Moto: Cu gând jucăuș – mângâi părul pământului.
                                        Lucian Blaga

A venit pe neașteptate propunerea de a urca în munții Căpățânii. Urcușul îl făceam cu mașina, pe Valea Lungă. Ajungeam la colonia de case de la Vârful lui Roaman, oarecum turistice și de acolo, pe drumul spre creste, înnoptam la refugiul Ursu, undeva cam pe la 1800m. Mai înnoptasem aici, în anul trecut și știam că de acolo până în vârful Ursului, era puțin de mers. Acum era vremea bujorului și spectacolul acestuia, pe coastele din Groapa Mălăii, era aproape de neegalat. Așa că propunerea a fost acceptată aproape fără să stau pe gânduri.
Am plecat  din oraș pe o vreme cam închiondorată, care nu prea dădea șansele unor zile frumoase. Nici măcar pe drumul către Horezu, pe acolo pe unde creasta înaltă a Builei ar fi trebuit să se fie vizibilă pe orizontul cerului, norii cam zănateci, dădeau semne de oarecare vreme cu năbădăi. Am ajuns repede la drumul mânăstirii Horezului, pe lângă care am trecut. Mai apoi a venit rândul Schitului Sfântului Ștefan, bine ascuns în spatele unor brazi și el tot cu ani grei în spate, cam de prin aceleași timpuri ca mânăstirea pe lângă care trecusem. 
Drumul trecea prin satul Romanilor de Jos, al dezmoșteniților, cum i-am spus eu cu ani înainte.  Erau pe atunci case amărâte, pe alocuri și bordeie, care cam semănau cu cotețele de godaci și din care mai ieșea câte un om, cu ochii cârpiți de fum și iarna de frig. Acum vestigiile astea cam dispăruseră și doar într-un loc știut de mine din acele vremuri, mai rămăsese în viață cotețul amintit. 
Am trecut apa Bistriței, am lăsat pe dreapta drumul ce urca la vechea tabără a vânătorilor de munte - ce s-o mai fi ales de ea – și am început să urcăm drumul pe Valea Lungă. De mult, la vremea când singur urcam pe aici, pădurea era proaspăt tăiată. Acum prin locurile în care doar lăstărișul mijea a viață nouă, pădurea îmbrățișa drumul, care fusese cu doar vreo 3-4 ani înainte și asfaltat, atât de firav că astăzi  nu se mai vede nimic. Începeau serpentinele drumului, vreo șase în total daca îmi aduc bine aminte și pe nesimțite am ajuns la singura poiană întâlnită în cale, cea a Obârșiei. În vremurile de demult, aici era doar un bordei cu ceva fân așternut pe jos. Acum părea un loc cercetat, cu mașini staționate prin preajmă, dar și cu o baracă, care poate juca rol de cârciumă montană. Către capătul drumului de pe vale, am ajuns în locul unde altădată, era casa din Bolca, unde într-o seară de iarnă, chiar înnoptasem. Acum doar o fundație năpădită de ierburi, mai trăda oarecari urme. A început urcușul către golul alpin și odată cu el, au apărut și casele de vacanță. Mai câte una terminată, ceva mai multe în construcție și peste tot urme de drumeaguri sfârtecau plaiul verde, parcă neobișnuit cu un asemenea tratament. În zare ar fi trebuit să se zărească vechea casă pastorală Vârful lui Roaman. Știam de mult că dispăruse, dar petrecusem acolo vreo zece ierni una după alta și amintirile îmi erau parcă apropiate. Pe locul imaginii răsărită doar în mintea mea, se ridicaseră acareturile unuia cu imperiu poate mare, trăit în alte țări și care acolo înfințase un fel de fermă a animalelor. Undeva mai departe, dincolo de vârful Ursulețului, se tocmea mânăstire mare, la care știam că se lucra încă din anul care trecuse  și poate chiar mai înainte.
Noi ne-am avântat pe drumul care se înălța zdravăn pe coasta vârfului Roman. Și pentru că iată, a venit vorba iar de vârful acesta săltat peste celelalte, un fel de turn de control al celor înalte din inima munților Căpățânii, este de amintit un fel de legendă a locurilor. ,,Se întorcea Țepeș-Vodă,
dintr-unul din exilurile sale și a poposit prin locurile acestea, cam incognito. A fost primit bine și omenit cum se cuvine. Când a ajuns din nou domnul Țării Românești, i-a împropietărit pe cei de acolo cu munții în care poposise.  Cam așa  au fost împropietăriți cei de prin locurile acestea”. Acum, câți din cei împropietăriți or fi fost din Romanii de Sus și câți din Romanii de Jos, nu am cum să știu.
Am trecut pe deasupra vechii case silvice, scăpate de urgia vremurilor și modernizată în interior, de nu știi dacă nu cumva ai nimerit în...Elveția. Am înnoptat odată acolo, pe când încă nu era terminată și cu impresia asta am plecat mai departe. Acum străbăteam drumul alpin către refugiul Ursului în care aveam să ne petrecem răgazul zilelor viitoare. Am trecut prin Șaua Pietilor Roșii și din ochi am căutat vechiul canton pastoral. Îl mai zărisem cu ceva ani înainte, dar acum pierise cu desăvârșire. Rămăsese doar plaiul verde și prin preajmă părea că iau ființă case ceva mai noi, din cele ale coloniei turistice a locurilor, care se întinsese și aici. Avea și cantonul acela amintirile lui, dintre care un pădurar, sosit în zori, din pădurea înăuntrul căreia pândise totă noaptea, cam la vremea rotitului, se întorcea cu un cocoș ascuns sub haină, să-și pitească bine prada, altfel ocrotită de lege.
Ne-am avântat mai departe și până la urmă ne-am abătut pe drumeagul ce ne-a dus la refugiul Ursu. Lumina asfințitului și mai depărtata cea argintie reflectată de soare pe seninările Calcarului Builei, au fost imaginile care îmi aminteau de zilele multe, cât hălăduisem mai ales iarna, pe meleagurile astea. 

Mai apoi soba a răspândit repede blândețea focului, limbile s-au dezlegat la festinul de seară și la dulceața unui degetar de licoare fermecată venită dintr-un prun mai de prin vale și până la urmă ne-a cuprins somnul. Mai spre miezul nopții, plaiurile s-au luminat cu lumina rece a unei luni pline, întovărășită de vântoasa care vuia prin brazii aflați prin preajmă. Câte un hămăit depărtat, venit de la stâna din Dârjala, mai ajungea până la noi. Frigul venit din creste, cu toată frumusețea singurătății răspândită prin preajmă, m-a gonit repede la moliciunea împrăștiată de soba cu ochi de jăratec.
Mai vrednic poate, în dimineața care a urmat, am pornit singur pe plaiul sclipitor în lumina soarelui trecut peste munte. Eram doar eu și muntele și mi-am amintit fotografia făcută de mult, într-o iarnă cu cer albastru, zăpadă de jur împrejur și gălăgie multă în cantonul din apropiere. Eram pe vârful lui Roman, sub baliza pe atunci încă în picioare și sub ea, când o adusesem de la fotograf, scrisesem: și când sunt cu alții pot să fiu singur. Acum mergeam pe plai și mă apropiam de gândul de atunci.   
Am părăsit refugiul și am început să urc pe drumul alpin. La intersecția cu drumul ce duce la stâna din Dârjala  - săgeată indicatoare -, am apucat pe plai. Curând am ajuns la grămada de stânci din Piatra Hoțului. Sub ea m-am adăpostit de bătaia vântului. Mai departe mersul pe plai l-am făcut ținând calea cea veche ce urca spre creste. Pe drumul pe care-l părăsisem, auzeam din când în când huruitul mașinilor, cu alergători către Groapa Mălăii, care la vremea asta trebuia să fie plină de bujor de munte. 

Pe plai prin verdele pur al ierbii, ieșită de nu prea multă vreme de sub omătul iernatec, apăruseră părăluțele galbene ale piciorului cocoșului și ici-colo smocuri de frunze compacte ale celei ce urma să fie șteregoaia, cea cu flori ca mărgăritarul și numele cam neacademic. 

Eu mi-am continuat drumul spre vârful Ursu. Poteca de creastă de sub vârf, aveam să o folosesc la întoarcere, după ce aveam să mai stărui pe creasta înaltă. Acum, în apropierea crestei somitale, au apărut stâncile cele mari. Printre ele m-am strecurat, până a ajunge într-adevăr la grămada de pietre din vârf. Pe muchia pe care urcasem ultimii pași, mă întovărășiseră tufe de bujor și când am ajuns pe stâncile înălțimii, m-am bucurat copilărește de postatele de bujor care parcă coborau în valuri pe toată coasta Ursului, până spre bradetul Groșetului. Bătea vânful tare și cu toată ziua de vară, era cam frig. Peste tot eram înconjurat de munți din cei care îmi bucuraseră ochii tinereții. Boțul de calcar al Pietrii Târnovului, sclipea ca în zile bune și sub ea, poiana stânelor din Târnovul Mic. Spre zare domina înălțimea piramidei Nedeii și în zare deosebeai vârfurile înalte ale Parângului, din care cel mare, părea copia mai înaltă a celei amintite. Iarna, în zile senine, privirile zburdau până spre Piatra Craiului, ori Ciucaș. Spre apus prindeai cu privirile creasta îndepărtată a Retezatului, ori chiar a Semenicului și uneori apăreau spre nord imagini depărtate, domoale, cum numai Apusenii puteau să aibă. Dar acum, la vreme mai pâcloasă, de vară, multe din acestea le priveam doar cu ochii minții.
Am stat multă vreme pe vârful Ursului. Mi-au trecut prin minte multele împrejurări când tot aici îmi risipeam gândurile pe munții cei mari din toate zările. Iarna mai ales, când cerul era albastru oriunde te-ai fi întors, dar și la vremea norilor negri, prevestitori de ninsori ori viscole. Coboram iarna pe schiuri, plutind pe întinderea albă, cu sclipici în soarele darnic cu razele sale, ori câte odată gonind să nu mă prindă vântoasa cea mare, decât când aveam să ajung în casa ocrotitoare de la Vârful lui Roman. Erau gânduri multe cele care năpădeau din toate părțile, dar acum mă încânta doar măreția lanurilor de bujor care împurpura coastele de către Groșet.


Cu gândurile mele înfășurate bine, mi-am continuat drumul pe creasta muntelui. Parcă aș fi fost tentat să urc vârful Balotei. Mai fusesem de câteva ori pe acolo și priveliștile erau parcă altele. Se deschidea muntele, către cei apropiați ai Parângului. Dar pe cer se adunaseră ceva nori, din aceea care ar fi putut aduce, ploaie, așa că am considerat că e mai bine să fac cale întoarsă. Dar nu pe unde urcasem, ci pe poteca ciobănească de sub munte. Erau acolo și vreo două  izvoare  să-mi amăgesc setea, de peste drumul făcut până atunci. Și pe poteca asta îmbătrânită, am găsit urmele uitării. De când se făcuseră drumuri mai către toate stânele din munte, poteca asta de legătură, croită pe coasta muntelui, nu-și mai avea rostul. Rămăsese doar pentru cei ca mine sau alții, să o străbată când și când cu rucsacul în spate. Sau poate cine știe, ruptura muntelui de pe coasta Balotei, care într-un fel frânsese continuitatea potecii, s-o fi făcut nefolositoare pentru lumea turmelor. Dar și așa gândeam, trecerea peste spălătura pietroasă de peste coasta Balotei, un pic anevoioasă, pe aici pe unde iarna sigur avalanșele își fac de cap, este unul din cele mai frumoase fragmente de potecă din munții Căpășțnii.
Am întâlnit izvoarele. Mi-am luat din ele apa vie care-mi era necesară și am pornit în lungul potecii, pe drumul întoarcerii. Într-o cotitură, au apărut siluete omenești. Pe drumul ăsta singuratec, mă gândeam la conversațiile cu călători veniți dinspre soare-răsare. Când ne-am apropiat, surpriza s-a mai risipit. Erau dintre cei lăsați dimineața la refugiu, dar aveam și surpriza unuia pe care parcă mi-l doream pe meleagurile acestea. Efuziunile întâlnirii fiind terminate, fiecare și-a urmat drumul său. Călătorii întâlniți au urmat calea crestei și eu mi-am continuat drumlul spre locurile din care plecasem dimineața.
Ziua s-a sfârșit cu cu bucuria oamenilor, dintre care unii nu se văzuseră de mult și seara a venit pe nesimțite. Ultima zi a venit cu regretul despărțirii de crestele munților Căpățânii, dar până să luăm calea întoarcerii mai aveam câte ceva de văzut. Astfel ne-am abătut către lăcașul noii mânăstiri din vârful Ursulețului. De când o văzusem în toamnă, construcția ei avansase binișor și sunt semne că poate anul acesta s-o și termina. Altfel mânăstirea se află într-un loc cu priveliște frumoasă și alcătuirea ei este interesantă.
Am plecat din locurile acestea peste care curând va răsuna dangătul clopotului, spărgând liniștea muntelui și poate și în amintirea celei ce dăinuia în aceste locuri, pe când alcătuirea celor omenești de astăzi, nici  nu se închipuia.
În vale am ajuns repede și la ramificația către mânăstirea Bistriței, ne-am abătut, urcând apoi până spre cuibul de vulturi al Arnotei. Nu mai fusesem de mult pe aici și cu nedisimulată plăcere, am privit la noile chilii care acum o înconjurau, dar și cum biserica fusese salvată de la pericolul exploziilor de la carieră, care tindeau să o distrugă. Din jurul mânăstirii, din linștea aceea care o înconjura cu atâta evlavie, am coborât din nou la lumea dezlănțuită din valea satului bistrițean și mai apoi în volbura orașului din care pelcasem de prea puțin timp.     




Text și Foto: Dinu Boghez
13-15.06.2014