Cresc amintirile

Moto: Într-un amurg, sunt ani de-atunci,

                                              mi-am zgâriat

             stăruitor

             în  scoarța unui arbor – numele –

             cu slove mici, stângace și subțiri.

             Azi am văzut din întâmplare

             Cum slovele-au crescut din cale-afară –

                                                                             uriașe.

                                               Lucian Blaga

Așa, cam în preajma Sfinților Constantin și Elena, pe când le venea sorocul turmelor să urce din nou la munte, s-a întâmplat să am ocazia să ajung iarăși către cununa munților Căpățînii. 

Am străbătut șoseaua de sub munte, cu priveliștea Builei în față, risipindu-și zdrențele de nori de pe înălțimile sale. Am trecut, pe lângă începuturi de drumuri, către satele de sub munte și care mai toate ascundeau calea înălțimilor. La Vaideeni ne-am conversat cu "stăpânul cheilor" refugiului Cășeriei, de sub vârful Balotei, la care doream să înnoptăm. 

Întâlnirea s-a produs repede, cheile au intrat în stăpânirea noastră pentru câteva zile și nu ne-a mai rămas de făcut decât să ne începem periplul montan. 

Am ieșit din Vaideeni, am traversat puntea de peste Luncavăț - bariera din cale era ridicată - și ne-am avântat pe drumul turmelor, cel care acum și odinioară, urca pe plaiul Piscul Puțului. Doar că înainte vreme, când prin anii '97-98 îl străbătusem ultima oară, tot prin locurile acestea cobora, dar era o potecă care ținea muchia și doar spre capătul dinspre sat urma calea noului drum, pregătit încă de pe atunci. Mașina sufla zgomoasă urcând din greu serpentinele drumului, care s-au sfârșit și ele curând, după care ne-am înscris pe coasta muntelui. Am întâlnit în cale locuri frumoase, care trădau liniștea muntelui. Pâlcuri de pădure cu clinchetul frunzișului de mesteacăn. Fagi seculari într-o răritură parcă anume făcută, aflați într-o pădure uitată de Dumnezeu prin locurile acestea. Mai departe au apărut brazii și mai apoi pajiștile prin care unii dintre cei amintiți, stăteau risipiți. 

Drumul acesta către culmile înalte îmi era cunoscut de multă vreme, încă de când pe aici era doar poteca ciobănească. Trecusem pe aici când singur, când întovărășit. Îmi fuseseră  locurile dragi și acum le descopeream din nou, cu aceeași curiozitate și plăcere. Fântâna din plai pe vremea aceea avea și ciutură. Locul "La comandă" sau "La Cocini", acolo unde erau stâne cam pricăjite, dar cu oameni cumsecade care-mi ieșiseră în întâmpinare, erau și acum înșirate în lungul noului drum croit în locul vechii poteci. Ceva mai sus, un fel de monument încrustat în piatra locului, avea același parfum de legendă și icoana păstrată aici de ani mulți, stârnea ca și demult, același moment de reculegere. 
Cam pe aici ne-am petrecut drumul cu o mașină ce cobora din munte și din ea, a coborât bucuros, una din cunoștițele mele de la stâna din Târnovul Mic, cu care ne-am împărtășit momentele bucuriei revederii. Mai apoi am trecut pe lângă stâna din Margini și cea din Cășerie. La aceasta din urmă chiar înnoptasem într-o împrejurare, obosit fiind de drumul lung făcut până aici de pe meleagurile străbătute și într-un târziu, au sosit cele două băcițe care m-au primit cu oarecare codeală, în stâna pe care doar ele o stăpâneau atunci. Mai apoi plaiul și muntele Găuriciu, cu lapiezurile pe care mi le aminteam și acum cu aceeași curiozitate ca și în vremuri ceva mai depărtate, ne-au vestit apropierea de noul refugiu al Cășeriei. Acolo aveam să înnoptăm și scurtă vreme după ce ne lepădasem bagajul pe  priciurile refugiului, am și pornit-o la drum. Era muntele Balotei săltat mult deasupra plaiului și către el ne-am îndreptat pașii, cam cu graba orelor amiezii, care nu ne dădea răgaz prea mult să-i urcăm creștetul. 
La "Fântâna Stroeștilor", am sorbit o gură de apă, nu atât pentru că ne era sete, cât mai mult din plăcerea de a afla ceva din misterul aflat în inima muntelui. Am apucat apoi vechiul drumeag ce avea să ne scoată în Șaua Funicelului. Era acesta cam sfârtecat de apele primăverii și făgașele croite în lungul lui, aproape că-l desființase, ridicându-l doar la rang de potecă. Mai sus niscaiva izvoare, își croiseră și ele, făgaș adânc spre vale, acolo unde aveau să împlinească calea Luncavățului.     

Am ajuns repede în Șaua Funicelului și acolo am poposit oleacă. Cât să ne aruncăm privirile prin locurile apropiate. Eram, dintre cei de acum, cel care avea amintiri multe din locul ăsta. Într-un început de iarnă viscolită, printre jnepenii de mai jos, aflasem locul unuia ce-l prinsese urgia năpraznică de pe aici și doar crucea mai amintea de el. Altădată înnoptasem la stânele de mai jos și plecasem spre înalturi cu avertismentul bătrânei băcițe care mă avertizase că vine ploaie amarnică. Și chiar că avusese dreptate, doar că pe mine ploaia, altfel furtună în toată regula, m-a prins în pragul fostei stații meteo din vârful Boului și trăznetele și potopul m-au găsit la adăpost. 
Și de câte altele mi-aș mai putea aminti din anii de când bătusem meleagurile Căpățânii. 
Doar că acum eram în fața muchiei ce ducea spre vârful Balotei. Mai urcasem spre vârf venind dinspre stânele din Căpățâna, dar pe aici, niciodată. Câtăva vreme, cam scurtă, am urcat plaiul. Mai apoi au apărut stâncăriile și făgașele dintre ele, de mi-a venit să cred că am nimerit pe poteca spălată de apă de sub creastă. Hornuri scurte, ascuțișuri pe care trebuia să urci din greu, grohotișul mișcător pe care-l întâlneai, au făcut din urcuș, unul chiar anevoios. Mai multe nici n-aș putea spune, doar că adevărata custură a muntelui a fost și grea și spectaculoasă și Balota și-a dezvăluit fața pe care nu o cunoșteam. Plaiul ne-a ieșit în cale când parcă nici nu mă așteptam și pînă la vârf mai era doar o aruncătură de băț. Ceva odihnă, priviri aruncate pe crestele apropiate – cât privește cele depărtate, nici vorbă să le  putem zări, acoperite de cețuri cum erau - și am luat calea întoarcerii.

Când am ajuns la refugiul Cășeriei, soarele se pregătea de drumul lui spre apusul pe care avea să ni-l dezvăluie pe îndelete. Până să vină seara, am mai avut vreme să ne conversăm cu ceva din oamenii ce-și pregăteau șederea îndelungată la stânele din apropiere. Ceva mai aproape de stinsul soarelui, a apărut un curcubeu care parcă acoperea cerul cu arcul său și care ne-a dat speranța că și a doua zi o să apucăm vreme frumoasă. În refugiu se făcuse cald și fără să ne gândim prea mult, ne-a cuprins somnul.

Peste noapte muntele a fost stăpânit de cerul înstelat și asta ne-a dat speranțe pentru cealaltă zi pe care urma să o petrecem pe munte. Dar către ziuă vremea nu a mai fost atât de darnică. Aveam intenția să ajungem pe vîrful Nedeii, oricum cel mai înalt din întregul masiv. Nu aveam prea mult la dispoziție, așa că atunci când vremea a dat semne că s-ar îmbunătăți,......ne-am urcat în mașină și am plecat spre vârf. Nu era prea ușor drumul pe care ciobanii își urcau și coborau turmele și tărhatul de care aveau nevoie. De la "Fântîna Stroeștilor", drumul urca din greu. Ca să învingă diferența de nivel, drumul făcea doar două serpentine, dar ce curbe trebuia să învingă biata mașină. Apoi drumul era doar unul urcător din greu. Am trecut pe lângă izvoarele care alimentau fântâna de jos și conductele ce duceau până la refugiu. Am trecut pe lângă troița ridicată pe coasta muntelui de familia unuia din ciobanii vestiți ai locurilor și până la urmă am ajuns pe platoul de la poalele vîrfului cel mare.

Aici, în vremuri depărtate, se țineau "nedeile", sărbători pastorale, păstrate cu sfințenie, la care ciobanii veniți de pe o parte și cealaltă a munților, cei gorjeni și vâlceni adică, își arătau chiverniseala de peste vară. Dar prin locurile acestea, măturate cu siguranță de viscolele năpraznice, mai era o amintire. De data asta, una căruia îi aflasem cu încetul și sfârșitul. Fusese pe locurile acestea, o troiță, poate venind tocmai din vremurile amintite. O aflasem în peregrinările mele tinerești, ridicată deasupra plaiului, nu tocmai cu înfățișarea dintâi, dar oricum săltată deasupra plaiului. Apoi ceva mai târziu peste plai rămăsese doar un ciot și peste ani și pe acesta l-a luat la dânsul nimicul. Mi-a rămas doar în suflet, amintirea zilelor cât fusesm oarecum contemporani.

Aici am pășit pe plai și am început scurta noastră ascensiune. Către vârful înalt al Nedeii, căruia pe creștet, îi zăream momâile ridicate de ciobani, ne-am îndreptat pașii, grăbiți de oarecari semne de ploaie. Nici n-am zăbovit mult sus, pe vîrful frământat cu stânci. Și orișicât aș mai fi dorit eu să zăbovesc cu privirile ațintite pe îngrămădeala de nori ce stăpâneau zările, adăpostit în șanțul pietros dintre momâi, tovarășii de drum m-au grăbit la adăpostul mașinii din vale. Am părăsit locul grăbiți, cu picuri de ploaie pe parbriz și pe drum m-am tot gândit la controversa cotei pe care o părăsisem. Ani mulți mă obișnuisem să mă simt mîndru că la 2130m, cît avea Nedeia, depășisem Ursul, celălalt colos al Căpățânii, de doar 2124m !. Acum însă, cu GPS-ul, ceasul ăsta modern, cunoștințele mele se cam zdruncinaseră. De la el aflasem că vârful ar avea mai mult, poate 2143m sau chiar 2163m. Și poate nu aș fi crezut, dacă înălțimea Negovanului, alăturat Nedeii, cota de pe harta pe care o aveam de 2094m nu ar fi fost verificată și găsită corectă. Orice era posibil, dar sigur era că mai ajunsesem odată pe creștetul Nedeii !.

La casa noastră am ajuns repede și ne-am adăpostit în încăperea care mai păstra mângâierea focului de peste noapte. A doua zi vremea dădea semne că zilele frumoase pe care ni le hărăzise s-ar cam sfârși. Privirile către plaiurile înalte pe care le apucasem scăldate în soare, acum că erau cuprinse în nori, cuprindeau nostalgia locurilor pe care poate nu am să le mai revăd. Cu aceasta în suflet am luat cale înapoi, pe creasta însuflețită de viața turmelor care deabia începea să cuprindă muntele.       

22-24.05.2015

Text și Foto: Dinu Boghez