Muntii Tibau - Amurg de toamna

 Moto: Nu pun nici dor, nici nume

           Pe tot ce văd. Tăcând, privesc prin lume

                  Din piscul unui gând.

                                  Vasile  Voiculescu

Iată-ne din nou la drum. Unul lung, către alţi munţi, ale căror creste, văzute altădată, ne fermecaseră privirile. Un autobuz cu mers legănat, căldura Bucureştiului cu miros de asfalt încins, o oarecare pauză până la orele serii şi însfârşit călătoria finală începută pe peronul Gării de Nord. 

Timpul s-a scurs cu încetineala nerăbdării de a ajunge mai repede la drumul către creasta munţilor Ţibău. Dimineaţa ne-a prins pe peronul Iacobenilor, locul de întâlnire cu tovarăşii noştri de drumeţie bucovineană. Din tren, o fătucă cu grai melodios, bucovinean, ne-a propus să mergem cu maşina tatălui ei, până la Cârlibaba, locul unde ceva mai târziu aveam să ne regrupăm toţi cei patru tovarăşi cu dorul muntelui în suflet. Cu un aşa noroc, nu ne-a rămas decât să admirăm locurile prin care treceam, brumărite în noaptea care trecuse şi la Cârlibaba să ne strângă oleacă în spate, frigul dimineţii, mai aspru decât răcoarea noastră matinal-sudică. 

Nici n-am avut timp să ne desmeticim bine la capătul Cârlibabei şi prietenii noştri de drumeţie au şi sosit. Revederea am pecetluit-o la masa birtului din apropiere, unde am băut câte-o cafea, fiecare dintr-alt tip de ceaşcă, cum le mai rămăsese din cine ştie ce întâmplări voinicoase şi bahice totodată. Aici ne-am juruit cu toţii, să ne ducem aventura până la capăt.   

Pe şoseaua Cârlibabei era oarecum amorţeala dimineţii şi oarecare întunecime, până a da soarele peste creste. Am  pornit pe prima uliţă din apropierea cârciumii unde ne băusem cafeaua, către o biserica de lemn, iluminată de soarele care acum ajunsese până aici. 

Prima noastră ţintă era vârful Fluturicăi, înălţat deasupra plaiului şi moţat  cu un pâlc de brazi. Drumul nostru printre gardurile sătenilor, s-a sfârşit repede şi mai departe ne-a aşteptat urcuşul către culmi, care ne-a luat cam tare încă de la început. Am străbătut poteca pământoasă, ne-am conversat cu turma de cornute întâlnite în cale şi până la urmă am rămas singuri, doar noi, muntele şi cerul albastru. 

Mai tinerii mei tovarăşi de drum au urcat Fluturica, iar eu am luat-o pe poteca de sub creastă. Când am socotit că am prins muchia pe care aveau să coboare din vârful Fluturicăi, m-am oprit la un moment de „meditaţie”. 

Singur, cu merişoarele din preajmă, din care agale mai culegeam câteva bobiţe, am avut răgaz să-mi amintesc clipe fericite petrecute pe multe din crestele pe care acum îmi roteam privirile. Peste toate acestea, vârfurile măreţe ale Rodnei, dominau locurile. 

De la măreţia Pietrosului, la cea a Ineului. La bordeiul din vremuri trecute de pe malul Lalei. La vechea cabană Puzdrele şi tocăniţa de gălbiori preparată acolo, ori fântâniţa lui Răţifoi sau coborârea lungă de pe valea Anieşului, erau toate venite din alţi ani, depărtaţi şi iată acum le retrăiam aievea. Undeva mai aproape, vârful Lucinei şi Bâtca Tătărcii stăpâneau zarea Mestecănişului, pe care nu de mult o străbătusem. Ceva din Suhardul zilelor când aflasem de farmecul „nordului”, cu locuri împădurite şi ceva vârfuri golaşe, stăteau în preajma măreţiei rodnene. Undeva departe, cu fuioare de nori agăţate de vârfuri, stăteau munţii ucraineni, enigmatici, aşa cum îi zărisem din Pop-Ivan-ul cel înalt al Maramureşului. Prin toate acestea, cu ochii minţii, străbăteam potecile, multe, puţine, câte fuseseră şi odată cu ele, anii care trecuseră poate prea repede. Undeva departe încă, se profilau pe cer stâncile lucitoare din vârful Ţapului Mic al munţilor Ţibăului. Acolo îmi fusese gândul în ultimul an, de când le văzusem creasta zimţată, înălţată sub cerul albastru bucovinean, atât de pur, coborât poate şi pe pereţii Voroneţului. 

Când ne-am reunit, reveria trebuia să se termine, odată cu zvonul de glas ce-mi venise din înaltul Fluturicăi. Ne-am reluat drumul, către vârful strălucitor al Ţapului Mic şi cel rotunjit al celui Mare, încă depărtate. 

Ne-am dus pe poteca de pe muchia muntelui, pe acolo unde ceva mai înainte doi oameni, cu ceva tolbe în spinare, se pierduseră printre brazi. Într-acolo ne-am îndreptat şi noi. 

Pe lângă case parcă fără suflet am trecut repede. Doar nişte cai deranjaţi din păscutul lor, au sforăit uşor când am trecut pe lângă ei. O stâncă izolată aflată mai departe, străjuia o casă, parcă mai acătării, părăsită şi ea, cu perdelele ferestrelor fâlfâind, acolo unde altădată erau şi geamuri. 

Am trecut muchia şi ne-am aflat în locul ce se numea Prislop, unde o îngrămădire de case – parcă apărându-se una pe alta de vitregii de tot felul -, pe lângă care sălăşluia o suflare de om, ne-a îndemnat la coborâre. Acolo am hotărât să ne facem tabăra de „bază” 

şi acolo l-am întâlnit pe Ion Cobiş, omul statorinicit aici de când îşi ştia cei 85 de ani pe care-i ducea în spate. Din amarul vieţii lui ne-a mărturisit şi nouă câte ceva. Din războiul care trecuse pe aici, din taberele potrivnice care se încontraseră multă vreme, din răul pe care una sau alta i-l puseseră în spate, din vremurile astea care nu-i adusese cine ştie ce fericire. Din toate astea ne-a povestit câte ceva. 

Prietenii noştri s-au dus să cerceteze niscaiva peşteri aflate prin preajmă şi după ceva vreme s-au întors la noi, gata să purcedem la drumul pe care ni-l doream cu toţii. Am trecut de zidul de piatră care părea să înconjoare ceva, ca un fel de zid chinezesc autohton, pe alocuri dărâmat, cu muşchi crescut peste el, dovadă că avea ceva vechime. Mai departe am urcat într-o şa şi când am coborât pe partea cealaltă, în faţă ne-a apărut un alt pâlc de case, către care ne-am îndreptat.

 Dintr-o căsoaie cu gratii de lemn, ne-a lătrat amarnic un câine, de cum am trecut gardul ce împrejmuia curtea. 

Dintr-o căsuţă a ieşit o femeie, căreia i-am cerut apă. Mi-a dat femeia o cană, dar când unul dintre tovarăşii mei a cerut şi el la fel, l-a îndrumat la robinetul alăturat să îşi ia câtă pofteşte. Aşa am aflat că în afara curentului electric şi antenei parabolice, casa mai avea şi apă curentă! Pe drumul ce se însăila mai departe, am trecut pe lângă o casă ceva mai nouă, din alte materiale decât cele tradiţionale întâlnite până acum. Pe deasupra casa mai avea şi centrală proprie şi alimentare cu apă din sursă apropiată. Şi un pic de mirare tot am avut. Sub pădurea de brad, era întruchiparea unei stâne, cu doi câini paznici. Dar când le-am trecut gardul, cei doi s-au oploşit sub casa stânei şi pe noi ne-au lăsat să mergem mai departe.

De aici încolo un drumeag destul de lat şi la început bătut mult de animalele stânei, ne-a îndreptat în serpentine lungi, către înălţimile Ţibăului. Începuse adevăratul drum către locurile pe care ni le doream. Pe măsură ce urcam, drumul nu mai era atât de frământat şi curând l-a învelit doar iarba tomnatecă. Ceva mai sus, am tăiat toate serpentinele, că prea erau multe şi am ajuns pe culmea muntelui. A fost urcuşul ceva mai dur, dar şi mai scurt. Şi tot dur a fost până am ajuns la stânca profilată pe cer, ca un fel de turn de pază, al unei cetăţi apuse de mult. 

Am mai întâlnit în cale şi ceva urme de tranşee, vechi, din cine ştie care dintre războaiele care trecuseră pe aici. Am trecut de stânca amintită, am coborât până lângă un gard cu potecă pe lângă el şi pe cealată parte apărată de stâncării. A urmat un alt urcuş, tot aşa de dur şi când l-am treminat, am sosit pe vârful Iedului cel Mic. 

Bogăţia de stâncării, care de care mai frumoasă, pe mine cel puţin m-a încântat peste măsură, chiar dacă oboseala unuia cu tinereţea cam terminată, era cât pe aci să-mi sfârşească urcuşul. Am coborât către şaua prelungă, ornată şi ea cu ceva stâncării. Undeva sus, aflat în calea urcuşului, stătea un bloc de stâncă, ce părea să aibă ceva goluri în el. Mai departe am străbătut poteca printre brazi şi pe culoarul coborâtor, am ajuns în altă înşeuare, prelungă şi cu câteva stâncării aruncate pe iarba întomnită. De aici încolo urcuşul tot dur a fost. Mai întâi pe plai, apoi pe brână pe sub ceva stânci şi iar am ajuns la serpentinele vechiului drum croit pe aici de cine ştie care dintre armatele care urmau să se fugărească una pe alta.   

    

Când am ajuns sus, muntele era ornat cu stâncării de calcar, luminat din plin de soarele de toamnă aurie. Ajunsesem la vârful Iedului, la 1561m. Prin preajmă, era risipită pe coasta Ţapului, o turmă de oi. Se împrăştiau, se îndreptau către brazii de mai jos şi părea că undeva după perdeaua  acestora, se afla şi stâna. Eu am rămas sub pavăza vârfului stâncos, întovărăşindu-mi cu gândul colegii de drumeţie, către vârful Ţapul Mare. Acolo au ajuns şi s-au bucurat de coama prelungă şi de mulţimea stâncăriilor, la fel de frumoase. Atinseseră totodată cel mai înalt punct al munţilor Ţibăului, la 1661m. Au avut însă şi ceva aventuri cu câinii stânei, care nu coborâse aşa cum credeam eu, ci se rotiseră pe munte, ajungând din nou pe coasta Ţapului şi foarte aproape de ei. La început s-au năpustit spre ei o liotă de unsprezece dulăi fioroşi. Cu chiu cu vai ciobanii le-au sărit în ajutor şi i-au scos din încercuire. Dar mai departe, când turma părea să se depărteze, alţi vreo câţiva, în frunte cu o căţea mai rea decât ceilalţi, a năvălit din nou pe ei şi ciobanii i-au lăsat să se descurce singuri. 

S-au căţărat pe unul din moţoţoaiele stâncoase din cale şi au ţinut câinii la respect, dar tot înconjuraţi au rămas. Într-un târziu, atunci când dulăii s-or fi plictisit, au izbutit şi ei să plece mai departe. În timpul ăsta, eu tot îi sunam pe mobil, nedumerit că, după ce-mi spuseseră că ajung în douăzeci de minute, acum trecuse de o oră şi tot nu apăreau.   

    

Când însfârşit au apărut de după brazii din creastă, am luat-o şi eu din loc, urcând pe culoarul dintre brazi pe care mai înainte coborâsem. Ne-am reunit repede şi am ajuns în înşeurea cu ceva grămezi de stânci în cale, înaintea Iedului Mic. 

Aici am constatat că soarele chiar ajunsese la apus şi mult nu mai avea până să se retragă dincolo de munţii Rodnei. 

Deabia de-au avut timp să culeagă imagini cu soarele care ne luminase toată ziua şi acum se ascundea fotogenic, în spatele crestelor înalte şi în mijlocul unor nori coloraţi decorativ, cu ce avuseseră şi ei la îndemână.

Ultima pantă, aspră, pe care deabia de o învinsesem la urcare, am coborât-o într-un fel de goană, cât a putut fiecare. N-am mai parcurs serpentinele potecii, le-am tăiat pe toate şi astfel am ajuns mai repede în apropierea stânei cu căţeii cei timizi. La stână oamenii şi animalele se adunaseră şi câinii căpătaseră curaj. Mai marele stânei a potolit câinii şi ne-a îmbiat la un castron cu urdă, bună de să-ţi lingi degetele. Ne-a invitat şi la vorbă, cu graiul său melodios, bucovinean, dar noi eram grăbiţi să profităm de ultimele clipe de lumină, că drum, până la cortul nostru din Prislop, mai era o grămadă.    

    

Am trecut repede de casa la care cerusem apă, am trecut de câinele care tot aşa lătra printre gratii şi curând am ajuns la un drumeag  care părea că ne uşura drumul întoarcerii. Urca lent şi pe nesimţite am ajuns pe o muchie. Ne-a apărut în faţă in copil, care aştepta turma la stâna din preajmă. Ne-a mai lătrat o bucată de vreme, câinele pe care-l avea cu el, dar până la urmă s-a pierdut în noaptea care cuprinsese plaiurile. Nu aprinsesem lanternele şi parcă de undeva, din spatele norilor, rămaşi de la asfinţit, venea totuşi un fel de lumină, care ne-a permis, pe nesimţite, să ajungem la izvorul caselor din Prislop. O gură de apă ne-a înviorat, după care ne-am îndreptat către locul unde aveam cortul. Ziua noastră de excursie prin locurile acestea minunată se sfârşise. Oboseala ne cuprinsese şi după o oarecare cină luată în fugă şi o gură de ceai cald, ne-am retras în cortul care ne-a fost leagăn pentru gândurile fiecăruia despre locurile prin care fusesem, poate pentru prea puţin timp. 

Amintiri plăcute aveam să avem şi când soarele a năvălit peste cort şi ne-a adus aminte că mai aveam încă drum de făcut. 

Mai întâi în faţa cortului, din iarbă cosită de curând am zărit o grămadă de brânduşe. Poate nu le văzusem în după amiaza când ajunsesem aici, sau poate cine ştie, apăruseră peste noapte. Mai apoi, de undeva de nicăeri, a ajuns lângă noi un om. Înalt, slab şi vorbăreţ nevoie mare, care pe nerăsuflate ne-a tot povestit de drumurile sale pe meleagurile Olteniei, acolo unde fusese la tăieri de păduri. Când a plecat am avut răgaz să ajung la casa lui Ion Cobiş, care ne propusese să ne vândă nişte urdă. Cu el am mai stat la taifas, după care cu castronul cu urdă, am ajuns la colegii mei şi ne-am ospătat pe îndelete.

Mai apoi nea Ion, ne-a îndrumat pe un drumeag înierbat, cu serpentine multe, făcut în vremea vreunui din războaiele care ajunseseră pe aici şi care ne-a scos repede în satul Ţibău, înfrăţit cu plaiul munţilor din care coboram.   

  

Când am ajuns pe „şoseaua” Ţibăului, era forfotă mare faţă de câtă linişte avusesem până atunci. Oameni şi maşini treceau încolo şi încoce. Noi am poposit lângă o grămadă de buşteni, după care ne-am repezit la birtul văzut încă de pe potecă şi ne-am alimentat cu ceva răcoritoare. Am stat acolo la palavre şi vorbe despre greutăţile vieţii, acum, că ieşisem din lumea minunată pe care ne-o oferise munţii Ţibăului. Ne-am desprins din noianul discuţiilor şi am luat-o pe şoseaua întovărăşită de apa tumultoasă cu acelaşi nume.

În scurtă vreme ne-a ieşit în cale, impunătoare, Piatra Ţibăului. 

O adevărată cetate de piatră, un monument al naturii,  străbătută şi de ceva trasee de alpinism, e drept cam clandestine. S-au avântat mai tinerii mei colegi către înaltul ei, dar până la urmă s-au întors din drum. Până sus, timpul necesar ar fi depăşit pe cel avut la dispoziţie până la trecerea singurului mijloc de transport sigur cu care ne-am fi terminat tura în timpul prevăzut. La şoseau principală, cu trafic spre Borşa şi Vatra Dornei, am ajuns repede. Ne-am lăsat rucsacii jos şi am tot făcut cu mâna maşinilor aflate în trecere. Nu ne-a răspuns nimeni, chiar dacă, sătui de aşteptare, am mai mers câtăva vreme, până ne-a ieşit în cale o bancă la margine de drum. Alte fluturări de mâini, alte refuzuri, care până la urmă ne-a făcut să ne pierdem speranţa şi în microbuzul pe care îl ştiam că ar fi trebuit să vină. Când însfârşit a apărut pe şosea şi s-a mai şi oprit lângă noi, părea că am apucat pe Dumnezeu de picior. Până în gara Iacobenilor nu ne-a rămas decât să ne luăm încă odată, rămas bun de la plaiurile bucovinene, scăldate în blândeţea soarelui risipit cu dărnicie. 

La gara din Iacobeni ne-am despărţit de colegii noştri, cu gândul că ne vom revedea curând, în altă tură plănuită prin aceste locuri. A urmat lunga aşteptare din gară, acolo unde până la urmă ne-a prins întunericul. Doar un câine, de pripas, ne-a ţinut de urât multă vreme. Când i-a venit cllipa să meargă la culcare, ne-a sărit pe genunchi, ne-a întins fiecăruia laba în chip de rămas bun şi....dus a fost. A venit şi acceleratul aşteptat şi în legănatul cel melodios al roţilor de tren, ne-am aşternut la odihna bine meritată. Răcoarea tomnatecă a plaiurilor bucovinene, pentru noi s-a terminat în forfota dimineţii din Gara de Nord, cu care vrând-nevrând, a trebuit să ne obişnuim din nou.

Text: Dinu Boghez

Foto: Vasile Bouaru, Costica Martinescu, Floriana Boghez

07-08.09.2013