De acolo incep amintirile

Moto: Aici am dat cerului o mie de nume

                             Și nu l-am ajuns cu niciunul.

                                              Lucian Blaga

Uneori mă apucă nostalgia faptelor care nu mai sunt. Care s-au petrecut în anii de care de abia de-mi aduc aminte sau poate dimpotrivă îmi stăruie în minte ca și cum s-ar fi petrecut de prea puțină vreme.

Poate întâmplări din acestea au mai fost cu siguranță, unele chiar cu aceleași personaje, trăite cu aceeași intensitate.

Poate acest fragment din viață, n-ar fi trebuit să fie vreodată așternut pe hârtie, prea a fost trăit cu intensitate și prea mi-a marcat tinerețea.

Eram unul din mulții adolescenți care-și trăiau expansiunea sufletească cu aceeași intensitate și aceleași arderi interioare. Nu eram singurul care trecea prin astfel de împrejurări. Dar anii aceea, nu prea mulți la număr, aveau să-mi marcheze  viața încă mulți și chiar și astăzi când mi-i amintesc, îmi trece peste suflet umbra amintirilor. La anii facultății care-și depănau firul, doar patru dintre colegi aveau să rămână în răstimp, prieteni nedespărțiți. Cu unul dintre ei, eram și acum în munții Iezerului. Era prin anii ’54-’55, când am plănuit excursia din Iezer. La drumul acela din munți doream să fiu împreună  cu cea care peste ani avea să rămână simbolul celei dintâi exaltări sufletești. Iar ca să fiu împreună cu ea, l-am invitat pe Puiu Carabin, unul din bunii mei colegi de facultate. Excursia avea să urmeze ruta pe care o mai făcusem de câteva ori. Din Câmpulung, pe valea Râului Târgului, la cabana Voina de pe malul aceluiași râu, mai departe pe valea Bătrânei și mai sus pe cea a Iezerului, până la refugiul din apropierea lacului cu același nume. Am ajuns pe vreme frumoasă la refugiul amintit. Acolo l-am găsit pe Petrică Jderaru, fostul cabanier de la Voina, de pe malul Râului Târgului, oarecum gonit de la cabana amintită, din cine știe ce motive. Dar aici își făcea meseria cu același drag de munte ca și jos, unde păstorise ani îndelungați. Eram aici singurii turiști și am avut parte de primirea ospitalieră a celui amintit. Doar crengile de jneapăn pentru foc, a trebuit să ni le aducem de mai jos de refugiu, prin preajmă nefiind decât gol alpin. Mămăliga mare, rotundă și galbenă, ca niciunde, făcută de nea Petrică, ne-a completat masa, altfel cam sărăcăcioasă, ca a unor studenți din vremea aceea. În cameră ne-a fost bine și până a doua zi am dormit cu gândul la vremea frumoasă de care avusesem parte până atunci. Doar că dimineața oarecare valuri de ceață păreau să invadeze muntele. Am plecat totuși. Am urcat în Șaua Cățunului, la crucea de acolo și ne-am îndreptat către vârful Iezerului Mic. Până sus, ceața anemică la plecare, a invadat muntele.

Am rămas în urmă și la borna de pe vârf, exaltat de simțămintele mele de adolescent, am făcut un gest pe care nu am mai simțit niciodată nevoia de a-l face. Am îngenunchiat lângă borna vârfului. Eram înconjurat de ceață deasă și acolo, nevăzut de cei cu care eram, m-am rugat cu toată puterea sufletului meu încă nealterat de relele pe care aveam să le întâlnesc în anii ce aveau să vină. Doream atunci, ca simțămintele pe care le cunoscusem atunci prima oară, să fie și cele care să-mi întovărășească viața pe mai departe. Eram acolo pe vârful muntelui, singur, înconjurat de ceața deasă și ruga adresată celui despre care credeam că va  avea într-un fel grijă de viața mea, era înălțată undeva în imensitatea de nepătruns a valurilor de ceață. Ruga poate o fi ajuns acolo unde trebuia, dar conținutul ei, peste ceva vreme nu a fost îndeplinit. Poate și astăzi mă gândesc că judecarea gândului înălțat, o fi urmat calea cea bună. Poate exaltarea de atunci, peste ani să se fi dovedit cea care să-mi aducă necazuri și nu fericire îndelungată, cum mi-aș fi dorit atunci. Cine poate ști ?. Dar trăirea de atunci, gândurile de peste ani de prietenie puternică lipsită de alte conotații, ne-au legat fără să ne dorim neapărat . A fost, dacă mă gândesc bine, unul din faptele de care tinerețea mea și anii mulți care au urmat, nu le vor uita. Căile ce le-am urmat fiecare au fost diferite. Cele omenești și cele profesionale. Sunt desigur singular în cele de atunci și în cele ce au trecut peste mine în anii mulți pe care i-am străbătut. Dar adolescența mea, a notat de neșters întâmplarea din ziua aceea mohorâtă.

Când am coborât la căsuța din căldarea Iezerului, ne-au întâmpinat acolo, primii fulgi de zăpadă. Am coborât grabnic a doua zi, după ce am constatat că rezervele bănești de studenți pricăjiți, ajunseseră la fundul sacului.

Am ajuns jos, la vechea cabană Voina și cum nu aveam atâția bani să luăm autobuzul până în Câmpulung, am luat calea de peste munte. Vremea era din nou una frumoasă și parcă ne-a înviorat. Am urcat pe muchia de pe malul stâng al Râului Târgului, cea a Dobriașului, până la cea a Strâmtului și primul lucru pe care l-am făcut, de cum am dat de o postată de zmeură, ne-am înfruptat din ea, cât să ne potolească foamea lăsată doar de ceaiul băut la refugiul din munte. Ne-a mai chinuit foamea pe drum și poate până am ajuns fiecare în locuri în care ne-am potolit-o. Excursia a fost deopotrivă frumoasă pentru fiecare din noi, iar pentru mine a avut chiar și peste ani, o semnificație deosebită.

Dinu Boghez