Cantecul varstei

Moto: Greu e numai sufletul, nu țărâna.

                             Lucian  Blaga

    Intr-o dimineata senina cu cerul invadat de soare si ceva nori razleti, iata-ne plecati printre munti valceni, catre cei ai Sureanului. Drum fara intamplari deosebite, ci doar cu gandul meu risipit peste anii care trecusera pe nesimtite, pe cand strabatusem prima oara meleagurile pe care inca de atunci le indragisem. Fusesem atunci singur, prin locurile care-mi erau aproape necunoscute  si poienile strabatute, a Smidei ori a Salanelor, ma incantasera peste masura. Ratacisem atunci poteca cea buna, taman acolo unde intra in padurea intunecata. O coborare la un drum forestier care urca, coama varfului lui Patru ivita in cale, teama de rataciri iremediabile, m-a facut sa-i urc inaltimea acestuia, in nadejdea ca de acolo am sa-mi deslusesc mai bine calea. Anevoios urcus, dar de sus, aveam sa vad acoperisul cabanei  si oarecum drumul pe care aveam sa-l urmez. Din varful inalt, mai aveam sa zaresc pe panta coboratoare, valul de pamant care candva adapostea urma unui vechi castru roman. Apoi la cabana am fost chiar invitat la masa celor de acolo si sfaturile pentru coborarea pe malul lacului spre cabana din Oasa, mi-au prins bine. 

    Acum locurile se schimbasera mult. La manastirea Oasa, acolo unde in timpurile cam departate, fosta tenismena Florenta Simionescu, se adapostise macar o vreme, sa-si uite aleanul casatoriei nefericite cu unul din tenismenii celebrii la vremea aceea. Acum pe aici se ridica biserica mare si m-am gandit o clipa, ca parca farmecul vechii biserici din lemn, avea sa se risipeasca.

    Gandurile astea si multe altele tot de pe aici, mi-au tinut de urat cata vreme am strabatut lungul drum de pe valea Lotrului si mai apoi pe soseaua confortabila de peste pasul Tartarau si malul lacului Oasa. Prin preajma paraului Frumoasei, la fel de cristalina ca pe vremurile trecute, se adapostea umbra marelui Sadoveanu. Cand am traversat barajul de peste Sebes, am patruns pe drumul inalt si cam periculos de pe malul lacului de acumulare. Un scurt popas la manstirea Oasa, apoi plecam mai departe, pe soseaua care uneori se apropie chiar periculos de malul abrupt al lacului de acumulare. Trecem pe langa coloniile caselor de vacanta, unele deabia insailate, altele bine asezate in linistea plaiului, cu silueta marelui Patru deasupra lor. O ramificatie duce spre locul de plecare a telescaunului, acolo unde un posibil hotel isi arata vinetia cadrelor de beton, in asteptarea zilelor cand ar putea fi terminat. 

Si aici ca si la partia din Latorita, un fel de boala contagioasa a trecut si pe langa patronul constructor  si pana sa termine lucrarile l-a tentat mai mult un avion nu prea mare, cat sa verifice mai usor, din zbor, evolutia lucrarilor din subordine. Lucrarile s-au intrerupt si el se odihneste o bucata de vreme.

    O bucata de drum linistit, doar cu panglica acestuia mai bolovanoasa in fata si iata-ne in fata portii cabanei Surean. 

Cabanierul locului ne intampina cu vorbele bune pe care le mai gasisem si altadata si ne indruma in aceeasi camera ca si atunci. Ne oranduim locul de dormit, ne pregatim locul de masa pentru ceva mai tarziu si lucrurile au intrat in normalul pe care-l cunosteam. Doar atunci cand am incercat sa injghebam oleaca de foc in sobita camerei, a navalit peste noi un bujdigai de fum de ne-a gonit afara cat am putut de repede.

    A trecut repede seara, cu privelisti catre inaltul varf pe care-l ravneam, cu ceva vorbe cu cabanierul, care tare s-a minunat cand a auzit ca am pretentia de a-l urca a doua zi. Noaptea ne-a adus vreme buna si instelata si privelistea cerului cu sclipici, de care parca nu vroiam sa ma despart. A venit dimineata cu iarba verde din curtea cabanei, din care straluceau bobite de roua proaspat poposita pe firele ei. Ne-am imbarcat repede pe ducipalul care ne adusese si pana aici si nu ne-am oprit decat undeva sus, cat ne-a permis locul sa urcam in siguranta. L-am abandonat in preajma unui palc de brazi si am inceput urcusul. Mai intai catre capatul de sus al telescaunului, acolo unde varful Auselului, adapostea roata cea mare a intoarcerii. Mai apoi, am strabatut creasta muntelui care ne conducea catre varful cel mare. Ne-am straduit sa descifram ceva din creasta Parangului. Era involburata si ceturile care-l cotropiseara, se invarteau nebunatece pe crestele inalte. Ne-am urmat drumul prin locurile care pe aici erau inseninate si scaldate in soarele racoros care ne insotea.

    Cautam din ochi valul de pamant, care inconjurase candva, castrul roman, risipit prin aceste locuri din cine stie ce interes razboinic. Il vazusem prima oara din inaltul varf al lui Patru. Atunci, ratacisem poteca si ca sa-mi dau seama cam pe unde sunt, urcasem tocmai pe crestetul inalt. Zarisem de acolo un acoperis rosu si luandu-l drept reper, am continuat drumul si am ajuns la cabana. Dar tot de acolo, am zarit undeva cam la poalele muntelui, un val de pamant inierbat, care nu era altceva decat un vechi castru roman. Acum, urmandu-mi drumul spre varf, l-am gasit tot acolo, ravasit pe alocuri de mana omeneasca si nu stiu  daca acolo fusesera cautate vestigii ale trecutului  sau cine stie ce comori.

    Cam de pe la urmele vechiului castru, a inceput si panta cea mare a varfului. Vegetatia pitica a locurilor fusese rascolita si pietrele mari de sub pamanul firav, iesisera la iveala. Erau semne evidente de raul facut muntelui, de rotile ATV-urilor care trecusera pe  aici. Mai greu decat colegii mei, cu pas mai batranesc, pana la urma am ajuns pe crestetul muntelui. Era acolo o troita, ridicata pe gramada de stancarii care marca varful. Obosit un pic, am zabovit catava vreme, cat sa-mi trag sufletul si sa am timp sa-mi intorc privirile de jur imprejur. 

Crestele Parangului, atata vreme inchiondorate, acum isi ridicasera broboada de nori si-si semeteau varfurile inalte, cu zapada inca multa statornicita pe acolo. Plaiurile molcome ale muntilor Lotrului se intindeau agale cat vezi cu ochii. Era aici, la cei 2130m ai varfului, ceva cam frig si palele vantului ne cam sfichiuiau. Cateva vorbe aruncate de colo-colo, cateva bobite de strugure stafidit rontaite la repezeala si din nou la drum.

    De data asta am coborat pe poteca marcata, pe sub creasta pe care urcasem. Am strabatut o limba de zapada intinsa, am poposit pe langa flori deabia rasarite, am trecut peste torentul venit din creste si insfarsit am ajuns pe un drum, plin de pietre. Fusese acesta altadata, poteca frumoasa, dar acum, dupa utilizarea lui pentru transportul tehnologic al echipamentului de telescaun, devenise unul urat. Cu taietura in abrupt mai mult daramata, se stricase echilibrul muntelui. Stancariile cazute pe el, faceau drumul anevoios, cu ocolisuri la fiecare pas. Dupa ceva vreme am ajuns la plaiul linistit, inverzit de curand, acolo unde mi-am intalnit ortacii, mai tineri si mai repede de picior. O scurta pauza la "con", la asezamantul cu hotel si restaurant si din nou la drum. La cabana am ajuns pe negandite. Poiana cabanei incepuse sa se populeze. Noroc ca cei veniti erau oameni pasnici si linistea locurilor nu a fost deranjata.

    Ne-a asteptat o noapte linistita cu cer instelat si o dimineata cu cer senin si soare care insufletea locul. Pregatirea plecarii a durat putin si intoarcerea prin locurile cunoscute, acum cu soare mult si crestele ce se departau profilate pe cerul senin, ne-a facut coborarea un pic dureroasa,  gandindu-ne la locurile parasite, pe care cine stie cand mai aveam sa le revedem.

Text si Foto: Dinu Boghez