Exista un loc unde uitam

 Moto: Am învățat mereu

              Să fim veșnici.

                  Marin Sorescu 

Peste oraș coborâse vreme mohorâtă. O plimbare prin munții apropiați  părea hazardată. Și totuși în zori, cu cerul ca smoala deasupra noastră, ne-am aflat pe băncile autogării din oraș, așteptând autobuzul care avea să ne lase tocmai în Brezoiul matinal, întunecat, mohorât, ce avea să poarte pașii pe cărările apropiate Doabrelor. 

Enigmaticele stâncarii cu forme antedeluviene, aveam să le privim pe îndelete, urcând muchia Coșarei. Am trecut podul peste Lotru și când am intrat pe valea Doabrei, pe sub Țurțudanul ce-și ridica creștetul către cerul înourat, ziua își câștigase dreptul la viață. Printre casele amărâte, cu câini zgomotoși și rufe spălate de curând, încremenite în frigul dimineții, am ajuns curând în preajma marilor carapace stâncoase ale Doabrelor, care întotdeauna păreau să-ți stăvilească intrarea în lumea misterelor din spatele loaninaâr.

De data asta am părăsit repede valea, urcându-i malul stâng, pe priporul copaci rari și scofâlciți. Ne-a fost mersul cam greu pe panta aspră, dotată cu pietriș mișcător. Sprijiniți de câte un copac scorburos, pe măsură ce ne ridicam pe coasta muntelui, pripoarelele stâncoase ale Doabrelor, cu copăcei aninați numai ei știu cum, au început să-și dezlege misterele.

Curând am ajuns la locuri mai domoale, dotate cu un imens stâlp de înaltă tensiune, după care un drumeag vechi,  năpădit de veșnicia care coborâse peste el, ne-a scos în șaua Coșarei, păzită de meterezul stâncos aninat peste ea. 

Ceva de-ale gurii și din nou la drum. Pe creasta subțiratecă a muchiei Coșarei pe care ne aflam, priveliștea către  zona stâncoasî a Doabrelor se ținea lanț. Peste toate, trona vârful Zimbrului, cu ruptura brutală, ce părea să păzescă plaiul nesfârșit al Poienii Suliței. Undeva, pierdut în pâcla depărtărilor, un acoperiș roșu, stârnea amintirea lui nea Niță, ciobanul sfătos,  a cărui personalitate îmi părea și acum ca domină locurile.

Câteva urrcușuri, câteva scurte coborîșuri, o poiană dominată de mesteceni și ferigi, momente de zăpadă  proaspătă, un ultim urcuș și iată-ne pe ultimul vârf pe care ni-l doream. De deasupra noastră s-a stârnit roi de funigei, veniți dinspre vârfurile înalte, aproape nevăzute al Lotrului și Căpățânii. Dintr-o spărtură de nori, ne-a mângâiat o clipă soarele , încremenit pentru o clipă pe stancile frumoase ale Doabrelor. Dintele de rechin al Zimbrului și Domul din mijlocul pădurii dezgolte, erau la locurile lor și tot atât de interesante.  Doar crestele Făgărașilor rămâneau ascunse după perdeaua de nori, aducători de ninsoare.

Pe nesimțite am ajuns în locuri cunoscute, de unde un drumeag repede coborîtor ne-a scos în Proenii cunoscuti. Peste șosea, peste podul nou croit, am ajuns repede la gară. Am avut ceva timp de așteptare, petrecut într-o sală pustie. Ne-au ținut de urât o familie de câini și ultimele rămășițe de hrană, mult prea puține totuși, le-am dăruit  sărmanelor vietăți, care ne-au mulțumit cu priviri blajine.

De undeva din depărtarea căii ferate, a sosit trenul care avea să sfârșească ziua asta petrecută prin veșnicia pădurii.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez