Moto: Nu-mi pare rău de anii ce-adormiră,
Nici rău nu-mi pare că nu-i pot trezi.
Serghei Esenin
Sfârşisem cu vreo două-trei zile înainte tura din Beţel şi de ce să nu mărturisesc, locurile acelea cu urcuşuri şi coborâşuri la tot pasul, brânele pe care deabia de aveai loc de pus piciorul şi mai ales stâncile pe lângă care trebuia să te strecori, încinse de un soare năpraznic pe cerul fără pic de nori, chiar mă obosiseră. Dar propunerea de a merge oriunde ne venea prin minte, doar munte şi pădure să fie, mi-a convenit de minune. Şi aşa am plecat, ca şi în alte multe împrejurări, către nesfârşitele meleaguri ale Coziei. Numai că de data asta, ne gândeam să ajungem în Poiana Călimanului.
Halta Păuşii ne-a primit în zorii dimineţii. Mai apoi obişnuita panglică a drumului forestier, ne-a primit la umbra pădurii din preajmă şi în multele locuri de popas cu mese şi bănci noi. Am trecut pe lângă cabana Valea Mărului, apoi am ajuns la Troiţa cu izvor, acolo unde se afla şi ramificaţia drumului pe care trebuia să-l urmăm, cel din lungul văii Noroaielor. N-a fost nici acesta prea lung şi după ce am privit vechiul adăpost vânătoresc, ascuns în întunericul pădurii, am trecut pe lângă gardul unei pepiniere, după care a trebuit să urmăm doar vechea potecă, parcă părăsită, aflată pe valea din ce în ce mai îngustă. Am ajuns la o furcitură de văi, acolo unde am găsit la locul său, cel de demult, rămăşiţele vechii băncuţe, aproape să-şi dea duhul. Îi aflasem locul cu ceva ani în urmă, într-o iarnă când ajunşi prin locurile astea, doar ea ne-a arătat locurile prin care şi acum aveam să mergem mai departe. Dar pe atunci,firava alcătuire, mai mult din „ beţe ”de brad, era încă întreagă. Locurile pe mai departe erau cam pământoase şi arse de soare şi lipsite de vegetaţie,păreau de-a binelea aride. Urna se vedea firul potecii şi pe acolo am luat-o. Am ajuns curând printre brazi uscaţi. Uscaţi până la vârful lor, cu doar crăci ţepoase care parcă vroiau să împungă pe oricine ar fi trecut printre ele. Eram într-o pădure adormită şi mai ales întunecoasă. Pe jos mistreţii râmaseră ce mai rămăsese din vechea potecă şi acoperită cu crăci şi ace de brad învechite, deabia de se mai vedea. Doar lăţimea potecii, lăsate la plantarea brazilor, probabil într-adins, te fâcea să ghiceşti locurile pe care trebuia să le străbaţi. Trecuseră ani cam mulţi de când pe aici coborâsem prima oară, dar pe atunci brazii erau încă tineri şi nimic nu prevestea boala asta nimicitoare care-i omorâseră pe toţi. Până la urmă am ajuns în creastă, acolo unde o potecă veche, cea a Plaiului Icoanei, cobora către valea Păuşii. Era şi acolo o băncuţă, dar asta rezistase mai bine vremurilor şi aici ne-am odihnit câtăva vreme. Mai departe, prin pădure,se vedea bine poteca pe care trebuia să o urmăm. Era de fapt un vechi drum de exploatare,cu deschidere largă prin pădurea dfe fag. Era vechi, de mult abandonat şi ce stricase omul, pădurea avusese timp să-şi ia înapoi. Cu mici urcuşuri, cu ceva ocolişuri pe coasta muntelui,poteca ne ducea înainte. Către sfârşitul drumului, în vreo câteva locuri am întâlnit în cale grupuri de fagi doborâţi în potecă şi asta ne-a mai îngreunat mersul. Dar până la urmă, după atâta umbră, cu doar şuviţe de soare care ne mai mângâiau feţele, am ajuns în poiana Călimanului.
Vechea căsuţă a locurilor era tot acolo unde o aflasem cu ani în urmă. Era aşa cum o ştiam dintotdeauna,închisă, dar tot îmbietoare. Poiana cu băncuţe, masă şi buturugi în chip de scaune, nu păreau să se fi schimbat de când le cunoşteam. În mijlocul poienii era acelaşi cireş rotat, poate doar puţin mai bătrân decât era când îl aflasem aici pentru prima oară. La umbra lui, mi-am aşternut loc de odihnă şi sub el, am aţipit cu gândul la anii care trecuseră de când aflasem locurile într-o zi cu soare. Câtăva vreme m-am odihnit şi când am revenit la viaţa poienii, cerul nu mai era chiar atât de senin precum îl lăsasem. Peste mine poposiseră florile albe de cireş,câte se scuturaseră din adierea vântului. De jur împrejurul poienii, de parcă acum îi vedeam prima oară, mestecenii înalţi adăposteau poiana, cu vârfurile săltate peste toată pădurea. Doar în iernile copilăriei, dintr-un oraş de care deabia de-mi aduc aminte, pe fereastra camerei, priveam plopii înalţi, care se încovoiau sub puterea viscolelor. Cam aşa mi se păreau mestecenii înalţi, cu verde crud pe mlădiţele subţiri. Poate plopii copilăriei n-or mai fi, le-or fi luat locul cine ştie ce „ building ” uriaş. Dar aici mestecenii îşi aveau rostul lor şi nu părea că cineva avea de gând să le ia din măreţie.
Până la urmă odihna s-a terminat şi a venit clipa despărţirii de locul de poveste pe care ni-l alesesem. Era vremea întoarcerii. Poteca ni s-a părut mai scurtă şi poate de aceea locurile de popas le-am înmulţit, să ne fie despărţirea mai lungă. Curând drumul de pe valea Noroaielor s-a sfârşit şi mirosul grătarelor încinse ne-a vestit apropierea de valea Păuşii. Veselia din aceasta ultimă, nu era chiar atât de zgomotoasă, cât prea se ţinea dintr-una într-alta. Dar şi eu, poate oi fi prea pretenţios. Dar aşa, tot mergând pe drumul încă umbros, am ajuns la casele şi halta pe care le părăsisem în zori.
Text: Dinu Boghez
28.04.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu