marți, 17 iulie 2018

LINIȘTE ÎN LOCURI BĂTRÂNE - MUCHIA PORTĂRESEI


Moto: Ce biserică ciudată
                        cu clopotnițe înfipte pământ.

                                     Nichita Stănescu



     Era la începutul anilor de studenție, într-una din vacanțele pe care încă le mai petreceam la bunici. Erau aci, în casa bunicilor aflată în Câmpulungul copilăriei, oarecum către poalele Iezerului Muscelului, visuri de copil petrecute pe crestele înalte, pe care le vedem de la fereastra casei acestora. De multe ori crestele erau însorite și atunci imaginația mea de copil zburda nestingherită  prin locurile ce le-aș fi străbătut îmbrățișându-le pe fiecare în parte. 
  

    Să fi fost în concediul unuia din anii de șantier, atunci când visurile copilăriei aveau să se transforme în realitate. Asta era prin anii  64 ori ’65, la vremea când curajul străbaterii crestelor înalte, chiar dacă eram de unul singur, nu prea ținea seama de nicio temere.
  

     Venisem într-un scurt concediu, de puțină vreme la Câmpulung, la casa bunicilor și mă stăpânea gândul excursiei plănuită de mult, pe masa din sufrageria casei din București, când pe ghidul munților Iezerului, însăilasem excursia pe drumurile nemarcate ale muchiei Portăresei. Nu prea erau curse de autobuz pe vremea aceea, dar cu cea mai matinală dintre ele, cam pe la ora 6 am, am pornit pe drumul către cabana Voina. Dacă nu mă înșel, cam atunci porniseră lucrările la barajul hidrocentralei de pe Râul Târgului. Era la vremea aceea, răvășeală mare pe drumul de pe malul râului, iar traversarea acestuia, de abia de fusese însăilată pe un fel de podeț, cât să nu întrerupă drumul turmelor către plaiul muntelui. Am luat-o peste râu voinicește. Era drumul mai departe stricat rău și printre bolovanii scoși la iveală, de abia de-mi strecuram pașii. Câtăva vreme am mers printre fagii bătrâni și brazii cu crengi hărtănite de ce trecuseră printre ei să croiască drumul și tot dintr-un bolovan în bolovan am mers. Mai apoi, când am ajuns la plai, locurile au devenit mai omenești, doar că acolo  stăpânea ceața deasă. Se zărea pe deasupra ei, oarecare tendință a soarelui, să o învingă, dar până atunci locurile tot pâcloase erau. Nu se prea vedea vreo potecă și drumul îmi era pe bâjbâite. Necum că pe neașteptate putea să-mi apară în față, vreo haită de dulăi hămesiți. Am trecut pe lângă un țarc. Părea mai mult o îngrăditură pentru animale mari, nici de cum  pentru vreo turmă de oi. Era și stâna prin apropiere, cea cu numele muchiei pe care umblam, dar nu se zărea deloc din cauza ceții. Și de aici încolo, soarele a început să învingă ceața. S-a ivit în fața mea, frumusețea muntelui, sclipind în soarele ce-și risipea razele pe întinsul plaiului. Dacă până atunci habar nu aveam pe unde sunt, acum locurile începeau să aibă nume și eu să știu cam pe unde mă aflu. 


     Când soarele a încins zdravăn plaiul, am intuit că trecusem de stâna din Portăreasa și plaiul până spre creasta muntelui nu părea prea depărtat. Locurile oricum îmi erau necunoscute, că doar le străbăteam atunci prima oară, dar plaiul alpin pe care pe care urcam și harta doar de puțin vreme apărută, a lui Nae Popescu, îmi arăta că aveam în față vârful Danciului. Oricum plaiul alpin, mai lăsase în urmă un vârf, tot înalt și tot așezat pe drumul plaiului, cel al Cernatului. Ajunsesem acum în zona muntelui înalt, săltat binișor peste 2000m și în față îmi era creasta muntelui, cea înaltă și pe care acum, de când se dusese ceața, o vedeam coborând cu repeziciune. Până în vârful înalt al Obârșiei nu mai aveam mult. Trebuie să recunosc, că atunci în goana în care străbăteam muntele, nu prea am avut timp să deschid harta și să mă lămuresc, că în fața mea cel mai înalt vârf din ziua aceea era cel amintit. Știam doar că trebuia să fiu la oră fixă la cabana Voina de unde trebuia să iau autobuzul de întoarcere și până acolo mai aveam drum lung. Dar am mai avut odată ocazia să ajung pe acest vârf amintit și atunci excursia a fost parcă mai aventuroasă decât aceasta. Pe sub vârful Obârșiei trecea potecă mare, ciobănească și temerile de până atunci, trecute prin locuri cu potecă firavă și ceață cât cuprinde, mi-au dispărut. Mai ales că în față îmi apăruse vârful înalt de peste 2400m, al Iezerului Mic, cunoscut din ale împrejurări, în care chiar îl urcasem. N-am ajuns pe vârful amintit și pe poteca de sub el, m-am îndreptat către Crucea Ateneului ridicată din vremurile războiului trecut de către Ateneul din Voinești sau mă rog, în numele acestuia.        
         

     Avea această cruce de piatră o istorie zbuciumată. Fusese ridicată cam la începutul anilor 40, în apărarea oarecum, a celor ce urmau să cadă în războiul de abia început. A rezistat multă vreme crucea ridicată pe creasta muntelui, cam între vârful Iezerului Mic și cel al Cățunului. Chiar dacă nu era un monument impozant ca mărime, de la refugiul din căldarea lacului Iezerului și din alte locuri mai depărtate, profilul crucii se vedea bine. Asta până când vremurile s-au schimbat, simbolul crucii a început să fie oarecum hulit și haidamaci stârniți de aburii noii ideologii, au ajuns să o distrugă și chiar să arunce pe coastă fragmente din ea. Oameni cu suflet și credință, au adunat-o la locul ei și oarecum au însăilat-o la loc, dar cum fusese nu mai putea să fie. N-am mai văzut locurile de mult și poate Crucea s-o fi gândit cineva să o repună în drepturile ei. Dar chiar așa locului din șaua dintre vârfuri, tot așa îi va spune peste ani mulți: Crucea Ateneului din Voinești.



     Din locul amintit am coborât aproape în goană până pe malul lacului, apoi am trecut pe lângă refugiul din căldare, lângă care am zăbovit câteva clipe. Când plecasem din Câmpulung, Moșu, unchiul meu lângă care căpătasem dragostea de munte, îmi dăduse câteva puncte de reper în drumul pe care tocmai îl făcusem.  Tot el avusese inițiativa construirii refugiului  turistic – 1945-46 – din apropierea lacului. Ba chiar într-o împrejurare mă luase cu el la căsuța din munte”.
Atunci, în această împrejurare, făcuse primele semne de marcaj pe valea Bătrânei – punctul albastru care sper să mai existe și astăzi – iar la refugiu avea să monteze o yală. Ei !. Și câte alte amintiri mai sunt încă legate de primele mele ascensiuni pe muntelui Iezerului.

Am luat-o  apoi în fugă pe lângă refugiu, cu aceeași repeziciune cu care eram nevoit să cobor. Pe coasta cu morene a Iezerului, mai apoi pe lângă tufele mângâietoare ale jepilor și în zgomotul făcut de torentul cu același nume, am ajuns la confluența cu pârâul Bătrânei. Acum pe aici fusese croit drum forestier și calea mi-era ușoară până la cabana Voina. Dar atunci, când am urcat Iezerul prima oară – era în anul olimpiadei de la Londra din 1948 – pe vale era doar firul apei Bătrânei și cele 33 de punți firave aruncate peste apa zbuciumată.   La cabana de la Voina, am prins autobuzul către Câmpulung și până spre seară i-am tot depănat lui Moșu, povești din locurile pe care le străbătusem cu atâta drag amândoi, la vremuri atât de depărtate în timp.



       Dinu Boghez

Niciun comentariu: