luni, 30 iunie 2014

Trandafirul din scaunul imparatesc

Moto: Sunt veșnicii de multe feluri.
           Lesne nu-i pe toate să le știi.
                         Lucian Blaga


De când umblasem prin Țibăul fermecat, trecuse aproape un an. Atunci ne juruisem, să urcăm anul viitor, Ineul Rodnei și iată, acum ajunsesem la soroc. 
Din locuri de țară diferite, ne adunăm din nou, să străbatem cărări dintre cele ale Nordului Îndepărtat. Din orașul de sub poalele Builei, din forfota metropolei și din farmecul bucovinean, iată-ne adunați pe peronul gării din Iacobeni. 



Din așteptarea de pe marginea drumului, ne-a dus microbuzul de Botoș, de unde mai departe a trebuit să așteptăm pe cei cu milă creștinească, să ne poarte mai departe, acolo unde aveam să ne începem periplul nostru rodnean. 
Mai întâi până sub Piatra Țibăului și mai departe, până la podul care însemna locul de la Gura Lalei, acolo de unde aveam să ne îndreptăm spre crestele muntelui, încă îndepărtate Până aici întâlnisem doar oameni buni, la care altruismul nu concepea alte recompense decât urările de sănătate și drum bun, pe care ni-l adresasem la fiecare despărțire.


Când ultimul mijloc de transport s-a îndepărtat, ne-am aflat singuri, trecând podul de peste Bistrița, întrebându-ne dacă cerul înnourat nu va aduce peste noi ploile pe care nu ni le doream. 


Panglica drumeagului de munte, strecurată printre brazi, cu acompanamientul susurului zglobiu al pârâului Lalei, începea să ne însoțească și nu avea să se despartă de noi, decât sus, în inima muntelui, la lacurile cele frumoase, care clipeau mereu către înaltul cerului. 




După noaptea petrecută în tren, nu atât de odihnitoare pe cât ne-am fi dorit-o, cu oarecari semne că ar cam fi fost timpul să îmbucăm câte ceva, ne-am oprit într-unul din colțurile de rai din apropierea fâșâitului pădurii și zumzetului apei.    
Când am plecat mai departe era ora 10 și cerul nu dădea semne că ne-ar hărăzi prea mult soare în dimineața asta. Din drumul pe vale, ne-a răsărit în cale o casă, mai fățosă, acum părăsită și înconjurată de harțapelele rămase în urma tăierii nemiloase a pădurii. 


Ceva mai încolo au început să cadă din cer, picuri de ploaie, insistenți. Norocul nostru că ajunsesem în dreptul unui vagon rămas de izbeliște prin aceste locuri și care ne-a ferit de udătura căzută din cer. Cât am stat în vagonul care ne adăpostise, pe drum au trecut vreo două camionete, care până să ne trezim noi, au urcat repede pe drum. 


Poate ne-ar fi scutit din mersul pe jos. Le-am întâlnit mai apoi, acolo unde drumul începea să semene mai mult a hățaș. Coborâseră cu drujbele din mașină și cine știe ce faptă amarnică se pregăteau să facă. Nu peste multă vreme drumeagul s-a sfârșit. De aici încolo doar poteca printre brazi avea să ne călăuzească.


Undeva în dreapta potecii, într-o poiană, se afla o stână și de departe părea un pic modernizată. Ceva mai departe, o turmă de berbeci țanțoși, rumega alene într-altă poiană. 




Casa unei vechi și cam dărăpănate stâne, ne-a mai ieșit în cale. Mai sus o ciudată alcătuire de fundație podită, unde ne-am petrecut clipe cu soare și ne-am mai consultat harta avută la îndemână. 


A fost clipa din urmă, cât seninul cerului ne-a dat speranțe și muntele din față, culmea Piciorul Pleșcuței, ne îndemna la drumul încă lung, către vârful Ineului. Am continuat mersul pe poteca din ce în ce mai îngustă, mai pietroasă, cu mici săritori și din ce în ce mai apropiată de apa năvalnică a Lalei. 




Până când, am ajuns pe malul ei, apoi din ce în ce mai des, peste pietrele șlefuite de șuvoiul de apă năbădăios. Începea să semene valea, cu cea a Cățunului din Iezerul Câmpulungului, așa cum o cunoscusem prima oară în anii copilăriei, doar că era mai scurtă decât cea pe care eram acum. Cu jnepeni care-ți mângâiau fața și uneori te îndemnau să-i dai la o parte, de obraznici ce erau. 


Printre ei au apărut tufele de bojori, la început mai timide, dar mai apoi din ce în ce mai ieșite la iveală. Trecerile peste apă erau mereu mai anevoioase și mereu riscai să mai iei ceva apă la bocanci. Numai într-un loc, poate nu cel mai dificil, mi-a fost întinsă o mână prietenească și atenția de până atunci n-a mai fost la fel și pasul meu peste piatra umedă rău, n-a fost cel mai sigur. Cert este că în locul ăsta, m-am decis să fac o baie. Și, ca în cazanul scăldătorii botezului, nu am alunecat odată ci de două ori. M-am proptit eu în rucsacul din spate, dar cufundătura asta în apa rece, am făcut-o pănă la brâu, de curgeau șiroaiele de pe mine, când însfârșit am ajuns în picioare. Până la Lala Mare, n-am mai avut mult de mers și acolo, mai singur, mai cu ajutor, am stors apa din haine, de credeam că dă Lala pe dinafară. Cum n-aveam haine de schimb, a trebuit să mă mulțumesc cu ideea că până la urmă se vor usca, odată intrat în cort și că n-o să mă aleg cu cine știe ce răceală.  

Cortul fusese întins și insistențele fiicei mele nu m-au convins cu niciun preț să merg mai departe. Nici urcușul pe poteca blajină ce urca către Lala Mică și spre Ineul dorit atâta vreme, nu m-au convins. Am apucat să-i văd urcând repede pe potecă și am intrat în cort. Începusem să tremur și doar după ce am intrat în sac, parcă mi-a mai trecut. Dar tot am apucat să privesc bogăția bujorului risipit pe coastele muntelui, în șiraguri ritmice parcă, de piatră și jăratec, puse pe coasta muntelui de mână nevăzută. Ceva mai încolo am ieșit până pe malul lacului, să-mi iau apă, dar la întoarcere iar m-a apucat dârdâiala. Nu mi-a mai rămas decât să aștept în cort povestea vârfului. A venit și aceasta, ceva mai târziu, după aproape două ore, când la masa de seară am ascultat povestea Ineului.

Am plecat spre Inau la ora 6 seara, fara prea mare graba, ca doar traiam cea mai lunga zi din an. 


Poteca urca domolit pana in caldarea Lalei Mici, unde ne-a intampinat o mare de bujor... Am decis repede sa urcam Inaul prin dreapta, parea cel mai scurt si sa il coboram pe marcaj prin stanga. Astfel aveam prilejul sa atingem apa lacului.


Am inceput urcusul rapid printre morene si tufe de bujor. Era atat de mult si parfumat...ma durea sufletul cand bocancul nu avea cum sa ocoleasca tufele de smardar. Nici acum nu imi dau seama daca am mai vazut vreodata atat de mult...


Pasi repezi si fotografii una dupa alta...muntele era minunat, iar in sufletele noastre extaz. 








Doar lipsa tatalui meu ma supara, care nu a reusit sa ne insoteasca pe varful despre care am povestit aproape un an. Cand am iesit sus in muchia Inaului, de cealalta parte ni s-a dezvaluit din cand in cand, prin ceata, Caldarea Bila, unde am zarit destui calatori.


De aici, a inceput un urcus un pic mai sustinut printre stancile pe unde se plimba capra neagra. In varf, ne-a imbratisat ceata asa incat la coborare am bajbait un pic pana cand am gasit refugiul. Am reusit totusi sa admiram abrupturile Inaului carora valurile de ceata le dadeau un aspect dramatic. 




Cat noi am poposit pe varf, langa Lala Mica s-a adunat un grup mare de turisti care isi construiau de zor "oraselul".








La Saua cu Lac am ajuns repede si aici ne-am propus ca a doua zi sa dam o fuga si pe Inaut.


In coborare spre cort, ne-au intampinat mirosuri de supe si vorbe vesele din tabara nou formata. Ceea ce, de altfel, am facut si noi cand am ajuns la a noastra.

Peste noapte cerul a fost mai mereu întunecat, doar într-o împrejurare, am zărit o stea stingheră. Mai către ziuă, peste cort au năvălit stropi de ploaie, cam deși, scuturați din norii pe care nu ni-i doream. Când am ieșit din cort, încă somnoroși, cerul parcă dădea semne că își potolise norii și din ei rămăseseră doar cei de ceață, buluciți  către vârful cel mare al Ineului.



Cortul a dispărut  repede și tot repede ne-am pus rucsacii în spate și am apucat pe coasta muntelui, să prindem poteca marcată ce avea să ne scoată în Poiana Rotundă. Avea să fie urcușul, printre stâncile din cale și tufele de bujor, unul deosebit. 


Și poate nu atât mersul printre stâncile din cale avea să fie unul atent, cât ocolirea bujorului, crescut peate tot, de nu aveai cum să-l ferești de pașii pe care trebuia să ți-i pui undeva. Comoara asta din jăratec era risipită peste tot și din ea, ne-au rămas imagini greu de uitat.
Când am ajuns sus, în creasta muntelui, pe poteca străjuită de jnepeni, ceața umbla zănatecă peste creste. Mai jos coastele muntelui se mai dezgoleau câte odată și plaiurile întinse ne bucurau ochii. 


În spate, către vârfurile cele mari, Ineuțul își ascundea misterul. Floriana nu putea rata ocazia asta aproape unică, de a vedea ce se ascunde acolo. Printre stâncile din calea muchiei stâncoase, câtăva vreme le-am privit mersul. Apoi au intrat în ceață și nu mi-a rămas decât așteptarea poveștii  Ineuțului. Sub tufa de jneapăn sub care mă feream de vântul cam tare, am privit jocul ceții pe meleagurile din urmă ale Rodnei și mi-am deapănat amintiri din alte vremuri, așteptând povestea zilei de acum.    
 Dar din pacate, din cauza cetii dese si a vantului, nu prea m-am lamurit ce ascunde Inautul. Stiu ca urcusul mi s-a parut lung, aproape 30 de minute si ca din cand in cand am zarit caldarea Lalei. Am dat peste o grota nu foarte adanca si peste un loc de cort chiar sub varf...e cam tot ce am zarit.



Nu a durat mult până să-i văd coborând printre stâncile muchiei și curând ne-am reunit. 


Împreună am coborât poteca strecurată printre jnepeni și stâncării. Cu destulă atenție, am ajuns pe un umăr al muntelui, acolo unde lângă o săgeată indicatoare, am întâlnit oameni care urcau către creasta Ineului. 


Câteva vorbe schimbate la repezeală, ceva cunoștințe comune și iată-ne din nou singuri, doar cu muntele care ne întovărășea, vrând pe semne să ne facă să-i cunoaștem ultimele frumuseți. Se vedea înainte drumeagul pe care aveam să-l parcurgem în curând. Dar mai întâi trebuia să coborâm, acolo unde acesta părea să se ramifice. Ceva mai sus păreau că se adună așa, dintr-odată, mașini de toate felurile. Către locul acela trebuia să ne îndreptăm. Coborâșul și mai apoi urcușul, le-am străbătut repede. Am ajuns la locul amintit. Acolo un panou mare, arăta că pe mai departe intri în parcul național al Rodnei și deși drum mai departe era, mașinile se opreau cumințite. Era într-adevăr, un loc ceva mai larg, dar parcă te minunai cum de se puteau îngrămădi acolo atâtea mașini. Din ele coborau oameni, mai de toate vârstele și toți se îndreptau către poienile nesfârșite cu bujori de munte. Mi-am continuat drumul și ceva mai departe am zărit o turmă de oi, așezată cam aproape de drum. Din locurile ceva mai depărtate unde eram, mi s-a părut că pe drumul pe care eram, stăteau paznicii acesteia și lângă ei un măgar. M-am apropiat cu teamă, dar băiețandrii-paznici, m-au ferit de câinii vânjoși. Surpriza a venit de la cel pe care-l crezusem măgar. Era doar un câine, dar unul enorm și de aceea îl confundasem de departe cu măgarul turmei.
Am continuat drumul. Părea unul nesfârșit, întins pe plaiul verde. 


Am întâlnit în cale izvoare, la care ne-am potolit setea. Într-un loc am întâlnit unul vădit amenajat. Pe ici pe colo au mai apărut drumuri laterale, pe care câte-o mașină se îndrepta către vreo stână nevăzută. 


Într-alt loc chiar am trecut pe lângă una dintre ele și un câine mai vagabond, a preferat să se dea pe lângă noi pentru ceva mâncare, decât să facă zarva care i-ar fi alertat pe ortacii săi, să ne facă zile amare. 


Însfârșit au apărut brazii, apropiați de locurile prin care mergeam. În față, ne stătea plaiul de coborâre din Suhard, pe care în alți ani, mai depărtați, îl străbătusem înainte de a ajunge în Poiana Rotundă. Am știut că mult nu mai avem de mers. Drumul a  străbătut pădurea de brad. Pe marginea lui am întâlnit constucția unei viitoare case salvamont și însfârșit pensiunile din Poiana Rotundă. 




A urmat cea mai grea porțiune din drumul zilei acesteia, care până la urmă ne-a scos în șoseaua din care speram să găsim oareșce mijloace de transport. S-au arătat acești ultimi 5km, a fi unii infernali. Drumul împietruit, uneori cu pietre la iveala pașilor, alteori însorit zdravăn, cu cei 20km pe care-i împlineam în ziua aceea, s-a dovedit un infern greu de suportat. Dar până la urmă am ajuns la asfalt și ne-am început speranța că cineva ne va lua până  la Vatra Dornei. Ajunsesem ceva mai devreme de ora când pe acolo ar fi trecut mijlocul de transport oficial care ne-ar fi luat. Până la urmă cineva a tras lângă noi și așezați comod am încins o conversație care nu s-a sfârșit decât în apropierea gării din Vatra Dornei. Interlocutorii noștri s-au dovedit oameni apropiați muntelui, ba pe deasupra cititori ai revistei România Pitorească și pornind de aici, discuțiile s-au ținut lanț.
Am așteptat plecarea trenului pe peronul gării, pe când înserarea avea să se aștearnă peste oraș și culmile apropiate. 





Răcoarea nopții ne-a găsit în tren, din care doar dimineața însorită și forfota Bucureștiului, ne-au arătat că părăsisem încă odată meleagurile bucovinene, care de atâtea ori ne fermecaseră.




Text: Dinu și Floriana Boghez
Foto: Vasile Bouaru si Floriana Boghez


Niciun comentariu: