luni, 23 septembrie 2013

Dati-mi un trup, voi muntilor

  Moto: Aşa aş vrea
                              Pe gândurile mele,
                              Să urc până sus de tot,
                              Unde e posibilă liniştea.
                                       Marin Sorescu
Fusese tura aceasta prin munţii Căpăţânii, plănuită de mult, încă de când bujorul înroşea coastele înalte. O tot amânasem. Alte locuri frumoase din munţii noştri, unele pe care încă nu umblasem, mă chemaseră să le străbat potecile. Acum îi venise rândul şi Nedeii, frumosul vârf al Căpăţânii, de pe care de atâtea ori, urcându-i înaltul, privisem culmi depărtate, până dincolo de crestele Făgăraşilor ori cele ale Retezatului.     
Hotărâsem încă de cu vară, cum să urcăm pe lungul drum de pe culmea Puţului Piscului, pornind din Vaideeni. Avusesem pentru tura aceasta şi promisiunea cărăuşului nostru amabil, care ne mai dusese şi pe lungul drum făcut tot cu el, către înaltul vârf al Ursului şi acum când îi venise rândul turei plănuite, ne-a întâmpinat cu un refuz. Poate o fi avut şi dreptate, pantru că drumul s-a dovedit a fi unul nu tocmai comod pentru un autoturism obişnuit. Norocul ne-a venit din partea umeia din colege, care a răscolit cerul şi pământul, până a găsit un alt mijloc motorizat, cu care am urcat până la refugiul Căşeriei.  Aşa că, un pic înghesuiţi, până la urmă am ajuns la refugiul Căşeriei, la ceva mai mult de 1700m. Ne-am repezit întâi la lemne, să ne facem oleacă de foc în sobă. Ne-am ospătat cu ce ne adusesem în traistă şi până se încălzească soba, a venit şi întunericul. Afară începuse să bată vântul zdravăn şi aşa a ţinut-o toată noaptea. Ba chiar şi dimineaţa, când soarele ajunsese şi pe la noi, tot aşa a ţinut-o.   
Tura aleasă de noi nu era una lungă, dar presupunea trecerea peste coama munţilor. Ne-am permis să nu plecăm prea de dimineaţă, dar şi aşa, cu tot soarele răspândit pe coasta munţilor, era frig şi de la refugiu, am plecat aproape îmbrăcaţi de iarnă. Curând am ajuns la Şaua Stroeştilor, aproape de locul unde se îmbină două dintre traseele frumoase ale Căpânii: cel ce vine dinspre Valea Cernei şi cel pe care eram şi noi în dimineaţa asta. Am ajuns în Şaua amintită, laizvorul care soasea aici pe conductă, captat tocmai de pe coastele vârfului Funicelului. Pe acolo am luat-o şi noi, pe drumul croit pentru păstoritul din întreaga zonă. Era perioada retragerii turmelor şi tocmai de aceea, pe lângă refugiul unde ne petrecusem noaptea, încă de cum se luminase, am tot auzit maşini coborând pe drumul ce ducea spre Vaideeni. Ba chiar şi acum, pe lângă noi au trecut vreo două. Ce să soun, era o circulaţie ca pe şosea.           
Am început să urcăm vârtos pe coasta Funicelului, pe vreme încă frumoasă şi în lungul drumului am avut o surpriză deosebită: o mică tufă de rododendrom înflorită a doua oară. Asta ar trebui să însemne toamnă lungă, dar cine ştie dacă semnele florilor s-or mai potrivi cu evenimentele meteorologice. Când am ajuns în marea şa alpină dintre  vârfurile Beleoaia – 2109m – şi cel al Nedeii – 2143m după măsurători mai noi -, ceaţa s-a aşternut pe plai. Marcajele existente sunt rare, poate acum doar însăilate şi în anul ce veni vor fi făcute mai pe înţelesul turiştilor. Până atunci, „ un semn la începutul potecii, unul mai pe la mijloc şi altul la sfârşit ”, pe vreme de ceaţă mai ales, par cam puţine. Ştiam de mult drumul, dar acum, pe ceaţa asta persistentă, cu drumuri nou croite, parcă eram pe altă lume. Încerc să găsesc vechea ruptură a potecii şi găsesc doar un plai, cam abrupt. Ne întoarcem la drumul pe care-l părăsisem. Pe el parcă ar fi ceva urme de cauciucuri de maşină, dar cam şterse de ploaia din ajun. Până la urmă, valurile de ceaţă se ridică şi la capăt de drum înalt, găsim un stâlp cu marcaje. Însfârşit pe el găsim şi ceva despre Nedeia pe care o căutam. Drumul regăsit acum, înlocuise vechea ruptură pe care o ştiam. Acum începe să coboare. Zărim în faţa noastră profilul cunoscut al Negovanului şi înapoi pe cel al Nedeii dorită, până la care e cale scurtă. Nebulozitatea nu revine curând şi vârful Nedeii înalt de 2143m – noutate pe care am găsit-o pe unul din site-uri –, se vede acum întâia dată. Privită de unde am ajuns,pare un con vulcanic. Mergem pe drumul vizibil în continuare, până dăm de Şaua Negovanului, de unde iar drumurile se despart. Unul continuă spre Curmătura Olteţului şi altul, pe care apucăm şi noi ne duce către Piatra Târnvului şi stâna mult visată. Dar acum vremea se schimbă mult. Mai întâi revine ceaţa. Apoi picuri deşi de ploaie şi deabia de avem răgazul să ne punem pelerinele. Mai apoi ploaia se transformă în lapoviţă şi imediat în ninsoare. Spre Parâng, apare norul un pic răsfirat, specific ninsorii abundente. La noi norul încă nu a ajuns. Către locul unde se desprinde poteca spre stâna din Gropiţa, apar doi motocrosişti,care rup liniştea muntelui. Mai apoi întrăm pe drumul croit de câţiva ani ce înlocueşte vechea potecă. După ce trecem de şaua Borogenii, drumul urcă din greu. Mai coboară şi iarăşi urcă, dar drumul printre brazii şi făgetul care-l înconjoară, ne fac să uităm întâmplările zilei, care parcă ne şi obosiseră un pic.      
Ajunsesem aproape de poiana prin care se urcă în creasta Pietrii Târnovului, când în faţa noastră au apărut trei tineri. Ne-a surprins apariţia lor, în ziua asta cam năbădăioasă, dar şi pe potecile munţilor Căpăţânii, care la urma urmelor sunt arar cercetaţi. Cu ei am însăilat convorbirea normală între oameni de munte. Ne-au spus de unde vin şi mai ales unde vor să ajungă în seara asta. Vroiau să urce în Şaua Negovanului, să parcurgă creasta până la vârful Zmerătului şi să coboare în Mălaia. Era trecut de ora 3 pm şi spusele mele nu cred că i-au descurajat prea mult. Dar le-am spus că mie mi se pare aproape imposibil, mai ales că poteca coborârii în valea Lotrului, către Mălaia, este incâlcită şi oricum puţin umblată. Sigur, le-am adăugat, că astea sunt aprecierile unui om la altă vârstă decât a lor.
Ne-am continuat drumul pe sub clonţanii spectaculoşi ai Târnovului, pe poteca devenită acum cale bătătorită de maşnile ciobanilor. Pe mine cel puţin, m-au fermecat ca întotdeauna, paltinii din vechea lor colonie, endemism specific locurilor. Chiar dacă drumul croit a mai sacrificat pe câte unul, cei rămaşi şi-au păstrat farmecul de pe vremea când pe aici se mergea doar cu piciorul. De aici încolo mult nu ne-a mai rămas de mers şi când am ajuns la locul de unde drumul făcea cotul la stânga, le-am spus colegilor că am intrat în linie dreaptă şi până la stână nici că am mai avut mult de mers. Eu cel puţin, m-am odihnit înainte de a intra în stână, să nu fac impresie proastă ciobanilor, că ajunsesem oarecum obosit. De când plecasem dimineaţa, făcusem până aici, aproape 7 ore. Ceva mai mult decât apreciasem când părăsisem refugiul Căşeriei. Ne-am mai conversat puţin cu cei doi căţei ieşiţi în întâmpinarea noastră, lăîtrând la noi, mai mult să dovedească cât sunt de vigilenţi. Apoi ne-am îndreptat spre stână. Am fost primiţi cu ospitalitatea tradiţională aici. Apoi ne-au îndrumat spre casa cea nouă, casa „ europeană ” a ciobanilor. Atât de confortabilă de parcă am fi fost într-o cabană cu confort ceva mai apropiat zilelor noastre. Cu saltele confortabile, paturi suprapuse şi lumină solară !. Dacă ar fi să-i găsesc un cusur, doar soba parcă îi lipsea. Ne-au invitat apoi ciobanii la mămăligă aurie cu urdă şi smântână fiartă, numai bună pentru colesterol, la sfârşit şi cu un pahar de lapte proaspăt. Avusesem în decursul anilor cunoştinţe, din cele care acum conduceau afacerea pastorală. Ne-au povestit ciobanii vrute şi nevrute şi ospitalitatea acestora nu s-a desminţit câtuşi de puţin. Găina care se cuibărea într-unul din paturi acolo unde şi ouă, pisica cu clopoţei care se alinta pe lângă foc şi mai ales Codruţa, unul din cei doi vajnici câini care ne întâmpinaseră, acum devenită prietenoasă de nu se mai dezlipea de noi, au puntcat pitorescul stânei. Ne-au spus câte ceva despre stâna de mai jos, a Comăneştilor, construită la 1899 şi despre cea în care ne tăifăsuiam noi, a Ţuguleştilor, care avea doar vreo 2-3 ani mai puţin. Dar despre seara petrecută în jurul focului, alături de ciobanii care găsiseră prilej de povestit, unele cu lupul mai ales şi câte odată cu ursul, ar fi de înşirat multe. Până la urmă, când ne-am uitat la ceasul care trecuse de ora 22, ne-am îndreptat spre locul nostru de odihnă. Oboseala acumulată peste zi şi sacii noştri de dormit, ne-au făcut să trecem repede în lumea viselor.          
Ne-am sculat devreme. Aveam un drum destul de lung de făcut până la Gura Latoriţei, unde la oră fixă, trebuia să prindem autobuzul care avea să ne ducă acasă. Ne-am trezit cam cu nazuri din paturile confortabile din casa ciobanilor. Când am deschis uşa, albastrul cerului a năvălit în casă. Îl lăsasem închiondorat, cu picuri de ploaie strecuraţi din norii care nu ne dăduseră pace mai toată ziua când străbătusem munţii. Acum din toate acestea nu rămăsese decât înaltul Pietrei strălucitoare a Târnovului, verdele ierbii, cu lacrimile ploii din ajun lucind în razele răsăritului de soare şi peste toate albăstrimea cerului, împlinind măreţia munţilor pe care-i străbătusem. Ne-am aranjat repede rucsacii şi ne-am îndreptat către stâna la care ne-am luat rămas bun de la ciobanii care ne primiseră cu atâta bunăvoinţă. La izvorul din cale, cu şuvoaie de apă parcă mai darnice ca oricând, mi-am mai aruncat odată privirile către poiana minunată înfrăţită cu Piatra Târnovului, pe care cine ştie când aveam să o mai revăd. Apoi am apucat-o repede, pe druimul care avea să ne scoată la apa Repedei. Serpentinele multe ale drumului, le-am străbătut uneori mai apucând-o pe câte-o scurtătură. Fără să ne dăm seama am lăsat în urmă semeţia brazilor. Ne-a înconjurat făgetul, fremătând din frunzele încă verzi, tot conversându-se cu adierea vânticelului din creste. S-a terminat şi drumul acesta şi aproape fără să ne dăm seama am ajuns pe malul Repedei. Era acolo locul de încărcare a copacilor smulşi fără vrerea lor, din lăcaşul de-o viaţă. Mai era o rulotă şi un nea Gică, guraliv nevoie mare şi dornic de oameni, în locurile astea, care lui i se păreau pustii. De aici încolo nu ne-a mai rămas decât să străbatem cei 8 km care ne despărţeau de drumul Ciungetului. La casele din Vătăjel ne-am oprit pentru odihnă şi oarece masă, luată în chip de mic dejun şi prânz totodată. La Gura Repedei, încercând să luăm un răgaz de drum lung, ne-a ieşit în cale un om şi maşina lui,care ne-a scutit de ultimii vreo 5-6 km până la Gura Latoriţei, atrăgându-ne atenţia că la ora 13, mai avem un autobuz care să ne scoată din munţi. Cu el am ajuns acasă, după ce străbătusem culmi înalte şi ipostazele atât de schimbătoare ale zilelor de toamnă.








Text: Dinu Boghez
Foto: Doina Ungureanu, Marius Prujoiu, Dinu Boghez
13-15.09.2013      

Niciun comentariu: