Ce imbatraneste in noi? Varful Fratosteanu Mare

Moto: Prin lumea poveştilor

           zumzetul veştilor.  

           Prin vuietul timpului

           glasul nimicului.

                                    Lucian Blaga

Într-o dimineață, nu atât de matinală cât mi-aș fi dorit-o, cu soarele care încă nu dăduse peste blocul din față, iată-ne plecați către Curmătura Vidruței. Pe valea Oltului, circulație mai domoală, ca într-o zi de weekend, deocamdată cu mașini puține trezite la viață de "mișcarea auto".

Nu eram încă hotărâți dacă să urcăm pe Mănăileasa sau chiar pe Fratoșteanu. Dar asta aveam să ne  hotărâm atunci când vom ajunge în Curmătura Vidruței, la cota 1500m, în cel mai înalt loc al șoselei de pe firul Mănăilesei. Depășim șoseaua de pe valea Lotrului, intrăm în Brezoiul inundat de soare, cu Țurțudanul cel înalt, păzind orășelul ca de când se știa pe meleagurile astea. Pe fundal, carapacele stâncoase ale Doabrelor, păzesc locuri ascunse și pe înălțimile mai depărtate, florile minunate, vestitoare ale unei primăveri numai de ele știute.

Străbatem cele câteva case ale Văii Satului. După ce-i trecem apa firavă, pe un pripor stâncos, stă agățată poteca de început a crestei Căpățânii. Mai sunt mulțime de începuturi de poteci străbătute mai în toți anii care s-au scurs peste mine. Depășim îngrămădirea de case din Malaia, unele cu ceva noutăți turistice printre ele și când ajungem la tabla care amintea sfârșitul așezării, îmi amitesc că demult, un șugubăț, adăugase particola Hi, alături de cea a satului. Poate străbătuse iarna înălțimile Căpățânii, cu zăpezi mari, care-l ostenise, poate prinsese și vreun pui de viscol pe sus și scăpat din oboseala drumului, poate un pic înfricoșat, găsise munților pe care-i părăsea, asemănări cu locurile depărtate, cărora sus, nici nu mai credea că le dă de capăt. Mai departe am lăsat în urmă Gura Latoriței, prilej altădată de mari frumuseți montane, am străbătut Voineasa, cu forfotă printre casele înșirate de-a lungul apei și cele ale stațiunii, părăsite, pustiite de nepăsarea oamenilor. Mai departe a început drumul pe valea Mănăilesei și acesta cu locuri cunoscute, către crestele unor munți mai  năpârstoci, dar pline de un farmec alpin pe care merită să-l cercetezi.

Am ajuns repede în Curmătura Vidruței. Ne-am luat cele trebuincioase și am început fără alte consultări, să urcăm pe drumul care avea să ne ducă spre vârful Fratoșteanu Mare. Erau ceva urme pe drumul ales, dar și acelea ascunse de zăpada căzută cu doar câeva zile în urmă.  Avea zăpada scrob și doar arareori piciorul cobora ceva mai în adâncul ei. 

Nu se vedea niciun ochi de pământ în calea noastră. Pe plaiul Mănăilesei, soarele răzbise binișor zăpada. Pe cele ale Lotrului deasemenea și doar crestele înalte, mai păstrau mantia cea albă. Urcam mereu și până a ajunge la stâna din Nopteasa, nu ne-a trebuit mult timp. Am vrut să intrăm în stână, dar a trebuit să ne cocoșăm zdravăn să putem să ne strecurăm pe ușa întredeschisă. Zăpada era proptită sub stână, până să-i atingă streșina și poate, când o fi fost iarna în toi, nici vorbă să te adăpostești înăuntru.

Ne-am luat o clipă de odihnă, prilej să-mi anunț copii, că doar până aici mă hotărâsem să urc. Ceva controverse, câteva sfaturi pentru mine despre locurile înalte de mai sus și iată-mă pornit mai departe împreună. Pe coastă erau ceva urme de schiuri, poate de sănii mecanice, dar erau doar urme acoperite de pospăiala de zăpadă proaspătă. Nici aici scrobul nu se dezmințea și ne lăsa să plutim pe covorul alb dinaintea noastră. Peste coasta priporoasă a Noptesei, primul vârf stâncos înălțat în cale, pe care zăpada astupase locurile pe care altădată, în toiul iernii, le străbăteam cu greutate și un pic de teamă când înfigeam piciorul în troianul de zăpadă, acum le-am străbătut cu ușurință.

De pe vârful Noptesei am avut primele imagini către munții înalți ai Parângului. 

Ne-am întors privirile către cei ai Făgărașului. Speram să avem imagini către crestele înalte, așa cum le privisem  de atâtea ori din locurile acestea. Erau ascunși în pâcla care nici pe aici nu ne oferea imaginile care de fiecare dată ne făceau să plutim cu gândul la marile excursii estivale.

Până pe Fratoșteanul Mare, calea era deschisă, așa că ne-am întins la drum. Bătea un vânticel cam aspru și se simțea la mâini "răcoarea" muntelui. Am depășit repede cocoașa Părănginosului, doar o umflătură aflată în calea noastră și sub coasta ceva mai abruptă din calea Fratoșteanului ne-a apărut în față însuși vârful dorit. La ridicătura cu stânci din vârf am ajuns aproape pe negândite și cum nu obosisem prea tare, mi-au înviat speranțele pentru încă un sezon cu vârfuri înalte, la care am tot gândit în iarna ce tocmai se pregătea să treacă.   

          

Ajunsesem din nou la cei 2053m cât avea vârful pe care altădată, la alți ani, îl urcasem de atâtea ori. De pe stâncăriile care împodobeau vârful, îmi sprijineam piciorul ca un "mare învingător". 

Cu copii alături, care îmi mânaseră pașii până aici, simțeam victoria din plin și uitându-mă la ei, simțeam că las muntele pe mâini bune.

Ne-am rotit privirile pe crestele mari din jur. Parângul se lăfăia în soarele primăvaratec. De la Mohorul mai apropiat până spre vârful ceva mai depărtat, piramida inconfundabilă a Parângului Mare. Erau munții aceștia frumoși, cu zăpadă așternută pe coastele lor, ce părea veșnică. Doar priporul unor coaste stâncoase, răzbătea din neaua imacultă. Și parcă îmi apăreau gânduri că și munților cu adevărat mari, tot așa li se vedeau coamele stâncoase.

Către Făgăraș, hotărâse vremea să-i vedem doar ceva din coamele mai joase și nu acelea ne stârneau gândurile cele mari. Din munții Căpățânii, Nedeia și Ursu, parcă stăteau să învingă pâcla. Către coasta de deasupra cabanei de la Plaiul Poienii, soarele câștigase bătălia cu iarna și doar iarba nu înverzise încă muntele.

Cu imaginile astea fermecate, ne-am îndestulat ochii cu nerăbdarea zilelor călduroase, care poate ne-or aștepta împreună să le mai putem străbate potecile.

Am început coborârea, mai ușoară acum pe urmele pe care venisem. Doar că n-am mai luat-o chiar pe unde venisem, ci am ocolit Nopteasa, prin locurie sale vestice, necălcate de picior de om în iarna asta. 

Erau priveliști frumoase către Mogoșul cel pietros, dar și locurile prin care mergeam erau din ce în ce mai înclinate. Dar zăpada ne-a ținut bine și la stâna pe care o părăsisem de curând, am ajuns repede. Mai apoi drumul ultimei părți a excursiei noastre a fost chiar comod. Doar că soarele se vedea că își propusese să termine grabnic cu zăpada și razele sale încălzeau locurile și pe noi ne făcea să transpirăm din belșug.

În Curmătura Vidruței am ajuns pe negândite, parcă prea repede, pe cât de frumoasă fusese ziua. Pe drumul întoarcerii zăpada dispărea repede și când am ajuns în forfota orașului din care plecasem, muntele rămăsese undeva în urrmă, cu doruri încă nestinse.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana și Andrei Boghez

29.03.2014