Aventuri in Munții Căpățânii

 Moto: Se zbuciumă codrul sub vântul

             De toamnă și basmul și-l curmă.

                                   Lucian  Blaga

 

    Cine iși propune să cunoască cât mai mult din interesantul masiv al Narățului, nu poate omite parcurgerea în întregime a Muchiei Vâlturesei. Ba chiar, atunci când cunoștințele despre acest munte sunt cuprinzătoare, acest traseu se recomandă a fi inclus într-un adevărat circuit, sau chiar într-unul de traversare din valea Lotrișorului în cea a Lotrului. Dar câte combinații de trasee nu se pot imagina, incluzând frumoasa muchie a Vâlturesei! Urcând din valea Lotrișorului, prin Poiana lui Pavel, pe marcajul punct roșu, în 2 ½ ore, venind pe muchia dinspre Foarfeca Narățului, în 5 – 5 ½ ore, sau urcând pe Valea Satului, dinspre Brezoi, pe marcaj cruce albastră, în 3 - 3 ½ ore, ajungem in același loc, Șaua Târsei ( 1260m ), acolo unde până nu demult se afla singura stână din masiv, acum o grămăjoară de bârne. Aici, într-o interesantă poiană, mărginită spre nord de fagi falnici și bordată spre celelalte puncte cardinale de abrupturi stâncoase și țancuri impresionante, aflăm un frumos loc de campare chiar dacă dispariția stânei a lăsat în urmă pe o postată bună, o adevărată pădure de urzici. Acest loc de campare are și avantajul, unic în traseele de pe tot cuprinsul stâncăriilor din înaltul Narățului, al unui izvor la nici 5 minute de locul unde ne putem pune cortul. Din spatele fostei stâne, coboară o potecă ce ne conduce într-un fund de sac aparent doar mlășinos, dar care are în prea plinul lui, un firicel de apă, pe care l-am văzut activ, în cei mai secetoși ani și de unde ne alimentăm cu apă pentru tot restul traseului.

    Cu gândul  la frumoasa Șa a Târsei, începem urcușul pe Valea Satului. De la podul aflat la ieșirea din centrul orășelului Brezoi, apucăm la stânga pe starada Liceului, care ne scoate în mai puțin de ½ oră, la stația de tratare  a apei potabile ce alimentează localitatea. Traversăm firul apei pe malul stâng și începem imediat urcușul pe valea pe care nu o vom părăsi până aproape de obârșia ei. 

    Depășim chei înguste, pe care zăpezi rostogolite de pe pante abrupte, dăinuesc în grămezi protejate de covor gros de frunze, până în toiul verii. Traversăm pârâul de pe un mal pe altul, pe trunchiuri de copaci prăbușiți, acoperiti de strat gros de mușchi de culoarea întunericului, în timp ce valea se îngustează văzând cu ochii. Firișoare de apă se preling de o parte și cealaltă, una din ele, pe dreapta cum urcăm, alcătuiește o frumoasă împletitură de cosițe argintii prăvălite de pe pereți întunecați. Vijeliosul pârâiaș, face ca mai întotdeauna poteca să-și schimbe înfătișarea. 

    Ajungem curând la o confluență vizibilă, o furcitură, de unde drumul nostru părăsește firul apei, urcând din greu pantele de pe malul drept al pârâului, uneori în serpentine scurte, alteori direct (timp necesar de la începutul traseului 2-2 ½ ore). Ne-a întovărășit până aici, destul de rar, marcajul cruce albastră. Cu atenție, aflăm chiar la începutul pantei, un fag bătrân, pe care se vede, îngroșată de vreme, scrijelită pe coaja copacului, stilizată, chiar litera "N". Acesta este începutul părții finale a urcușului, la sfârșitul căruia atingem Șaua Târsei, după încă 1 oră. În partea finală, panta se îndulcește vizibil, traversând o poiană întinsă, primăvara acoperită de viorele și floarea-Paștelui și toamna de covor gros de frunze arămii. În apropierea vechii stâne, acum o mică grămăjaoră de bârne, aflăm postata de urzici pișcătoare, vara înalte cât statul unui om. Le ocolim cu grijă și ajungem chiar pe marginea abruptului stâncos, după cel mult 3 ½ ore de la plecare. De aici încolo începe adevăratul drum către muchia Vâlturesei. În această poiană, ajunge și marcajul punctului roșu ce vine dinspre Lotrișor și poteca ce străbate încâlcitul drum spre Foarfeca Narățului. Dar și cea pe al cărui marcaj am venit are o continuare, ea străbătând pădurile pe sub abrupturi, pe un traseu dificil, nerecomandabil. De altfel continuarea drumului pe acest marcaj, nu se mai cunoaște. 

    Ne îndreptăm acum, spre muchia Vâlturesei. Urcăm pe panta împădurită, urmărind marcajul punct roșu, refăcut recent. Ocolim un grup de stânci, ajungem către creasta muntelui traversând o mare de ferigi, dăm de alte stâncării, pe care le ocolim prin dreapta, prin pădure, apoi din nou pe fața din stânga crestei, din nou în creastă și în sfârșit poteca se îndreaptă definitiv către dreapta, intrând pe făgașul muchiei Vâlturesei, pe sub stâncăriile Verdeșului. Dacă am continua drumul drept înainte, fără abatere la dreapta, am ajunge în maximum ½ oră pe vârful Narățului, la 1509m. Din Șaua Târsei până aici, am facut maxim 1 oră. Pe nepusă masă, nu mai găsim decât semnele cele vechi, mai rare, îmbătrânite de vremuri – au totuși 30 de ani -, dar încă vizibile. Suntem pe o curbă de nivel, cu scurte zone de urcuș sau coborâș, pe parcursul căreia pădurea de brad alternează cu cea de fag. Răzbat ici-colo, priveliști ale Coșurilor Narățului. 

    Într-un ungher întâlnim o cruce roasă de timp, la poalele căreia uneori există un fir de apă, locul în care un cioban și-a găsit sfârșitul. La capătul unei porțiuni presărate cu fagi, ajungem la prima traversare dificilă, a unor plăci stâncoase, puternic înclinate. Suntem pe prima dintre punțile Verdeșulu (1448m). La coborâre, aflăm pe fata uneri stânci, semnul punctului roșu, parcurgerea unei poteci clare, printre brazi ne conduce la altă zonă de stâncării puternic înclinate, pe care o depășim cu prudență. Găsim bine ascuns printre brazi, capătul potecii. Acum intrăm pe alte porțiuni de potecă, pe care marcajul nu ne dă prilej de căutări. Depășim zone de pădure, intrăm chiar pe creastă, printre țancuri caracteristice, apoi marcajul se pierde. Îl regăsim după câteva căutări pe stânga crestei. Am intrat în zona de clenciuri ale potecii – Piatra Ciosii -, pe care cu greu o mai regăsim. Apoi pierdem iarăși marcajul. De data asta pentru ceva mai multă vreme. 

    Pe poteca bine conturată, apucăm cale coborâtoare prin pădure. Repede constatăm că muchiile s-au despărțit. Hotărâm să traversăm obârșia unei văi și să ne și să ne întoarcem pe creasta cea bună. Când ajungem sus, găsim marcajul și în continuare alte câteva semne. Încrezători, urmăm din nou altă potecă, bine croită prin pădure. Aflăm prea târziu că nu mai suntem pe traseul cel bun și în loc să ne întoarcem la ultimul semn găsit, acum când ne aflăm doar la 1-1 ½ oră de capătul traseului, continuăm să coborâm, până când hățașul se termină în buza unui abrupt, pe malul unei viroage. 

    De abia de acum încolo începe aventura. Coborâm pe vâlcel, mai alunecând, mai în picioare, prin frunziș și grohotiș mișcător. Apa din bidon s-a terminat demult și realmente suferim de sete. Este greu de redat șirul întâmplărilor care ne-au condus la orbăcăieli prin pădurile stâncoase ale Narățului și mai ales pin labirintul acestora, ca și orbirea nepermisă, de a nu ne întoarce la locul începutului rătăcirii, la ultimul semn turistic întâlnit. Șirul întâmplărilor de-a dreptul periculoase la care ne-am expus, brâne pe care fără mijloace de asigurare le-am traversat sau de pe care am coborât. Chiar unele căzături, care se puteau termina rău. Dar cu chiu cu vai, cu buzele spuzite de sete, chiar după ce supsesem cu disperare dintr-o șuviță de apă, continuăm coborârea. Mai mult decât vie, ne-a amăgit câteva clipe. Când ajungem la firul principal al văii, ne aflăm istoviți, chiar sfârșiți, în fața unei adevărate minuni. O cascadă înșirată pe fața unei stânci, înaltă de circa 10 m, iar la picioarele noastre, adevărate bazine de apă, din care am sorbit cu nesaț. 

    Pentru săritoarea următoare, la fel de înaltă, n-am găsit soluție de coborâre. Începem să urcăm panta muntelui, pentru a putea depăși săritoarea. Dintr-odată, uitându-ne la ceas,  constatăm că se făcuse ora 9 ¼ seara (7 ore de când ne rătăcisem ! ), istoviți, privim spre vale, unde vedem pe plaiul încă însorit, imaginea unei case și auzim lătrăturile unui câine. Noi însă hotărâm să râmânem în pădure, pe panta înclinată puternic, încercând să găsim un loc de dormit. Sub o stâncă, cu câțiva copăcei strânși într-un mănunchi, la nici 1,5 m distanță, așternem una din pelerinele de ploaie pe jos, cu cealaltă încercând să ne acoperim. Nici foame nu ne mai este. Bem zdravăn din sticla pe care o umplusem jos, până când ne dăm seama că de abia ne mai rămăsese ceva pentru noapte și ce ne-o mai aștepta a doua zi.     Se aștern repede culorile întunericului. Pe lângă noi, încep să zboare liniștiți o puzderie de licurici, iar jos în vale, de la casa singuratecă, răzbat până la noi doar lătrături de câine și lumina unui bec stingher. Sus pe cer urmăresc stelele, în speranța că n-o ploua tocmai acum. Poate c-om fi dormit din când în când, sprijiniți cu picioarele în copăceii din față sau totul s-a dus ca o părere, fiecare dintre noi gândindu-ne la drumul de a doua zi. Să tot fi fost orele 4 dimineața – nu aveam nici măcar lanternă -, când întunericul nopții a început să se destrame.     După ora 5 putem să privim ceasul. Aproape de ora 6, plecăm continuând să traversăm obârșii de văi, în speranța că vom găsi creasta cea bună. Ocolim câțiva pinteni stâncoși, pe ultimul însă, nu putem. Nu ne rămâne decât să coborâm în vale la minunea de pârâu cu săritori pe care-l părăsisem seara. Pentru prima oară simt că intru în panică. Știu că jos ne așteaptă cascade, poate de netrecut, dar acolo măcar vom găsi apă, care din nou ni se terminase. 

    Greu, coborând pe brâne, depășind mici pereți cu multe precauții, ocolind și aici o săritoare întunecată, ajungem la firul apei. Aici, aceleași bazine de apă, pe tot întinsul stâncii înnegrite de mușchiul de culoarea întunericului. În susul pârâului, altă cascadă, de câțiva metri buni. În josul apei alta. O coborâm alunecând prin apă. Continuăm să mergem pe firul văii. Alte bazine pline de apă. Stânca tot neagră și câte ne-or mai aștepta, pentru că sub noi altă cascadă. O depășim ușor prin dreapta ei, folosind prize existente. Ce-o mai fi departe! 

    Mergând printre stânci normale, vedem deodată un copac doborât și pe el o tăietură proaspătă. Încep să mijească speranțele. Drumul începe să devină mai ușor și curând ajungem într-o poiană, de unde un drumeag ne scoate la șoseaua de pe valea Lotrului, nu înainte de a constata că mai trecuseră 4 ore de mers în această dimineață. Orbecăisem prin păduri, poate necălcate de picior de om, cu o noapte petrecută sub cerul liber, ceva mai mult de 20 de ore. Apar omenii și la prima casă întâlnită pe vale, întrebăm o bătrână, pe ce pârâu fusesem. Fusesem pe pârâul Vâlturesei ale cărui chei înguste cu cascade și bulboane la tot pasul, ne încântaseră și ne îngroziseră deopotrivă. Sigur ne rătăcisem nepermis. Sigur traseul pe muchia Vâlturesei, chiar bine marcat, nu este o joacă. Sigur lanțul de imprudențe fusese unul nepermis. Dar ceea ce văzusem, cheile înguste cu pereți înalți, uneori cu păduri până la firul apei, alteori cu pinteni stâncoși de netrecut, mulțimea bazinetelor acumulate în stâncile întunecate săpate în cine știe cât timp sau cascadele de stâncă înalte si atât de greu de trecut, ne-or rămâne în minte multă vreme, ca și aventurile trăite din plin, chiar dacă acestea avuseseră în ele dramul de nebunie, care uneori face viața mai frumoasă. 

    Întâlnisem șase cascade mari. Prima de 12m, apoi altele de 10m, 7-8m, 6m, 3-4m și de 3m, totul pe 200-250m, în canionul cu lățimi de 4-5m, greu de trecut fără mijloace alpine, două dintre ele ocolite pe coaste înalte. Iar de o parte și cealaltă a văii pereți împăduriți cu inclinări ce ne-au dat fiori, la traversarea lor.

               

Dinu si Andrei Boghez