Moto: Ce biserică ciudată
cu clopotnițe înfipte pământ.
Nichita Stănescu
Era la începutul anilor de studenție, într-una din
vacanțele pe care încă le mai petreceam la bunici. Erau aci, în casa bunicilor
aflată în Câmpulungul copilăriei, oarecum către poalele Iezerului Muscelului,
visuri de copil petrecute pe crestele înalte, pe care le vedem de la fereastra
casei acestora. De multe ori crestele erau însorite și atunci imaginația mea de
copil zburda nestingherită prin locurile
ce le-aș fi străbătut îmbrățișându-le pe fiecare în parte.
Să fi fost în concediul unuia din anii de șantier, atunci
când visurile copilăriei aveau să se transforme în realitate. Asta era prin
anii ‘64 ori ’65, la vremea când
curajul străbaterii crestelor înalte, chiar dacă eram de unul singur, nu prea
ținea seama de nicio temere.
Venisem într-un scurt concediu, de puțină vreme la
Câmpulung, la casa bunicilor și mă stăpânea gândul excursiei plănuită de mult,
pe masa din sufrageria casei din București, când pe ghidul munților Iezerului, însăilasem
excursia pe drumurile nemarcate ale muchiei Portăresei. Nu prea erau curse de
autobuz pe vremea aceea, dar cu cea mai matinală dintre ele, cam pe la ora 6
am, am pornit pe drumul către cabana Voina. Dacă nu mă înșel, cam atunci
porniseră lucrările la barajul hidrocentralei de pe Râul Târgului. Era la
vremea aceea, răvășeală mare pe drumul de pe malul râului, iar traversarea
acestuia, de abia de fusese însăilată pe un fel de podeț, cât să nu întrerupă
drumul turmelor către plaiul muntelui. Am luat-o peste râu voinicește. Era
drumul mai departe stricat rău și printre bolovanii scoși la iveală, de abia
de-mi strecuram pașii. Câtăva vreme am mers printre fagii bătrâni și brazii cu
crengi hărtănite de ce trecuseră printre ei să croiască drumul și tot dintr-un
bolovan în bolovan am mers. Mai apoi, când am ajuns la plai, locurile au
devenit mai omenești, doar că acolo stăpânea ceața deasă. Se zărea pe
deasupra ei, oarecare tendință a soarelui, să o învingă, dar până atunci
locurile tot pâcloase erau. Nu se prea vedea vreo potecă și drumul îmi era pe
bâjbâite. Necum că pe neașteptate putea să-mi apară în față, vreo haită de
dulăi hămesiți. Am trecut pe lângă un țarc. Părea mai mult o îngrăditură pentru
animale mari, nici de cum pentru vreo
turmă de oi. Era și stâna prin apropiere, cea cu numele muchiei pe care umblam,
dar nu se zărea deloc din cauza ceții. Și de aici încolo, soarele a început să
învingă ceața. S-a ivit în fața mea, frumusețea muntelui, sclipind în soarele
ce-și risipea razele pe întinsul plaiului. Dacă până atunci habar nu aveam pe
unde sunt, acum locurile începeau să aibă nume și eu să știu cam pe unde mă
aflu.
Când soarele a încins zdravăn plaiul, am intuit că
trecusem de stâna din Portăreasa și plaiul până spre creasta muntelui nu părea
prea depărtat. Locurile oricum îmi erau necunoscute, că doar le străbăteam
atunci prima oară, dar plaiul alpin pe care pe care urcam și harta doar de
puțin vreme apărută, a lui Nae Popescu, îmi arăta că aveam în față vârful
Danciului. Oricum plaiul alpin, mai lăsase în urmă un vârf, tot înalt și tot
așezat pe drumul plaiului, cel al Cernatului. Ajunsesem acum în zona muntelui înalt,
săltat binișor peste 2000m și în față
îmi era creasta muntelui, cea înaltă și pe care acum, de când se dusese ceața,
o vedeam coborând cu repeziciune. Până în vârful înalt al Obârșiei nu mai aveam
mult. Trebuie să recunosc, că atunci în goana în care străbăteam muntele, nu
prea am avut timp să deschid harta și să mă lămuresc, că în fața mea cel mai
înalt vârf din ziua aceea era cel amintit. Știam doar că trebuia să fiu la oră
fixă la cabana Voina de unde trebuia să iau autobuzul de întoarcere și până
acolo mai aveam drum lung. Dar am mai avut odată ocazia să ajung pe acest vârf
amintit și atunci excursia a fost parcă mai aventuroasă decât aceasta. Pe sub
vârful Obârșiei trecea potecă mare, ciobănească și temerile de până atunci,
trecute prin locuri cu potecă firavă și ceață cât cuprinde, mi-au dispărut. Mai
ales că în față îmi apăruse vârful înalt de peste 2400m, al Iezerului Mic,
cunoscut din ale împrejurări, în care chiar îl urcasem. N-am ajuns pe vârful
amintit și pe poteca de sub el, m-am îndreptat către Crucea Ateneului ridicată
din vremurile războiului trecut de către Ateneul din Voinești sau mă rog, în
numele acestuia.
Avea această cruce de piatră o istorie zbuciumată. Fusese
ridicată cam la începutul anilor 40, în apărarea oarecum, a celor ce urmau să
cadă în războiul de abia început. A rezistat multă vreme crucea ridicată pe
creasta muntelui, cam între vârful Iezerului Mic și cel al Cățunului. Chiar
dacă nu era un monument impozant ca mărime, de la refugiul din căldarea lacului
Iezerului și din alte locuri mai depărtate, profilul crucii se vedea bine. Asta
până când vremurile s-au schimbat, simbolul crucii a început să fie oarecum
hulit și haidamaci stârniți de aburii noii ideologii, au ajuns să o distrugă și
chiar să arunce pe coastă fragmente din ea. Oameni cu suflet și credință, au
adunat-o la locul ei și oarecum au însăilat-o la loc, dar cum fusese nu mai
putea să fie. N-am mai văzut locurile de mult și poate Crucea s-o fi gândit
cineva să o repună în drepturile ei. Dar chiar așa locului din șaua dintre
vârfuri, tot așa îi va spune peste ani mulți: Crucea Ateneului din Voinești.
Din locul amintit am coborât aproape în goană până pe
malul lacului, apoi am trecut pe lângă refugiul din căldare, lângă care am
zăbovit câteva clipe. Când plecasem din Câmpulung, Moșu, unchiul meu lângă care
căpătasem dragostea de munte, îmi dăduse câteva puncte de reper în drumul pe
care tocmai îl făcusem. Tot el avusese
inițiativa construirii refugiului turistic – 1945-46 – din apropierea lacului. Ba
chiar într-o împrejurare mă luase cu el la “căsuța din munte”.
Atunci, în această împrejurare, făcuse primele semne de
marcaj pe valea Bătrânei – punctul albastru care sper să mai existe și astăzi –
iar la refugiu avea să monteze o yală. Ei !. Și câte alte amintiri mai sunt
încă legate de primele mele ascensiuni pe muntelui Iezerului.
Am luat-o apoi în
fugă pe lângă refugiu, cu aceeași repeziciune cu care eram nevoit să cobor. Pe
coasta cu morene a Iezerului, mai apoi pe lângă tufele mângâietoare ale jepilor
și în zgomotul făcut de torentul cu același nume, am ajuns la confluența cu
pârâul Bătrânei. Acum pe aici fusese croit drum forestier și calea mi-era
ușoară până la cabana Voina. Dar atunci, când am urcat Iezerul prima oară – era
în anul olimpiadei de la Londra din 1948 – pe vale era doar firul apei Bătrânei
și cele 33 de punți firave aruncate peste apa zbuciumată. La cabana de la Voina, am prins autobuzul către Câmpulung
și până spre seară i-am tot depănat lui Moșu, povești din locurile pe care le
străbătusem cu atâta drag amândoi, la vremuri atât de depărtate în timp.
Dinu Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu