Moto: Prin negurile ici-colo sparte,
Lumea pădurilor înțelenite se ivea departe,
Cu namile de codri suitori
Sub cerurile pecetluite cu nori.....
Vasile Voiculescu
În dimineața asta hărăzită urcușului pe Cozia, apucasem să intru pe unul din site-urile meteo și privisem cu uimire, cum pentru ziua de sâmbătă, prognoza zăpezii căzute, crescuse de la 3cm, la 27cm. Și saltul ăsta ciudat, doar m-a făcut să cred că vom avea zăpadă. Nimic nu mi-a stârnit îngrijorarea. Așa că, liniștit, am ajuns la mânăstirea Turnu și de acolo cu un ducipal fioros, am urcat drumul Dângeștilor și până la cabana Coziei am ajuns curând. Până aici drumul fusese unul comod, aproape ca vara și mai peste tot fusese pământ reavăn. Aproape că îmi ieșise din minte previziunea meteo alarmantă. La cabană vremea era cam întunecată și cei trei tovarăși ai mei, m-au părăsit grabnic, plecând în locul împoienit din adâncul pădurii de brad.
În curând și mașina care ne adusese până la cabană a dat și ea cotul drumului și a dispărut. În cabană s-a făcut liniște. Cerul continua să să fie plumburiu și de undeva dinspre munții Făgărașului, ajungeau până aici pale de vânt. Seara când am intrat în camera unde aveam să stau, vântul se întețise binișor și peste munte apăruseră funigeii. Peste noapte s-a dezlănțuit. urgia. Din toate părțile se învălutuceau fulgii de zăpadă zănateci. Te înconjurau din toate părțile și viscolul stârnit, nu-ți dădea voie nici să respiri. Mai prinsesem viscole în Cozia, vreo două parcă, dar atunci eram în drum spre cabană și oricum trebuia să ajungem unde ne propusesem și pe atunci eram ceva ,aai tânăr. Acum eram în camera încălzită bine, din cabană nu mă gonea nimeni, doar vântul care se proptea mereu în casa care parcă o simțeam zgâlțâindu-se, parcă mă înfiora. A doua zi viscolul a continuat să urle peste Cozia, așternând strat gros de zăpadă. Urla vântoasa cea mare, aducând peste munte zăpadă cu urletul vârtejulu de apă. Plănuisem să plec către căsuța din pădure, unde a fi trebuit să-mi întâlnesc tovarășii de drum. Nici vorbă de așa ceva. Am rămas în cabană și toată ziua am vorbit vrute și nevrute. Despre munte mai ales și întâmplările sale. Despre lumea asta în care ne duceam viața, când mai tristă, când uneori ceva mai veselă. Afară urla viscolul. În șesul dinanitea cabanei se tot aduna troianul de zăpadă. La ușa cabanei se ghemuise Ursulețul, câinele credincios, peste care se așeza zăpadă, cât să nu-l mai deosebești din troian. Mai pe seară s-a luat și lumina și nici când însfârșit aveam să plecăm, spre casele noastre, tot nu revenise.
Cam așa a trecut toată ziua de sâmbătă. Și peste noapte a urlat vântul, dar parcă se mai domolise puțin. Dimineța s-a arătat binevoitoare și în poiana din fața cabanei apăruse oleacă de soare. Peste valea Oltului erau vălătuci de ceață și de peste Ciuha Mică, se străduia soarele să învingă norii de pe creste. Într-un capăt de Făgăraș se ițeau scăldate în soarele ăsta iernatec, vârfurile Ciortei și Boiei Mari. Cerul începuse să se lepede de norii de zăpadă și peste Cozia soarele începuse să strălucească pe mantia albă. Se așternea peste munte o zi frumoasă și oarecum și fotogenică. O vizită la prietenii noștri de pe Ciuha Mică, ne-am încumetat să facem. Aveam de purtat vorbe multe după atâta timp de când ne mai văzusem și mai ales aveam și de încărcat telefoanele. Mai apoi ne-am întors la cabană, așteptând ziua care venea, ce trebuia să fia cea a coborârii.
De la tovarășii mei cu care venisem am aflat că și pe acolo bântuise viscol mare și îngrămădise zăpadă multă în văgăuna în care se aflau. Mai către seară, un tovarăș de munte mai aprig urcase până la ei și hotărâsem împreună să ne întâlnim a doau zi, să coborâm muntele. Doar că la miezul nopții, un telefon ne-a anunțat că s-au hotărât să coboare Cozia chiar la ora aceea înaintată, cam pe la miezul nopții. Lăsau în urmă pe cea mai nevolnică dintre ei, spunându-i doar că o să anunțe salvamontul să vină după ea. Mi s-a părut cam pripit gestul, cam nepracticabil printre oameni de munte, dar asta era, scapă cine poate !.
Sigur planurile mele de coborâre îmi fuseseră date peste cap, dar nu aveam ce face, trebuia să le iau ca atare. Și astfel iată-mă rămânând pe Cozia încă o zi. A urmat o zi cu oarecare agitație. De jos fusese alertat sașlvamontul să vină să salveze oamenii rămași pe munte. Eram și eu printre aceștia și să fiu sincer nu-mi prea plăcea să ajung subiect de presă. Noroc că am putut să-i interceptez telefonic și să-i anunț că de mine nu-i nevioe să-și facă griji. Mai către seară, au ajuns la cabană doi dintre cei cunoscuți, plecați la ore diferite de echipa salvamont. Unul dintre ei era ziarist și cu toate gândurile bune pe care i le port, probabil avenisesră la cabană cu gândul vreunui reportaj-trăznet, dedicat salvării unui prea bine cunoscut turist. Ăsta le era probabil gândul, cu atât mai mult că în presa locală, de cea părăsită la refugiu, ajunsese să scrie una din condeierile care știau să improvizeze și așa a aflat lumea cititorilor de ziare, că ,, din munte ”, fusese salavtă o bătrână, care locuia într-o colibă din care cu chiu cu vai băieții salvamontiști, izbutiseră să o convingă să vină cu ei la vale !!. Dacă gândisem bine, celor doi nu le-am oferit decât chipul unui om liniștit, oarecum mirat de urmările viscolului și poate de aceea plănuitul reportaj nu le-a prea ieșit.
A trecut ziua asta frumoasă și în dimineața următoare nu ne-a mai rămas de făcut, de cât să ne începem coborîrea cea lungă, pe drumul forestier înzăpezit ca lumea. Spre seară aflasem că vehicolul pe care care contasem până atunci, tocmai se frânsese în mijlocul drumului și însoțitorii lui, ajunseseră la cabană să ne dea vestea cea rea. Nu-mi mai rămăsese decât să mă bizui pe propriile mele puteri.
Marți dimineață eram jos în cabană, să-mi sorb ceaiul matinal. Era puțin peste ora 8, când am pornit în lungul drumului forestier. Au plecat cu noi, cei trei câini ai cabanei, fericiți că se pot tăvăli prin zăpada proaspătă. Din troianul așternut de viscol, drumul își mai păstra conturul pe coasta muntelui. Mai erau și urmele șenilate lăsate cu o zi mai înainte, de vehicolul care tocmai se stricase. Pe urma lăsată de acesta, nu prea pătrundea piciorul în zăpadă, dar de cum o părăseai, te afundai până dincolo de genunchi, în troianul ăsta alb, atâta așteptat. Cu bețele de tracking în mână, cu ochii ațintiți pe dâra dinaintea fiecăruia, coboram mereu. Vremea era tot întunecată și ceața stăpânea crestele pe care le părăseam. Pe marginea drumului, brazii erau încărcați de zăpadă și peisajul avea farmecul pădurii troenite de curând. Dar ochii îmi erau pironiți pe drumul din față și gândul, pe orele multe pe care le aveam de străbătut. Aproape de fântâna Albului, ne-am întâlnit cu vehicolul stricat, tras pe dreapta și de care îmi făcusem orecari speranțe de coborâș ușor. La troița din apropierea fântâniței lui Albu, ne-am abătut să mâncîm câte ceva, deși la gândul câtor kilometri aveam de parcurs nici foame nu-mi era. Până aici străbătusem doar 6,5 km și nici jumătate din drum, nu făcusem până jos, în satul Dângeștilor.
Am plecat mai departe. Anișoara, cabaniera, căreia îi datoram străbaterea drumului ăsta lung, troenilor mari de zăpadă și mai ales răbdarea mersului meu mai încet, era mereu în față. Când în față, când strecurându-se printre picioarele noastre, trupa de câini ce nu ne-a părăsit deloc, se zbenguiau prin zăpadă. Am ajuns repede la poiana Măceșei, acolo urmele șenilate s-au oprit. Până acolo mersese și se oprise învins, acolo undel găsisem,, rezemat de-un gard ’’. Mai departe, aveam de străbătut drum neînceput și adâncimea stratul de zăpadă nu scădea deloc. După vreo 3-400m, din față, a răzbătut până la noi zgomot de motor, care se apropia și se lupta ca și noi cu omătul mare. Doar că el avea și o lamă în față și își croia singur drum. Erau pe el ciorchine de oameni, urcați pe munte să repare rețeaua electrică, ce ne lăsase pe noi în întuneric atâta vreme. A fost norocul nostru, că iar aveam urme făcute înaintea noastră, chit că acestea erau și mai înguste decât cele pe care coborâsem o vreme. Am trecut de ceva doborâturi de copaci, pe sub care ne-am strecurat, am traversat o vâlcea și am aflat acum că ajunsesem la ,, Secături ”. Cam de departe, m-a anunțat Anișoara că nu mai avem mult de mers, până la Nea Ite, la prima casă de pe ulița Dângeștilor, doar vreo 4,5 km !. Parcă zăpada mai scăzuse și doar anunțul kilometrilor pe care-i aveam de parcurs, m-au cam înfiorat. Nu eram chiar la capătul puterilor dar nici mult nu mai aveam. Ajunsesem pe malul stâng al pârâului de sub noi, acolo unde fusese făcută de curând captarea de apă potabilă a satului. Nu mai aveam mult, dar și puterile mele erau pe sfârșite. Din sus de ultima casă din sat, cea a lui nea Ite, ieșise omul la tăiatul doborâturii de copac, să-și mai facă rost de ceva lemne de făcut focul în casă. La vorbă cu acesta am găsit-o pe Anișoara, care mai zăbovea așteptându-mă să o ajung din urmă. Până aici trecuseră 6 ore d când părăsisem cabana.
Deabia ce-am ieșit din ulița Dângeștilor, ce se confunda cu începutul drumului spre cabană și iată, mi-a apărut în față mașina ce avea să mă ducă până acasă. Comod, cu partener sociabil alături, în ceva mai mult de ½ oră, iată-mă ajuns acasă, în forfota orașului, încă nedezmeticit după ninsoarea de mai deunăzi. I-am multumit neașteptatului meu cărăuș. Știam că la cabana din Cozia, găsești aceeași oameni din cei de nădejde, care la o adică îți sar într ’ajutor și de la care mereu afli întâmplări de-ale muntelui și schimbi vorbe de-ale sufletului, dar acum, gândul meu cel bun s-a îndreptat către cabaniera Coziei. Mă întovărășise în tot lungul drumului făcut din înaltul muntelui din care veneam. Mă așteptase ori de câte ori pasul meu mai bătrânesc, întârzia prin zăpada mare a drumului și de ce nu, mă mai și îmbărbăta din când în când și acum iată, aranjase lucrurile ca să am și cu ce ajunge acasă. Așa că nci nu știu dacă cei 15km de zăpada troenită în lungul drumului, am străbătut-o cu picioarele mele sau cu răbdarea și voința celei ce mă însoțea. Condescendență și admirație. Pentru un așa ajutor, mulțumirile mele nu sunt de ajuns.
Text și Foto: Dinu Boghez
24-28.01.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu