Muntele a băgat de seamă
Că a crescut prea mare.
Şi atunci a început a vorbi,
Ca s-o dreagă.
Marin Sorescu
„ E soare mult în dimineaţa asta peValea Oltului ”, parafrazând ultimele cuvinte dintr-un roman de suflet, scris de Radu Tudoran. Dar locul iubirilor, altfel trecătoare, este pentru mine doar pe crestele munţilor... Astăzi doar pe locul cu izul legendelor din creasta cu stâncării şi peşteri din muchia Călineştilor.
Ne urcăm în vechiul tren alergător de-o viaţă amărâtă, pe drumul de fier de pe valea Oltului. La halta de mult părăsită a Beţelului, coborâm îndreptându-ne către gura Călineştilor. Cum dăm în şoseaua cu TIR-uri multe, care stau să te zboare la vreo neatenie, trecem pe partea ailaltă a şoselei şi peste pod, ne abatem în lunca Călineştilor. Ne aşteaptă pragul stâncos, cu potecă însăilată şi pe alocuri una imaginară. Când ajungem sus, la capătul stâncăriilor, suntem stăpânii nimicniciei lumii omeneşti cu furnici alergătoare. Pe celălalt mal al Oltului, lunca largă a Băiaşului şi drumul său ce se pierde printre culmi împădurite. Noi urcăm din greu către pinii înalţi ce străjuesc culmea, cu potecă printre ei. Câte un ţanc de piatră sură, mai străjuie înălţimile de deasupra caselor călinăştenilor, unele chiar moderne, cu piscină în spatele casei. Umblăm câtăva vreme pe poteca străjuită de pini şi mai apoi de stejari, care ne vor însoţi o bucată de vreme de acum încolo. În luminişul unui vârfuleţ stâncos, ne bucurăm de soarele care ne însoţeşte. Din urma noastră, pare să ne ajungă o turmă de capre obişnuite cu înălţimile astea, dotată cu talăngi şi câine de pază. Hămesit poate, se apropie sfios de noi, sperând să-şi amăgească oarecum foamea. Cu ce-i dăm noi, nu i-au ajuns nici măcar pe-o măsea. Turma trece de noi, parcă mai curajoasă de cât câinele. Tot aşteptăm ca din urmă să apară băieţandrul care de regulă însoţeşte o astfel de turmă. Caprele sunt totuşi singure şi însoţitorul lor este doar bietul câine care latră de zor şi caută mâncare, de la oamenii întâlniţi întâmplător. „ Din bucata mea de pâine....”, i-am dat şi bietului flămând câte ceva,atâta cât să-mi mai rămâie şi mie. Prin pădurea cu stejeret, pornim mai departe. Poteca se strecoară prin pădure, ici-colo cu câte-un pâlc de soare şi câte-o floriciă de ciuboţica cucului, ivită timid din primăvara cam întârziată. Ne apropiem de stâncăriile cele mari, la care chiar putem ajunge dacă nu suntem atenţi la cursul potecii. Stâncăriile astea sunt frumoase şi odată ajunşi acolo gândim că în cine ştie ce munţi înalţi am ajuns. Putem încerca o mică şi hazardată ascesiune până deasupra lor, poate cam periculoasă, dar tot de unde am venit trebuie să ne întoarcem. Poteca bună de urmat, face o mare buclă spre dreapta, putând de aici să ajungem pe curba de nivel la marile peşteri ale Zmeilor. Sunt frumoase, arcadele dăltuite de vânt şi apa cerească, sunt locuri de adăpost pentru cei ce-şi mână caprele prin aceste locuri şi iată şi pentru călători pe meleaguri puţin umblate. Şi dacă vrem, pentru cei vremelnici călători, putem dezlega imaginaţia poveştilor cu zmei, că doar de aceea localnicii le numesc „ Peşterile Zmeilor ”. De data asta nu ne stă gândul la locul acesta şi prindem firul potecii către promontoriul stâncos pe care-l zărim printre siluetele copacilor. Îndemnaţi şi de firavul semn de marcaj cu cruce albastră, păstrat aici de mai bine de 40 de ani al „ mergătorului înainte ”, învăţătorul Banu. Depăşim micul abrupt pământos....şi iată-ne sus, pe stâncăriile cu loc de belvedere către munţii cei mari ai Făgăraşului. Păcat, astăzi măreţii ne sunt ascunşi de vălătuci de nori. Dar măcar „ delta ” râului Băiaşului şi drumul către Ţara Loviştei se lasă privite şi poate gânduri răzleţe pot ajunge prin locurile denumite poate corect, al unei mari şi istorice bătălii. Deasupra noastră stă bastionul stâncos amintit mai înainte, care şi de aici pare la fel de greu de cucerit. Pornim mai departe şi câtăva vreme suntem pe brâna locurilor, urcând către copăceii zgâlţâiţi de vânturile mari ale iernilor,care vin şi pe aici, transformând potecuţa într-o adevărtă aventură, dacă te abaţi pe aici. Coroana rotunjită de viscole şi aproape turtită, te fac să te gândeşti la îndărătnicia copăceilor, să-şi ducă viaţa prin aceste locuri.
Brâna pe care suntem se termină repede şi în continuare mergem pe drumul crestei, care-şi aruncă pinteni stâncoşi către vale. Printre hornurile coborâtoare, străjuite de pinteni măiastru dăltuţi, când şi când răzbat până la noi, imagini din valea îngustă a Călineştilor şi pe alocuri acoperişuri de case străjuite de piatra muntelui. Printre crengile subţiri, încă neînmugurite, cerul ne acoperă cu albastru său nemărginit. Câte-un urcuş, câte o scurtă coborâre şi poteca ne îndrepta pe coasta vârfului cel mare, stâncos, ce ne stă în cale. Turma de capre cu care ne mai intersectasem pe drum ne-a luat-o înainte şi de acum suiseră pe stâncării, de unde le mai auzeam talanga care le însoţea. Noi continuăm drumul de brână, ocolind vârful din cale. Doar coborârea este un pic mai anevoioasă, dar curând ieşim tot la creasta muntelui, deoparte străjuită de prăpastia cu stâncării şi de cealaltă cu fagii apăruţi de ceva vreme printre noi. Numai că cei din creastă, adaptându-se locurilor bătute de vântoase, sunt mai piperniciţi, mai scorburoşi, mai aproape de poveştile cu baba-cloanţa, ce parcă şi-a găsit sălaşul printre ei. Facem aici ultimul popas pe creastă. De acum încolo străbatem pădurea, mai umbroasă, mai primăvăratecă şi curând ajungem la locul unde poteca noastră se abate la stânga, pe sub creasta muchiei principale care ne-a întovărăşit până acum.
Până la Poiana Săliştei nu mai avem mult şi când ajungem acolo ne putem odihni pe verdele crud şi pe ici pe colo câte o floricică galbenă. Ne odihnim cât ne odihnim, dar pe cer au apărut norii jucăuşi, cam întunecaţi şi ploaia stă deasupra noastră. Ne grăbim să coborăm pe drumul croit ceva mai de curând. Ne apare în cale acoperişul prăbuşit al unei căsuţe. Şi când mă gândesc că o apuacesm încă în picioare, parcă mă înfioară timpul ce a trecut peste amândoi. Pe când ne apropiam de izvorul din Ştiubeaua, vine şi ploaia peste noi.una repede, de primăvară,cu ceva bulbuci prin locurile mai mlăşinoase. Cobor repede şi la podul din cale, îmi aştept tovarăşele de drum.
S-a terminat şi ploaia între timp. Plecăm mai departe pe drumul Călineştilor. Mai avem mult până la tren şi avem timp de amintiri, adunate din multele împrejurări de când tot străbat locurile acestea. Prima casă din cale a mistuit-o focul de ceva vreme. Mai departe o casă mai de curând croită, într-un loc poienit,cu soare pe el, într-alta o casă cu babă şi căţel cu picioare scrte, ce s-o fi ales de ei. O casă parcă mai boerească, acum părăsită de mult, cu ochiuri de fereastră sparte, năpădită de ierburi mari şi acoperiş aproape prăbuşit. Ceva mai la vale un fel de motel cu căsuţe,dar cine ştie dacă afost şi folosit vreodată.
Valea a început să se lărgească, drumul pare mai folosit şi casele sunt mai arătoase. Pe câte-o bancă de la poarta vreunei case me mai pierdem timpul să-l scutăm pe cel ce-l aveam de aşteptat în halta Beţelului. În faţa unei case cu curtea plină de pitici scoşi la vânzare ne oprim ceva mai mult, să aflăm şi noi soarta piticilor coloraţi. Apoi agale ne îndreptăm către lunca Oltului şi pe peronul amărât al haltei, ca şi casa acestuia, fără uşi, ferestre, acoperiş şi ce-o mai fi fost bun de furat, aşteptăm „ Săgeata albastră ”. Aşezaţi comod în trenul ăsta elegant faţă de cel matinal,sfârşim frumoasa noastră plimbare,cu regretul că până la urmă s-at erminat.
Text: Dinu Boghez
14.04.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu