Ca-n basmul cu Greul Pamantului

Moto: Ne place să umblăm

           ca întrupările fumului,

           să încâlcim mătasea pământului

           cu țintele drumului.

                   Lucian Blaga

 

 Trecuse cam un an, de când nu mai fusesem pe muchia Călineștilor, cea cu poveștile despre peșterile Zmeilor. Atunci era prmăvară, apăruseră primele flori și prin frunzele tomantece ale potecii, răzbeau primele ciuboțele de cuc. Acum eram în zilele dintâi ale lui ianuarie, unul cu soare mult și frig puțintel. În gara întunecată, așteptam trenul matinal. O locomotivă mare și două vagoane mici, ăsta era trenul cu care am mers până în halta Bețelului. Avea halta asta, parcă părăsită în șesul Oltului, niște plăci prefabricate în loc de peron și trenul în dreptul lor urma să oprească. Doar că niște oameni nevrednici, avuseesră nevoie de câteva dintre acestea pe la gospodăriile lor și acum, călător în vagonul mai depărtat, am făcut saltul trebuincios, sperând să ajung teafăr pe pământ. Ajunsesem în halta de unde începea periplul zilei.  

În câmpia Oltului, adia un vânticel tăios. Pe jos pământul căpătase filigram înghețat și pașii îl scrâșneau cu clinchete mici. În cale o baltă cu oglindă subțire de ghețuș, mi-a troznit sub picioare și noroiul de sub ea, mi-a amintit că iarna nu prea stăpânea locurile de pe aici. Curând am traversat calea ferată. Prin vânzoleală de mașini care parcă nu se mai opreau, am traversat șoseaua. Mai apoi podul din cale și iată-mă la poalele peretelui stâncos, pe înaltul căruia trebuia să urc până acolo unde vroiam să-mi încep mersul de pe muchia Călineștilor.Îl urcasem de multe ori și niciodată nu-mi păruse a avea cine știe ce greutăți. Nici  nu trecuse un an de când mai fusesem pe aici și atunci încă mi se păruse o joacă. Doar că acum peretele parcă își rosese brânele, parcă mai crescuse și până sus mi s-a părut o veșnicie. Mi-am întrebat eul meu bine ascuns, ce se petrecuse între timp și pe șoptite, atât cât să aud doar eu, mi-a spus că peste mine mai trecuse un an și încă din cei mulți. Așa că n-am avut încotro și a trebuit să găsesc calea care m-a scos  printre stânci țuguiete și pini bătrâni.    

Acolo sus, la poalele pădurii de pini, prin despicătura dintre doi clonțani stâncoși pavăză de piatră peste casele oamenilor din vale, am zărit coșuri fumegând și am înțeles acolo, la întâiele raze de soare, că oamenii se treziseră la viața de toate zilele. Din înaltul stâncilor, îmbătrânite de când păzeau valea, priveam forfota șoselei, frământată de roți de mașină, alergând care ’ncotro, cu scopuri besmetice, cine le-o da de urmă. Peste Olt, întrun fel de deltă a văii Băiașului, am zărit înălțat catargul unui utilaj de un fel oarecare și o clipă m-am gândit la seminficația de demult a denumirii locului, care întruchipa strădania vechilor căutători de aur. Și numai bine m-am trezit gândindu-mă la vreunii moderni, dintre aceea de dincolo sau dinăuntru, cărora deopotrivă, aș dori să le ,, mănânce inima câinii ,,.

Am plecat mai departe. Am scormonit frunzișul putred din potecă. Am ocolit pe coastă vârfuri din cale. Am întâlnit stâncării pe care le-am depășit. Am urcat poteca, uneori cu zgrunțuri de pietriș neprietenos, până când, din loc nevăzut, au ajuns până la mine, zgomote de talangă. Curând a apărut pe un țanc, o turmă de capre sperioase și înaintea lor, paznicii canini, care parcă de foamea care-i stăpânea, uitaseră să mai latre. M-au înconjurat nu cu răutate canină, ci doar cu rugămintea în ochi, de a căpăta ceva mâncare. A apărut și turma, bulucită pe un țanc pietros, cum le stă bine cățărătoarelor astea. Erau însoțiți și de doi oameni și-mi părea că înoptaseră cu toții, undeva prin preajma ,, grotelor ,, zmeilor, că prea ar fi fost matinală ieșirea la păscut din valea întunecată a Călineștilor.   

O scurtă convorbire cu însoțitorii caprelor și fiecare și-a văzut de drum. Sub culme, era o potecă clară și pe ea am apucat-o. Câtăva vreme am putut-o urmări, dar curând a dispărut și m-am trezit în fața unor coloși stâncoși. Mai greșisem odată poteca și tot pe aici. așa cum o făceam și acum. Nu mi-a mai rămas dcât să mă întorc din drum și când am găsit o ieșire firavă spre creasta de pe care veniseră caprele, am luat-o și eu într-acolo. Sus am regăsit poteca cea bună.    

Urc ușor, urmărind spre dreapta o curbă imaginară și curând depășesc poteca ce m-ar fi condus la peșterile Zmeilor. Poate că dacă nu aș fi orbăcăit atâta vreme până sub țancurile amintite, aș fi avut timp să ajung până acolo. Așa, presat de timpul disponibil până la trenul care mă ducea spre casă, am renunțat și am continuat să urc. În față zăream o strungă stâncoasă. Acolo trebuia să ajung. Pe doi copaci oarecum apropiați, aflu două cruci albastre din vechiul marcaj făcut de învățătorul Banu, cu aproape 40 de ani în urmă. Au fost semnele astea, cam tot ce rămăsese din strădania acestuia. Peste ele trecuse timp, nu glumă, dar încă se mai păstrase ceva din ele.

Sus, în strunga în care ajunsesem, m-am bucurat de priveliștea unică a locurilor. Rămăsese peste ani, tot așa de măreață. Se vedeau coastele sudice ale Făgărașilor, peticite cu zăpadă, câtă mai rămăsese în zilele astea călduroase ale începutului de an nou. Către locurile joase pe care tocmai le părăsisem, se vedeau case risipite și valea largă a Băiașului, întruchipând parcă o adevărată deltă.

Mă presa timpuil și mi-am continuat repede drumul. De aici încolo poteca se înscria pe panta dură a versantului nordic, sub semeția țancurilor care tocmai mă învinseseră ceva mai jos. Copacii goliți de frunze, poteca îngustă, mai mult brână, oarecare umezeală și o pantă aspră sub mine, care nu mi-ar fi dat cine știe ca șansă dacă aș fi alunecat, m-au îndemnat la multă, foarte multă prudență. Până la urmă am învins locurile și am ajuns din nou pe drumul de culme. Către vale, spre sat, erau clonțanii stâncoși, spectaculoși, iar spre nord păduri veșnice și printre copaci, toamna așternuse covorul frunzelor căzute. Priveam spectacolul acesta pe care îl văzusem mai în toate anotimpurile. Uneori zăpada acoperea locurile. Altădată verdele primăvăratec îmbrățișa muntele. Iar toamna foșneau prin preajmă frunze călătoare.

Căutam din ochi copăcelul cu coroana rotată, modelată de vânturile care bântuiau creasta și care însemnau pentru mine ieșirea din poteca asata brânoasă. Am ajuns acolo și lângă copăcelul amintit, știut de atâta vreme, stăteau clonțanii stâncoși care îmi opriseră înaintarea pe cealaltă parte a muntelui. O odihnă cât să-mi trag sufletul și iată-mă pornit mai departe. Muchia, oarecum strâmtă pe care eram, avea pe ea hățașul cunoscut din alte împrejurări. Către vale dominau căciulile stâncoase, risipite pe coasta abruptă până către vale. Pe cealaltă parte era pădurea de fag, aninată pe coaste aproape verticale. Hățașul pe care eram, mai cobora, mai urca până în câte un loc însorit, presărat cu ceva stânci ieșite la iveală din pământul așternut peste ele, în amarul de ani petrecuți rpin locurie acelea.

Am ajuns într-un loc în care poteca părea să se îndrepte spre stânga. Părea poteca cea bună, dar când am ajuns la capătul ei, m-am trezit în fața unor stânci, pe care parcă nu le cunșteam. Câtăva vreme m-am tot învârtit prin preajma lor, crezând că până șa urmă am să găsesc printre ele calea cea bună. Cum n-am aflat-o, m-am întors din drum și până la urmă am regăsait poteca cea bună.

Mult n-am mai mers, până când poteca s-a aninat pe coasta muntelui, îndreptându-se către vârful cel mare al locurilor, așa cam la 900m și ceva. O brână, ceva grohoriș mișcător și iată-mă în strunga pietroasă de pe piciorul vârfulu stâncos. Poteca, poate mai mult hățașul, fusese până aici acceptabilă. De aici încolo muchia Călineștilor avea să-și arate colții. A urmat cunoscuta de acum, coborâre pe pragul stâncos, uneori pe pietre Cam mișcătoare. Apoi ocolul pe pantă cam înclinată, cu pietriș grăunțos, până când iar am ajuns într-o strungă înaltă. Coborârea a fost mai lesnicioasă și până la șaua înierbată, locurile parcurse parcă s-au mai domolit. Am scăpat cu bine din încrâncenarea muntelui și doar când sfârșisem pasajul ăsta mai dificil, m-am gândit că alteori deabia de-l băgasem în seamă.

O scurtă odihnă, sprijinit în bețele de tracking, cât să privesc întinsa Poiană a Suliței și iar am pornit la drum. Poteca străbătea ultimele stâncării și pădurea începea să stăpânească locurile. Prin umbrele fagilor așternute aproape de amiază pe frunzișul uscat, poteca umbla prin locurile domoale ale pădurii. Față în față cu primul urcuș din cale, am găsit intrarea pe poteca coborâtoare, bine ascunsă de culorile toamnei. Era poteca ce mă scotea în Poiana Săliștei. Până acolo n-am făcut mai mult de ½ oră. Mă grăbeam, gândindu-mă că poate totuși prind trenul începutului amiezii și acasă ajung la ore onorabile.

Poiana Săliștei era acoperită de un soare generos, dar n-am avut cine știe ce timp să mă bucur de razele sale blânde și de cântecul talăngilor turmei nevăzute de pe Măgura Călineștilor, aflate nu prea departe. Pe drumul către vale, am pornit-o voinicește. Drumul era croit direct pe pantă și picoarele nu au avut timp de odihnă. Din goană am zărit vechiul conac aninat prin poiana de sub șa, ajuns acum o ruină, înegrită de timp și poate în curând nici atâta nu se va mai vedea. Pe la izvorul din Știubeaua am trecut fără să mă opresc.

Ultimele curbe ale potecii devenită chiar drum, brutale cât să-ți alunece picioarele pe zgrumțurii pietrișului, le-am făcut în goană nebună, trebuincioasă să ajung la drumul din vale cât mai grabnic. Ajuns în vale am avut oarecari surprize. Mai întâi o microhidrocentrală, apărută aici din mania vremurilor acestea. Ca la orice baracă de șantier, au apărut și câinii-paznici. Au lătrat, s-au gudurat mai apoi și până la urmă le-am dat ultimele rămășițe din mâncarea care-mi mai rămăsese. Dincolo de podul din cale, m-a întâmpinat drumul asfaltat de curând. Pe valea străbătură alert, nu prea erau multe noutăți. Casa arsă de curând își etala ruinele întunecate. Cea transformată în pensiune încă mai avea tricolorul aninat pe prispă. Mai jos casa boerească se mai dărâmase un pic. Când am ajuns aproapede sfârșitul drumului, parcă mai apăruseră ceva noutăți arhitectonice, în casele construite mai recent. Piticii de pe prispa casei din cale dispăruseră și poate își găsiseră stîăpâni între timp.  Șoseaua era tot atât de aglomerată. Drumul spre haltă era acum dezghețat  și noroiul cam stăpânea locurile. La haltă bătea vântul cam tare și a trebuit să mă adăpotesc după zidul ei. Până la sosirea trenului am mai avut de așteptat și excursia mi-am sfârșit-o în legănatul molcom al trenului.

 

Text: Dinu Boghez

11.01.14