marți, 7 iulie 2020

Lacul Budislavu

Moto: "și m-aș fi agățat de cer,
                  dar mi-era teamă că-l rup."
Nichita Stănescu

Am urcat pe înserat la Suru. Întâi ne-am umplut de noroi pe un drum de exploatare care făcea vechea potecă nevăzută, dar mai apoi  când am ajuns în muchie, am găsit, ascuns după un fag înalt, apusul.



Cabanierul s-a prezentat: “Eu sunt Popa, născut, nu făcut!”. Ne-a adus repede două paharele cu o băutură spirtuoasa la care nu mă pricep, dar care, deşi nu am dovedit-o, mi-a luat minţile şi nu am mai ştiut cum se montează cortul.
Toată noaptea a bătut vântul. Paiele s-au tot lovit de cort. Departe, lumina Sibiul. Dimineaţa, domnul Popa ne-a răsfăţat cu omletă, unt, dulceaţă de afine şi cafea. Apoi, ne-am grăbit la drum printre molizi până la monument şi mai departe printre tufe de rododendroni până în Şaua Surului. Apă nu prea am cărat cu noi, am întâlnit destule izvoare în drum, înainte şi după sa, doar unul din darurile lui iunie. 





Din Şaua Budislavului, după un mic popas, ne-am luat elan să urcăm vârful. Sus, ne-am făcut planul cum şi unde să lăsăm restul de bagaj de care nu aveam nevoie pe Ciortea în sus. Şi ne doream să-l găsim şi la întoarcere. Până în Portiţă Avrigului, am mers pe sub o turmă de peste zece cai care, peste vară, se puteau crede sălbatici.
Pe Turnul Lacului ne-am bucurat de priveliştea spre lacul Avrig şi spre grohotişul care curge din Ciortea. 




Însă de aici, muchia a devenit accidentată, iar rotocoalele de ceaţă o făceau să pară şi mai ameninţătoare. Pentru că nu am fost prea silitori cu cititul acasă despre descrierea urcuşului, nu am îndrăznit să ţinem muchia matematică până sus în vârf. La un moment dat, ne-am abătut în stânga şi am urcat lesne panta până într-o șeuță de sub Ciortea de Vest. Aici am găsit urme proaspete de urs. Ce-o fi căutat el chiar pe aici?... Doar un minut, de sus, am apucat să admirăm Vârful Boia şi căldarea Grohotişului despre care am auzit că este o minunăţie. Până pe Ciortea de Est, am străbătut o cale de piatră şi am fost emoţionaţi de abrupturile de-o parte şi de alta. Boia rămâne pentru altă dată, ceata ne-a convins repede.






Am ajuns repede la banda roşie, am savurat lacul Avrig unde încă mai plutea o bucată mare de gheaţă şi mi-am amintit o noapte în cort aici pe când eram copil, alături de fratele şi tatăl meu, într-un cort albastru ca un acoperiş, acum uitat pe o etajeră din debara.
Am coborât un pic din Portiţă şi am ochit un loc perfect pentru cină şi cort, apoi am plecat la locul unde lăsasem restul de bagaj. Eu m-am urnit cu greu de aici, cele încă 10 min de mers parcă mă copleşeau. Dar, totuşi, locul ales, era unul idilic: de la el puteam admira toată căldarea Budislavului şi Turnul Lacului, iar imediat lângă, susura un izvor rece până la care făceam 10-12 pasi trecând printr-o șeuță de calcar.
Pe înserat am urcat în Portiţă Avrigului să ne uităm la vecinii noştri campaţi acolo. Ne-am zărit. Am avut semnal şi am putut trimite câteva mesaje din locul acesta minunat de care, din păcate, cei de acasă nu puteau să se bucure. Ceaţa era într-un du-te vino, lăsând să se întrezărească neşansa ploii peste noapte.



Dar n-a plouat. Noaptea a fost linişte, poate prea multă, poate un pic sinistră, în felul ei. Sunt obişnuită din cort să aud tot felul de zgomote generatoare de bănuieli. Acum nu a fost nimic. Nici măcar pârâiaşul de lângă noi nu ne-a tulburat, dormea şi el.
Prima dată m-am trezit la 5. Am ieşit din cort pe lumina aceea de iunie când crăpa de ziuă şi totul în jur este într-o albeaţă tonică ce promite o zi minunată. Cerul era senin, încă se zăreau stele şi o cojiță de lună. Vârful Budislavu, doar el, avea deasupra o lentilă rozalie de ceaţă rătăcită. Am fost bucuroasă să mă pot băga înapoi în sacul de dormit până când va ajunge soarele pe cort.
Ne-am trezit la 7.43. Afară era plină zi. Cântau păsările şi se dezvelise Piatra Tăiată. Am auzit marmote. După dezmeticeală şi o gură de cafea rece, am pornit la vale spre lacul Budislavu. Urmele ursului, mai vechi totuşi, erau şi pe aici. Când am ajuns la albăstrimea lacului, era deja cald, iar caii erau sus pe culmi. Mi-am clătit fata cu apa lui albastră. Împreună l-am admirat şi iar l-am admirat.






Încântarea ar mai fi ținut destul, dar ne aștepta drumul de întoarcere, așa că am început urcarea spre cort, trecând întâi pe la peştera din căldarea Budislavului, descoperită în 1976 şi  una din puţinele peşteri la peste 2000 m din Munţii Făgăraşului. Are o deschidere largă, iar în partea dreaptă începe o galerie îngustă care se pare că ar continua încă 17 m. În urcarea prin morenă, am auzit un câine lătrând. L-am tot căutat cu privirea dar nu l-am dibuit. Ne-am mirat pentru că turmele de oi încă nu sosiseră.
Am strâns cortul şi am urcat în banda roşie. De sus, lacul nu mai era albastru, devenise maroniu, o dată cu înălţarea soarelui. Am zărit acum în căldare un cioban cu trei câini. Destul de curând, l-am auzit blestemând când a ajuns la fostul bordei (clădit cu tot felul de materiale nefirești aici, chiar și stâlpi de marcaj furați din creasta, poate pe o vreme când alții ar fi avut mare nevoie de ei) şi a văzut ce făcuse iarna din el. Apoi, a început să urce grăbit coasta muntelui şi a ajuns în cealaltă căldare, a Surului, unde a inspectat bordeiul mai norocos, cruţat de zăpadă.
De pe Budislavu, am mai zărit o dată prin ceţuri, cetatea Ciortei şi am auzit bolovani prăvălindu-se năpraznic acolo. 





La Şipotul lui Glasie, am mâncat de prânz. Printre bujori, am coborât din şaua Suru spre cabană. Am asistat la sosirea turmei de oi. De fapt, ştiam de vineri seara de la cabanier că este weekendul în care urca ciobanii în munte, anul acesta (mai capricios din prea multe puncte de vedere) mai târziu. Doi miei, rătăciţi pe potecă, plângeau, dar se încurajau unul pe altul şi au reuşit să găsească drumul bun.
Eram hotărâţi să coborâm prin altă parte de la cabană, iar domnul Popa ne-a arătat o potecă ce merge spre vale, pe sub funicular. Abruptă, dar rapidă. În schimb jos ne-a aşteptat peisajul tipic exploatărilor forestiere: un drum de taf plin de noroi, copaci doborâţi şi lăsaţi de izbelişte, trunchiuri tăiate care plâng, crengi risipite peste tot. 



Prima dată am reuşit să trecem răul peste o încrengătură de ramuri de molid şi fag. A doua oară, apa fiind mare şi învolburata, am trecut direct prin el. Nu ne-am mai descălţat. Am ajuns la maşină în peste o jumătate de oră. Drumul de coborâre pe aici, nu fusese mai scurt. Mai departe, a fost acelaşi drum forestier pe vale, care până la urmă ajunge în Avrig, apoi DN1, dar de data aceasta era cu noi doi în maşină mirosul de muguri de brad.

Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez

Un comentariu:

Ovidiu spunea...

Buna ziua,
A fost si dl. Dinu, tatal Dvs. ?
Multumesc,
Ovidiu