Vai Rele stiu
mai multe…dar preferata mea este cea din Fagaras care urca pana in Moldoveanu.
Plecam
intr-acolo dupa o zi de cosit "citadin", dar tot am reusit sa scurtam iarba si
s-o adunam. Ne suim in masina pe canicula si luam directia Curtea de Arges unde
mai facem cateva cumparaturi (inclusiv un ghiveci cu lavanda care se va dovedi
supravietuitor pana in Bucuresti). Drumul auto, national, este plin de capcane si presarat
cu camioane ce cara lemne dinspre muntii Fagaras. Avem curiozitatea sa
verificam unul din ele la 112. Nu este de gasit ca figurand in lista de
transporturi legale din ziua aceea, dar cel din dispeceratul de politie Arges
imi spune insistent ca nu trebuie sa sun la 112 decat daca suspectez
transportul ca fiind ilegal, nu doar sa verific, asa cum am inteles eu in
ultimul an ca functioneaza Radarul Padurilor.
De la Domnesti
pornim spre zona Nucsoara-Slatina, cu emotii ca poate Megan-ul nu va putea
ajunge chiar pana la Stana din Valea Rea. Padurarul de la bariera din capatul
satului Slatina, nu ne poate ajuta decat cu informatia ca pana la Gura Zarnei
drumul e bun, dar ca stie pe cineva care a urcat anul trecut fara probleme.
Drumul e lung, 38km de la bariera pana la final. Presarat cu multe grupuri vesele campate pe
valea Doamnei, in jurul gratarelor.
La barajul Vasalatu,
facem si noi o pauza si mergem chiar pe baraj. Lacul e micut cu multa padure de
foiase (inca) in jur.
In 2009, am facut distanta Slatina-Gura Zarnei, pe jos,
cu tata, la inceput de iunie, si am urcat in caldarea Leaotei, dupa tentative
nereusite de a trece raul Zarna.
Acum plecam mai departe tot cu masina. Incet se
lasa si seara. Forestierul este destul de bun dar nu se poate merge repede. Din
cand in cand, mai intalnim muncitori care inca mai taie si incarca bustenii in
camioane. Mesajul “se corhaneste” apare de cateva ori. Nu stiu ce inseamna,
este probabil un regionalism, dar imi suna a ceva generator de zgomot si
neplacut, impotriva padurii (tata imi va confirma peste doua zile ca se refera
la tararea bustenilor spre vale).
Dupa aproape 3
ore, pe intuneric, ajungem la stana. Mai sunt si alte masini acolo si niciuna
de teren. Deci, deocamdata se poate. Dupa 10 min de cautari, gasim un loc bun
de pus cortul (zona e plina de urzici, asa ca multe posibilitati nu sunt). Noi
gasim un petecut drept de iarba chiar langa un pat de scanduri folosit de
ciobani sa stea cat mai aproape de oite. Turma a trecut pe aici, nu demult, dar
acum nu mai este nimeni de la stana; probabil au urcat mai sus in munte. Facem
o oala de paste. Este foarte cald si rasuna vuietul cascadelor. Incep sa se
zareasca si stele. Maine va fi bine.
Este senin
sticla. Facem cafea, mancam iaurt, strangem cortul si plecam pe crucea albastra
spre caldarea lacului Galbena despre care tata mi-a povestit frumos. Marcajul
incepe chiar acolo unde se termina drumul forestier si urmareste de la oarecare
distanta valea Zbuciumatu, cea care formeaza jos cascada.
Poteca urca sustinut
prin padurea de brad, pe racoare cam 1 ora.
Ajunge intr-o treapta verde, plina
de pini si jnepeni, aproape de o alta cadere de apa, nu la fel de nervoasa ca
cea de jos, dar mult mai lunga.
Apoi facem usor stanga si urcam pana in
caldarea Galbena. Are 5 lacuri albastre, cel mai mare este lacul Galbena. Aici
cam pierdem crucea albastra, dar nici nu ne mai intereseaza prea tare ce se
intampla cu ea. Gasim lacul limpede, iar muchia Scarisoara e chiar deasupra si
nu avem cum sa nu nimerim Moldoveanu mai departe.
Deasupra lacului
este si un bordei de mioare. Acum nimeni altcineva prin preajma. Pe masura ce
urcam spre creasta, ni se arata cele cinci lacuri, dar si altele mai mici.
Pe
muchie ni se dezvaluie imaginea atat de familiara a crestei Fagarasului. Inca
nu este atat de verde cat speram, dar la fel de maiestuos. Si foarte cald. In
valea Buda, se vad cateva turme de oi.
Din latura
aceasta nu am mai vazut pana acum Moldoveanu si lacul de sub el. Ne departam de
caldarea Galbena si ne tot indreptam spre varf, chiar pe muchie. Zaresc in fata
un punct negru care se misca foarte rapid. Aflam curand ca este un caine
ciobanesc care ne cearta un sfert de ora in continuu. Mi-e frica de ei de
cativa ani. Saptamana trecuta inca unul l-a muscat pe tata de picior pentru a
nu stiu cata oara… noroc ca l-a mai muscat inca unul acum 5-6 luni si nu a
trebuit sa repete antirabicul… Intr-un final apare si ciobanul: “Rau caine
aveti. Bine macar ca nu este decat unul”. Aflam pe varf, de la tovarasul lui,
ca restul de 23 sunt prin caldarea Buda cu cele 1100 de oi.
Moldoveanu ca de
obicei…aglomerat. De data aceasta cei mai multi sunt straini. Intalnim si trei
moldoveni care decid sa isi dea drumul direct pe versant in jos pana la lac din
cauza setei. Caut placuta argintie cu versurile lui Blaga… pana la urma o gasesc
ascunsa dupa altele. Imi placea mai mult cand sarea in ochi: “Opreste Doamne
clipa cu care masori eternitatea…”. Gasim si linistea…
Luna iunie inca
cu petece de zapaza ne ajuta sa trecem repede si usor crapatura Moldoveanului.
In valea Vistei se aduna ceata. Refugiul din Portita Vistei este gol. Usa se
deschide cam greu, iar inauntru este destul de murdar.
Cand incepem sa
coboram pe poteca ce duce in Valea Rea apar si cei trei moldoveni care si-au
potolit setea cu apa din izvoarele lacului. Mergem pana pe malul lui unde inca
nu este niciun cort. Pacat ca nu mai sclipeste cum l-am vazut de sus.
Cararea coboara
lin pe firul apei pana la prima cascada, de unde isi schimba radical unghiul pe
care il simtim din plin in genunchi. Se vad stana si destul de multe masini in
apropierea ei. Este iar foarte cald. Culegem cimbrisor sa avem de ceai iarna ce
vine.
La 9.30 ne
trezesc strigate. Doi indivizi (cel putin la fel de dubiosi, pe cat de bruneti)
pretind ca sunt turisti tocmai coborati din munte (nici vorba sa arate ca
turisti si nici macar ca niste ciobani) care au ramas fara mancare si ne cer
ceva alimente. Nu avem incotro. Apoi se indreapta catre masina lor (o duba
albastra), de curand aparuta aici, in care se suie, nu inainte de a da ocol
masinii noastre si a se uita insistent la numarul de inmatriculare. Unde s-au
dus apoi, nu stim. Dar stim ca nu ne mai arde deloc de dormit aici singuri. In
15 min, strangem tot. Aproape ca luam cortul pe sus. Avem aproape 40 km pana in
prima localitate. Pe drumul forestier, nu mai inalnim pe nimeni. Doar un
muncitor forestier, pe la jumatatea drumului, care ne spune ca nu a trecut
nicio duba albastra pe acolo. Probabil ca cei doi au ramas in zona Stanei din
Valea Rea pentru ca la cateva sute de metri de ea, in coborare pe drum, ni s-a
parut ca vedem lumina. Aproape de ora 1, ajungem in Corbi. Punem cortul intr-o
faneata. Suntem rupti de oboseala.
Prea mult nu
reusim sa dormim. Este ziua lunga si taranii se trezesc foarte devreme. Din
fiecare caruta ce trece pe drum, auzim: “Uite un cort si o masina cu numar de
Bucuresti”. Sunt entuziasmati de eveniment dar nu ne dau ocazia sa dormim si
noi macar pana la 7…
Mai departe a
fost simplu…acelasi drum national sarman care ne trece prin Curtea-de-Arges si
ne duce pana in Rimnicu Valcea direct la o cafea si o prajitura pe malul
Olanestiului.
Muchiile si
vaile sudice fagarasene sunt lungi si line, altadata pline de paduri care parca
nu se mai terminau. Acum se zaresc de peste tot zone macelarite, lasate fara
vegetatie dar cu mizerii pe care cu greu natura le va mai transforma in ce a
fost odinioara maretia Muntilor Fagaras.
Text: Floriana Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu