la repezeală, ceva poze să ne aducem aminte peste ani că mai fusesem la vreme de iarnă prin acele locuri şi am luat drumul coborârii. Soarele începea să plece către asfinţit, să coboare peste creste şi odată cu el peste munte cobora frigul şi umbra, care parcă schimba culoarea zăpezii. Când am ajuns la monument, am mai apucat razele soarelui şi pe iarba din faţa acestuia, m-am întins cu pufoaica sub mine şi chiar am aţipit oleacă.
Pe lângă noi au apărut doi din covăsnenii care se anunţaseră la cabană. Am coborât în poiana cabanei când soarele părăsise poiana. Înăuntru era cald şi bine. Acolo am întâlnit şi pe ceilalţi din grupul amintit şi cu ei, oameni plăcuţi la vorbă, am avut multă vreme ce vorbi. Evident despre munţii pe care-i îndrăgeam deopotrivă.
A urmat altă seară cu cântec şi voie bună şi cu un somn zdravăn din care doar alba intrată pe fereastră ne-a trezit.
Bagajul, ceaiul şi cafeua caldă au fost ultimele momente petrecute în cabana care ne mai găzduise odată. Ne-am luat rămas bun de la Fane-cabanierul, promiţându-ne alte zile minunate petrecute prin aceste locuri. Drumul pe Plaiul Moaşei, prin pădurea care aproape rămăsese fără frunzişul tomnatec, a fost scurt. Ochiurile de poieni însorite ne-au pricinuit momente de odihnă bine venite şi parcă mai curând decât ne aşteptam, am ajuns la podul peste Moaşa. Când eram încă sus, aranjasem întâlnirea cu cel care trebuia să ne ducă la gară. Nici dacă am fi aranjat la minut întâlnirea nu ne-am fi întâlnit atât de exact. Doar că acum, aveam să mergem cu căruţa trasă de tractor cu care de altfel mai călătorisem şi altădată.
Era soare mult, după amiaza avea să se sfârşească curând, imaginea munţilor se estompa pe măsură ce ne depărtam de ei şi când am ajuns la gară, doar amitirile ne mai stăpâneau şi poate gândurile altor plimbări pe meleagurile făgărăşene.
16-17-18.11.2012
Text şi foto: Dinu Boghez
Un comentariu:
Foarte frumos !
Trimiteți un comentariu