Lumina de ieri

Moto: Încă un an, o zi, un ceas
și drumurile toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas.

                                      Lucian Blaga

A venit de unde nu era, propunerea de a urca în munții Latoriței. Aveam să străbatem drum lung, pe valea Oltului mai întâi și mai apoi pe cea a Lotrului. Erau mai peste tot locul drumuri nevăzute ce urcau spre munții îndrăgiți, în răstimpul petrecut printre ei. Îmi aduc aminte de anul 1966, când mă strecuram pe drumul dintre munții ce străjuiau valea Oltului. Și mai ales de vorba prietenului, șoferul șantierului de unde tocmai plecam, în drumul lung ce-l mai aveam de făcut până la Slatina, unde mă aștepta șantierul fabricii de aluminiu. Spunea prietenul, alias șoferul pe care aveam să-l țin minte toată viața: aveti grijă cum vă cățărați printre munții aștia cu stâncării la vedere, că par foarte periculoși. Și în anii mulți care au urmat, când m-am aflat printre ei, o clipă nu i-am uitat sfatul.

A trecut repede șoseaua încărcată de nebunia alergătorilor motorizați din valea Oltului și mai apoi, ceva mai liniștiți, cei din lungul văii Lotrului. La gura celui din urmă, am intrat pe valea Latoriței, am străbătut casele Ciugetului, cele de pe valea Repedei și am pătruns printre pereții acesteia, ce străjuiau valea cu cheile sale aproape anonime, dar nu mai puțin interesante. Străbătusem locurile de câteva ori, dar mai mult îmi aminteam de împrejurarea când după ce ajunsesem pe crestele înalte ale munților Latoriței, coborâsem pe valea Repedei, până ne apucase noaptea pe ulița satului. Atunci, la îmbinarea zilei cu noaptea și cu oboseala în picioare a drumului lung ales, am trecut repede pe lângă peretele înclinat din cale și serpentina brutală a drumului, ne-a dat speranța sfârșitului de tură. Acum, ca și în alte câteva împrejurări, drumul pe valea Repedei, mi-a produs și alte satisfacții. Pereții înalți, ridicați deasupra firului apei străjuit de păduri încă neajunse de mâna distrugătoare a omului, străjuiau sclipitori deasupra văii. Alcătuiau un fel de chei înalte, către care doar privirile fugare, ajungeau până la ele.

S-a sfârșit drumul de pe valea Repedei cu iuțeala gândului și am ajuns acolo unde urca brutal și coastele muntelui apăreau golașe. Îmi amintesc într-una din împrejurări când ajunsesem pe aici, părăsisem drumul tăiat în stânca peretelui calcaros și găsisem calea pe versantul înclinat zdravăn, până ajunsesem la locurile mai domoale ale văii. Acum am urcat năpraznic serpentina drumului – păzit de o cameră de luat vederi, doar-doar s-or prinde și ceva hoți de lemne – și am ajuns pe firul pârâului Plaiul Poienii, pe al cărui drumeag am ajuns la golul muntelui pe care stătea de amar de vreme cabana de la Plaiul Poienii. Nu ne era în gând să rămânem aici, așa că ne-am continuat drumul. Eram pe vechiul drum, croit la vremea de restriște a primului război mondial. Pe acesta am mers până am dat de golul muntelui. Erau semne pe această porțiune de drum că începuseră tăierile de brad și nu asta era îngrijorarea. Pe aici bradul nu părea să fie chiar bun de tăiat, ci locurile pe care nu le vedeam, aveau să fie smulse din veșnicia pădiurii. Îmi mai rămânea o umbră de speranță, că tutorii pădurii obștii aveau să aibă grijă de împăduririle care aveau să salveze fața muntelui de odinioară. Erau speranțe că așa se va întâmpla.

Când am ajuns la gol, drumul strategic de odinioară, urca înaltul muntelui. Pe drumul lăturalnic desprins din celălalt, noi aveam să ajungem curând la așezământul vechii stâni din Fratoșteanu. Trecusem de atâtea ori prin locurile acestea și de atâtea ori ne conversasem cu copii ciobanilor care ne întovărășiseră cu strigătele lor, pe când străbăteam calea drumului alpin. O singură dată ajunsesem aici la vremea când cerul prevestea furtună amarnică. Așa a și fost și sub jumătatea de șopron sub care ne adăpostisem, am înfruntat furtuna cu trăznete și grindină ce acoperise muntele. Acolo unde ne adăpostisem, nu ne ajungea ploaia așternută peste munte și doar trăznetele cumplite, care zgâlțâiau cerul întunecat, ne mai strângea câte oleacă în spate.

Acum pe vechea polată era întruchipată stână țanțoșă și sub acoperământul ei, aveam să ne petrecem zilele pe care ni le dorisem. Alături de încăperi destinate stînei propriu-zise, sunt locuri civilizate unde cei ce se ocupă de cele obișnuite la o stână, să se simtă într-adevăr oameni. Și alături de ei ne-am simțit și noi deopotrivă.

Ne-am început șederea la stâna de sub plaiul Fratoșteanului, admirând deocamdată,  încă verdele locurilor. Tovarășii mei de drum, s-au avântat prin locurile pe care bănuiau că vor găsi ciupercile pe care și le doreau. S-au întors după ceva vreme cu primele mânătărci și gălbiori. Erau acestea promisiuni pentru a doua zi. Am înțeles atunci că plimbarea de a doua zi aveam să mi-o petrec singur și așa a și fost.

M-am trezit atât de devreme cât să prind răsăritul soarelui. Era acesta cam îngrămădit într-o șuviță de nori,  cât să-mi strice mie priveliștea, care numai fotogenică nu era. Dar oricum ar fi fost, ziua se anunța lipsită de nori. Căldura zilei de vară, s-a împământenit pe plai de cum s-a ridicat soarele de-o șchioapă. Și cam tot atunci am pornit și eu la drum. La intersecția drumului stânei cu cel alpin, m-am uitat cu oarecare părere de rău că acum, nu mai puteam scurta drumul luând-o pe plai în sus, cum de atâtea ori făcusem. Așa că am purces la drum pe întinsul celui alpin. Conservat foarte bine, pentru suta de ani ce trecuse peste el, urca liniștit pe plai, oferindu-mi priveliști din cele frumoase ale munților Latoriței. Plaiul încă verde și imaginile vârfurilor, cam de la cel al Părăginosului și Repedea, primele pe lângă cei de 2000m și până la Fratoșteanu cel Mare, împungeau cu măreția lor, cerul albastru.

Îmi împingeam pașii în lungul drumului alpin, propunându-mi ca primul popas serios să-l fac la chioșcul pe care-l știam ridicat pe plai. Am ajuns curând acolo. Îmi doream un loc de popas, cu singurătatea crestelor înalte, sub care gândurile să zboare înapoia timpului, dar și cu cele ce le mai voiam încă risipite prin locuri înalte, prin munții de aici și aiurea, la care încă visam cu ochii deschiși.

Când am ajuns la chioșcul ridicat la locul larg al zărilor, am aflat acolo forfotă mare. Niscaiva turiști din alte zări, sosiți acolo cu mașini acoperite de colbul locurilor înalte prin care probabil fuseseră, poposiseră o noapte pe înălțimea munților Latoriței. Erau tineri veniți din locurile de unde Gerlahovschi îmi aducea amintiri frumoase. Unii și alții, am încercat un limbaj comun, altul decât cel al înălțimilor frumoase care ne înconjurau și să recunosc n-am prea reușit. Un biscuit oferit în pragul dimineții, o bere refuzată cu amabilitate și fiecare și-a văzut de ale sale. Se pregăteau tinerii să-și strângă tabăra de-o noapte, iar eu mi-am continuat drumul, doar cu oarece regret că momentul de pauză ales aci, nu fusese pe măsura celui dorit. Dorisem să am de aici o convorbire cu marele Fratoșteanu. Vroiam să-l întreb dacă își mai aduce aminte de ziua aceea cu viscol năpraznic de te sprijineai în tăria vîntului ca într-un fotoliu, tocmai sus, pe creștetul său, pe stiva de stânci rămasă aici din vremuri imemoriale. Mai aveam să întreb muntele cu zbiceală amarnică, ce era cu fluturașii -omuleți zburători - prinși pe peliculă în preajma pădurii. Poate știa ceva despre omuleții aceea, prilej de controverse între cei de atunci, gândind că poate ne recunoscuseră drept oameni buni, duhurile muntelui și voiau să ne dea binețe.

Acum am mai urcar pe drumul ajuns o clipă pe dosul muntelui și iarăși m-am aflat pe fața văzută spre soare, pe care am tot mers până ce am dat de o ramificație, cea care mă îndruma pe deasupra iezerului din găoacea de sub Fratoșteanu. Când am ajuns deasupra iezerului am zăbovit cât să mă odihnesc cu gândurile venite din alte împrejurări când ajunsesem pe aici. Cam la vremea unei primăveri capricioase, când printre jnepeni și tufe de rododendron înmugurit, pășisem în drumul spre ultimele vârfuri înalte ale Latoriței. Cele ale Repezilor și Părăginosului. Atunci, parcă din vârful muntelui se prăvălea șuvoi puternic de apă, sfârșit tocmai în oglinda iezerului Repezilor, măreț și cu oglinda încă împrejmuită de zăpadă. Trecuseră ani. Poate doar o clipă și acum priveam din nou locurile pentru încă cine știe cât timp de aci înainte.

Venise vremea întoarcerii, pe care am făcut-o coborând pe plai. Lăsasem drumul alpin, undeva deasupra și doar scobitura în coasta muntelui mi-l mai închipuia. Plaiul întins înaintea mea, trecea din când în când pe lângă grupuri de stânci și brazi singuratici, unde mai luam câte-o odihnă. Mai jos turma de animale scoase la păscut. Și unele din ele priveau cu mirare la intrusul venit de sus. Cu unele mai ,, comunicative “, m-am mai conversat oleacă, cît să-mi treacă timpul de odihnă pe care mi-l mai luam din când în când. Așa, pe nesimțite, am ajuns iarăși în curtea stânei din Fratoșteanu, unde îndeletnicirile prânzului și admirația mânătărcilor aduse de prin pădurile apropiate, m-au dus până la odihna bine meritată.

A venit ultima zi. Șederea noastră lua sfârșit. Era o dimineață senină așa cum parcă nu fusese și cealaltă. Soarele răsărea tot din locul cel de ieri și parcă mai lipsit de ceața dimineții și a norișorilor care-i întovărășeau izbucnirea năvalnică a luminii. Până la urmă s-a cocoțat pe bolta cerului, strălucind acolo unde nu era niciun pic de nori. Peste munte nu se mișca nimic. Era o liniște totală. Mă bucuram din plin de dimineața oferită de munte. Trăiam momente cu unicitatea lor și cine știe când am să le mai revăd. Un rămas bun de la cei ce ne găzduiseră, parcă cu oarecare drag. Pe poarta stânei am pășit în afara zilelor senine dăruite de munte. De aici încolo am luat calea coborârii, pe același drum pe care venisem. Cantonul de la Plaiul Poienii era tot acolo. Pereții înalți care străjuiau valea se pierdeau pe nesimțite în adâncul pădurii și parcă prea repede. Am depășit ulița Ciungetului și odată cu asfaltul civilizației m-am rupt din farmecul zilelor petrecute în munții Latoriței.

Text și Foto: Dinu Boghez

24-26.08.2017