Moto: Și dacă sîntem, nu putem să credem
că am putea să nu mai fim.
Nichita Stănescu
Într-o zi cu soare mult și dor de ducă, am primit invitația de a urca în munții Căpățânii, spre vârful Ursu. Urma să străbatem drumul de pe valea Lungă, cel pe care în anii tinereții, la vreme iernatecă, urcasem către cabana din calea vânturilor, de sub vârful lui Roman.
Urcam atunci, pe zăpadă, cât dăduse Dumnezeu la vremea de iarnă, pe schiuri cât puteam și cel mai adesea, pe vârzopii pe care-i purtam mai totdeuna în spate. La cabana aceea, strajă cerului albastru sau plumburiu, după cum era vremea, ne adăposteam după drumul greu de pînă atunci și la focul zglobiu din sobă, ne făceam planuri pentru zilele care urma să ni le petrecem alergând pe schiuri pe întinderile plaiurilor albite de neaua pe care ne-o doream cu sclipici, într-o zi însorită.
Zilele acelea cu fericire tinerească se duseseră demult și acum urcam pe același drum, dar într-un ducipal puternic, ce zburda repejor, pe drumul oarecum modernizat. Se profilau pe același cer case noi, risipite cam rar pe plaiul pe care-l știam altădată mereu înverzit și străpuns doar de muzica turmelor. Știam de câțiva ani, că vechea casă pastorală de care am amintit, pe care o vedeam aievea, o înghițise nimicul omenesc și pe aici se ridicaseră clădiri ceva mai moderne și printre ele se afla un fel de menajerie, cu animale autohtone și unele mai exotice. Vechea fântână de lângă care de atâtea ori privisem cum apunea soarele pe după crestele cele înalte ale Parângului, dispăruse și ea, odată cu conductele îngropate, pe care venea apa din bătrâna Fântână a Neamțului, tocmai din înălțimea muntelui. Doar locul cabanei de pe coasta Vârfului Roman, mai sălășluia tot acolo unde o știam, cumva păzind haosul de case risipite în poiana muntelui, sfârtecată de drumuri "proprietate personală",,.
Urcam atunci, pe zăpadă, cât dăduse Dumnezeu la vremea de iarnă, pe schiuri cât puteam și cel mai adesea, pe vârzopii pe care-i purtam mai totdeuna în spate. La cabana aceea, strajă cerului albastru sau plumburiu, după cum era vremea, ne adăposteam după drumul greu de pînă atunci și la focul zglobiu din sobă, ne făceam planuri pentru zilele care urma să ni le petrecem alergând pe schiuri pe întinderile plaiurilor albite de neaua pe care ne-o doream cu sclipici, într-o zi însorită.
Zilele acelea cu fericire tinerească se duseseră demult și acum urcam pe același drum, dar într-un ducipal puternic, ce zburda repejor, pe drumul oarecum modernizat. Se profilau pe același cer case noi, risipite cam rar pe plaiul pe care-l știam altădată mereu înverzit și străpuns doar de muzica turmelor. Știam de câțiva ani, că vechea casă pastorală de care am amintit, pe care o vedeam aievea, o înghițise nimicul omenesc și pe aici se ridicaseră clădiri ceva mai moderne și printre ele se afla un fel de menajerie, cu animale autohtone și unele mai exotice. Vechea fântână de lângă care de atâtea ori privisem cum apunea soarele pe după crestele cele înalte ale Parângului, dispăruse și ea, odată cu conductele îngropate, pe care venea apa din bătrâna Fântână a Neamțului, tocmai din înălțimea muntelui. Doar locul cabanei de pe coasta Vârfului Roman, mai sălășluia tot acolo unde o știam, cumva păzind haosul de case risipite în poiana muntelui, sfârtecată de drumuri "proprietate personală",,.
Cu gândurile astea am urcat pantă muntelui, apoi am ajuns în curmătura de unde coborâsem de atâtea ori către cantonul Pietrilor Roșii, din care astăzi mai rămăsese doar un acoperiș prăbușit. Ceva urcușuri, ceva coborîșuri și iată-ne ajunși la anonimul început de drumeag, care ne-a dus pe prispa refugiului Ursu. Acolo urma să zăbovim câteva zile. Aveam să stăm două trei zile, așa că ne-am instalat confortabil în camera cea mare a refugiului. Au început pregătirle de mas peste noapte cu focul în soba care curând a început să duduie. Mai apoi masa de seară, privirile aruncate către vârfurile înalte, culorile apusului, care m-au încântat și seara s-a așternut peste munte. Peste noapte am mai ieșit afară, cât să-mi bucur ochii cu nestematele stelelor agățate de baierele cerului. De undeva dinspre stânele din Dârjala și Ursu, răzbăteau printre vârfurile de brazi care înconjurau căsuța în care ne adăposteam, lătrat de câine și zumzet de animale întoarse la adăpostul nopții.
Trezitul de peste noapte, mi-a fost cu gândul la vârful cel mare al Ursului și la bujorul care la vremea asta trebuia să umple locurile din Groapa Mălăii.
S-au trezit ortacii, mai greu și micul dejun mai cu de toate, a luat ceva vreme din cea pe care ar fi fost bine de ne-am fi petrecut-o pe cărările montane. Norocul ne-a fost cu mașina forțoasă cu care venisem și care cu ușurință ne-a dus până în creasta muntelui, în Curmătura Pietrilor Roșii. Cum ortacii mei nu prea aveau chef să urce înaltul munteului, am făcut-o eu și de ce să nu recunosc, singurătatea pe care mi-au dăruit-o fără să vrea, m-a încântat.
Cândva, pe meleagurile de mai jos, cele ale vârfului lui Roman, înconjurat de tovarăși poate prea zgomotoși pentru mine, o fotografie făcută de unul singur, sus, scăpat de hărmalaie, mi-am intitulat-o: "și când sunt cu alții, pot să fiu singur". Așa că m-am izolat în mine însumi și am început urcușul. Printre stâncile din cale, printre bujorii înfloriți cam anemic, urcam mereu. Altădată prin locurile acestea aproape că nu aveai loc unde să pui piciorul, de mulțimea florilor pe care trebuia să le ocolesc. Acum însă erau cam rare și pasă-mi-te, ceva în evoluția lor trebuie să le fi deranjat. Poate un îngheț venit când nu trebuia, poate niscaiva grindină, coborâtă la vreme nepotrivită, le-a distrus bobocii gingași. Doar cei puternici rezistaseră. Nu era prima oară când în Groapa Mălăii, bujorul de munte nu rezistase capriciilor vremii. Dar așa cum era, muntele tot se bucura de jăratecul coborât peste coastele sale. Odată cu el, îmi bucuram ochii cu minunăția asta de floare, care pe aici și aiurea, mi-o oferise muntele în amarul de ani pe care-i urcam astăzi către vârful cel înalt.
S-au trezit ortacii, mai greu și micul dejun mai cu de toate, a luat ceva vreme din cea pe care ar fi fost bine de ne-am fi petrecut-o pe cărările montane. Norocul ne-a fost cu mașina forțoasă cu care venisem și care cu ușurință ne-a dus până în creasta muntelui, în Curmătura Pietrilor Roșii. Cum ortacii mei nu prea aveau chef să urce înaltul munteului, am făcut-o eu și de ce să nu recunosc, singurătatea pe care mi-au dăruit-o fără să vrea, m-a încântat.
Cândva, pe meleagurile de mai jos, cele ale vârfului lui Roman, înconjurat de tovarăși poate prea zgomotoși pentru mine, o fotografie făcută de unul singur, sus, scăpat de hărmalaie, mi-am intitulat-o: "și când sunt cu alții, pot să fiu singur". Așa că m-am izolat în mine însumi și am început urcușul. Printre stâncile din cale, printre bujorii înfloriți cam anemic, urcam mereu. Altădată prin locurile acestea aproape că nu aveai loc unde să pui piciorul, de mulțimea florilor pe care trebuia să le ocolesc. Acum însă erau cam rare și pasă-mi-te, ceva în evoluția lor trebuie să le fi deranjat. Poate un îngheț venit când nu trebuia, poate niscaiva grindină, coborâtă la vreme nepotrivită, le-a distrus bobocii gingași. Doar cei puternici rezistaseră. Nu era prima oară când în Groapa Mălăii, bujorul de munte nu rezistase capriciilor vremii. Dar așa cum era, muntele tot se bucura de jăratecul coborât peste coastele sale. Odată cu el, îmi bucuram ochii cu minunăția asta de floare, care pe aici și aiurea, mi-o oferise muntele în amarul de ani pe care-i urcam astăzi către vârful cel înalt.
Mi-a trecut vremea repede și doar stâncăriile bine cunoscute din cale, mi-au vestit apropierea vârfului cel mare. Pe îngrămădeala de stânci, pe platoul din care se ridicaseră, am zăbovit oleacă. Vântul cam rece mi-a adus aminte că eram totuși la peste 2000m. M-am abătut ceva mai jos, pe coasta coborâtoare spre Groșet. Acolo eram ferit de vântoasa care mătura creasta muntelui. Am avut timp să privesc locurile. Altădată pe aici era pajiște întinsă de bujor, de n-aveai unde pune piciorul de vroiai să cobori pe aici.
M-am așezat pe iarba plaiului, unduioasă în bătaia vântului și încă nedezmeticită din năbădăile iernii care pe aici, se isprăvise mai de curând. Am privit îndelung poiana întinsă de sub seninările Pietrei Târnovului. Mi-am revăzut cu ochii minții adevărata istorie a peregrinărilor mele pe acolo. O zi de toamnă frumoasă cînd descifram întâiași dată poteca spre plaiul însorit. Calcarul sclipitor cu poiana de bulbuci de la poalele sale. Oamenii mai ales, care mă primiseră bucuroși de atâtea ori. Vârful ăsta pe care eram acum și care mă primise întâiași dată într-o zi cu nori negri, înspăimântători, apropiați viscolului care se pregătea. Zilele însorite când de aici coboram pe schiuri către satul Mălăii, către care de abia de-i ghiceam calea. Stâna din Coșana unde nimerisem într-o zi cu multă ceață, unde am întâlnit bătrânul cioban cu suferință de abia a putut cum să ia urma turmei cu care urcase, ca să pot ajunge în vale. Toate rămăseseră undeva în urmă, părându-mi că o luaseră înaintea gândului.
Am coborât până la urmă. Am ajuns le vechiul drum pastoral de sub creastă. Am sorbit câteva picături de apă de la izvoarele din cale și iarăși am ajuns la locurile prin care venisem. Până în Curmătura Pietrilor Roșii am ajuns curând și pînă ne adunăm toți cei ce venisem aici dimineața, am avut timp și de ceva răsfăț la razele soarelui care îmbrățișa muntele. La căsuța de la care plecasem am ajuns repede și după amiaza ne-a mai prins acolo și cu ceva stropi de ploaie. Niscaiva călători curioși, ne-au întrerupt monotonia după amiezii. Peste noapte s-a stârnit vântul și părea că ultima noastră zi petrecută pe aici avea să fie una capricioasă.
N-a fost să fie așa și dimineața tot însorită avea să fie. Doar cu ceva nori care se ridicau ca balaurii din spatele crestelor înalte. Am plecat curând și când am trecut de Vârful lui Roman, ne-am abătut pe la mânăstirea din Ursuleț. Pe platforma nivelată parcă împotriva firii, vântul spulbera totul în cale. O măicuță din cele câteva sălășuite pe aici, ne-a povestit de urgiile iernii, când viscolul care spulbera totul în cale, mai-mai să le ia și pe ele în drumul spre locașul de închinăciune. Și ne-a mai povestit despre ctitori, despre necazurile acestora, de unde am aflat că numai bogăția le întovărășise viața. Nu ne mai rămăsese decât să ne despărțim de munții in care fusesem și să coborâm din nou la viața noastră cotidiană. Doar păstrăvăria din vale ne-a mai oprit oleacă, cât să-i prindă uneia dintre noi vreo doi zglobii pe care să-i ducă acasă, la prăjeala gastronomică. Așa până la urmă a luat sfârșit plimbarea pe crestele Căpățânii, cu gândul că poate n-o fi ultima.
Text: Dinu Boghez
22-24.05.2015
22-24.05.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu