Perpetum mobile - Din Ciunget la Valea Cheii

Moto:
Să mă aștepți, am sa vin
în amurg.

                     Nichita Stănescu

A fost odată.... o împrejurare când am fost invitat la cenaclul montan periodic, inițiat de Emilian Cristea și care se ținea în București, undeva pe lângă biserica din Amzei. Acolo am ajuns într-o zi, plecând din Râmnicu Vâlcea, chemat să susțin o prezentare cu fotografii din munții vâlceni. Am ajuns la sala aceea, într-o sală care era plină ochi. M-a întâmpinat Mircea Florian. Era momentul strângerii de fonduri pentru cumpărarea unui buchet de flori pentru Emilian Cristea, inițiatorul acelor întâlniri, unele în care se prezentau diapozitive, mult la modă în acele vremuri. Până să intrăm în miezul întâlnirii, o fată brunetă, cu trăsături plăcute, trecea pe la fiecare cu un fel de chetă, în căciula căreia am pus și eu niște bani.

A început prezentarea de diapozitive. Mai întâi Emilian Cristea, care avea unele cu totul deosebite. Subiectul era Creasta Balaurului din Bucegi, traseu pe care grupul condus E.C. fusese de curând. Mi-a venit și mie rândul și cei drept adusesem diapozitive din cele mai frumoase pe care le făcusem prin munții vâlceni. Câtă vreme prezentam, am observat în primul rând din față fata frumoasă care-mi ceruse bani cu ceva mai înainte.

În zilele care au urmat, am primit la Rm. Vâlcea, o scrisoare de la Emilian Cristea, care îmi transmitea de la fata cea înaltă, dorința de a face o excursie în munții Căpățânii. Zis și făcut. Așa că într-o perioadă mai puțin solicitantă, am pus trei zile cap la cap și i-am transmis lui E.C. că sunt disponibil pentru excursia propusă.    

Într-o după amiază, cu autobuzul de București a sosit Ileana Cristoveanu și un băiat – nu i-am reținut numele nici măcar la pornirea excursiei, necum peste ani -, căruia îi acorda ceva meditații de franceză. Ne-am urcat în altă mașină și mai pălăvrăgind mai tăcând, am ajuns la casa Vătăjelu din valea Repedea, după ce străbătusem pe nesimțite mai întâi valea Oltului, mai apoi pe cea a Lotrului și, în sfârșit, începutul văii Repedea. Până la locul unde ne-am început urcușul. Când ne-am despărțit de nea Mitică și mașina lui zburătoare, mi-a dat acesta o sticlă, spunându-mi că acolo se află apă minerală.

Am început urcușul, oarecum dur după atâta stat în mașină. Nu mai era poteca prea clară, dar poate și înserarea care începea să cuprindă muntele, m-a făcut să mi se pară așa. Până la urmă am ajuns la casa de tăietori de lemne, dar care între timp, nu mai arăta deloc așa cum o cunoscusem într-o întâmplare, e drept cam de demult. Acum doar o cameră mai putea fi folosită oarecum. Mai avea în ea un pat de lemn cu ceva fân pe ea și cât de cât o ușă care ne izola de muntele de afară.

Așa ne-am început noaptea. Dar înainte de asta, mi-am întrebat colegii dacă le e sete și dacă doresc o înghițitură de apă minerală. A luat sticla băiatul și surprins a exclamat: ,,bine…dar este țuică ! “. S-au codit partenerii de drum, dar cu ei am golit întregul conținut, după care subsemnatul și băietul, am plecat la izvor să ne asigurăm apa de peste noapte. Și nu neg că până la izvor, ne-am ținut de după umeri, iar mersul pe întuneric s-ar fi putut să nu fie cel mai drept. Noaptea a fost când liniștită, când agitată de vreunul din visele de după țuică!.

Dimineața deloc morocănoși, ne-am luat rucsacii și ne-am îndreptat spre stână. Am primit reproșuri de la cei de acolo, care oricum mă cunoșteam bine, pentru că seara nu înnoptasem la ei, dar oricum primirea celor de la stâna din Târnovul Mic a fost una pe măsura ospitalității pe care o știam.

Hotărâsem de cum am plecat de la refugiul nostru de-o noapte să urcăm Piatra Târnovului și așa așa am și făcut. Am pornit pe poteca de sub munte, ne-am aprovizionat cu apă de la izvorul din cale. Acum poteca aceasta este înlocuită de un drum pastoral, cu urcușuri și coborâșuri și uneori cu pante accentuate și chiar greu de urcat nu numai cu piciorul. Am ajuns repede la poiana din cale, de unde începea drumul spre creasta Pietrii, marcată cu PR. Drumul până la primele stâncării ale crestei era unul comod, mai puțin panta accentuată. Acum însă, este acoperit de o încâlceală de brazi doborâți care fac ca drumul printre doborâturi să fie unul destul de anevoios. Atunci însă am ajuns repede la primele stâncării și cu atenție, am străbătut zonele de grohotiș și stâncă și am ajuns sub vârful Pietrii Tăiate. Unul spectaculos, a cărui pantă poate fi urcată cu atenție. Am urcat panta dură pe lângă vârf, am străbătut creasta Pietrii Târnovului, printre stâncăriile acesteia și mai ales printre jnepenii crestei. Doar într-un loc am avut surpriza să găsim o tufă de mac galben de munte. Știam că acesta e obișnuit al Pietrii Craiului și de aceea surpriza o fost cu atât mai mare.

Din vârful Pietrii Târnovului, la cota 1879m, am hăulit către cei de jos, de la stâna Târnovului Mic. Oricum, priveliștea era una grozavă. Am coborât pe hornul de sub Piatră și apoi pe lângă peretele din dreapta. Am ajuns la grohotișul zonei, prin care o potecuță firavă ducea la stânga către pădurea de brad.  De aici, intuiția mai ales, ne-a condus printre brazi la coborârea către poiana Târnovului Mic și stână.

Ne-au primit la stână cu cele cuvenite pentru o masă din produsele specifice și cu aceeași căldură ca de obicei apoi o plimbare prin pădurea de brad, o întâlnire cu copii stânei și ca o delicatesă, aceștia ne-au oferit, cules de pe unii dintre brazi, cleiul care pentru ei era ceva grozav de bun. Seara ne-am petrecut-o pe una din lavițele din stână. Dis de dimineață ne-am făcut rucsacii, am mulțumit pentru găzduirea impecabilă și am pornit în altă etapă a excursiei.

Am trecut pe sub seninările Pietrei, am urcat până la șaua de sub vârful Negovanului și nu m-am putut abține să-mi călăuzesc tovarășii de drum, până la stâna din Groapă și mai apoi pe drumul de sub creastă pe care am atins-o pe drumul dintre jnepeni, care pentru mine reprezenta înfrățirea munților Căpățânii cu cei mari ai țării. Când am atins din nou creasta, am ieșit ceva mai sus de vârful Funicelului. Am străbătut șaua cu același nume și am parcurs mai departe zona de stâncării, mai alpină cu stâncării ceva mai greu de depășit. Am urmat poteca de sub creastă, până ne-a venit bine și am urcat pe vârful Ursului, la cei 2124m. am avut de aici una din cele mai frumoase priveliști, nu numai către crestele parcurse până atunci, dar și spre Piatra Târnovului, munții Lotrului, ai Făgărașului și ce se mai vedea până ce ochiul nu mai cuprindea.           

Când ne-am săturat ochii cu imaginile munților aproape de pretutindeni, am început lunga coborâre către cantonul de la Vârful lui Roman. Le-am povestit colegilor montani, cam care era povestea locurilor. Una legată de trecerea de demult pe aici a lui Țepeș Vodă, pe atunci doar un fugar ce revenea în țară. L-au primit cei din aceste locuri, cu ospitalitatea obișnuită, ca și pe alți oaspeți trecători prin locurile acelea. Doar că atunci oaspetele nu era fitecine și ospitalitatea le-a fost răsplătită cu împroprietărirea cu locurile prin care hălăduise cel ce avea să le fie mai apoi domn peste meleagurile Țării Românești.

Era coborârea din vârful Ursului, una prelungă, pe care de câte ori venisem iarna prin locurile acelea iarna, o făcusem așa cum mă ducea neștiința într-ale alunecușului pe tălpicile fermecate. Acum coboram pe plaiul nesfârșit, apropiindu-mă pas cu pas de locul care an de an mă primise iarna cu căldura focului mângâietor, la vremurile când afară viscolul își făcea de cap.   

Mă obișnuisem cu prezența lui nea Mitică, paznicul cantonului, dar și soția acestuia, care ne-a întâmpinat si a fost, ca întotdeauna, îndatoritoare, iar cana cu vinul de cocozar cu care ne-a servit, a fost bine venită. Nu știau cei cu care venisem, ce este cocozarul ăsta și cu acest prilej au mai învățat ceva despre denumirile cu care este alintat pe aici bujorul de munte. Ne-am odihnit fiecare la locurile destinate și Ileana a mai zăbovit să asculte poveștile din lungile seri de iarnă petrecute la soba cu ochi de balaur care arunca umbre fremătând prin locuri de poveste. Și oarece expansiuni sufletești, or fi rămas aninate în istoria neștiută a cantonului.

Am plecat de cu zori într-altă zi cu cer senin și soare mângâietor. Am străbătut vârfurile ceva mai joase decât cele lăsate undeva în urmă. Aveau fiecare istorii trăite și gânduri ascunse pe înălțimea fiecăruia. De-ar fi fost Zmeurătul, Ionașcu ori Priota. Am coborât vârful Gera, am urcat din greu Căprăreața și i-am coborât cărarea până am dat de drumul vechii Carpatina, care ne-a dus până în locurile cu vestigii ale tehnicii din vremuri de demult prin care funicularul întins peste munți, cobora copacii doborâți până la fabrica din valea Lotrului. Mai apoi am coborât în valea Cheii, la cabana lui Zdârcea, acolo unde mă așteptau prieteni veniți la cățărătura unor verticale. Aici și atunci, s-au sfârșit momentele de poveste nescrisă trăită pe crestele ridicate la cer.

Am urcat ceva din creasta Fotoreporterului, până când obstacolele alpine, ne-au depășit puterile.

La casa din vale ne-am luat rămas bun și cartea primită atunci cu gânduri spontane așternute pe locurile albe și printre rândurile cărții, mi-au rămas să mi le mai amintesc uneori la momentele în care simțeam nevoia să-mi amăgesc sufletul cu cele care nu se mai întorc niciodată.

Dinu Boghez  /  1976