miercuri, 2 septembrie 2020

Singur pe potecile Iezerului

 Moto: Nu poți să-mi spui amice

            Cam unde vrei s-ajungi

            Pe drumul ars de soare

            Cu pașii tăi cei lungi......

                       Calistrat Hogaș

 

Eram la Câmpulung. Terminasem studenția, începusem munca pe șantiere și parcă fără să-mi dau seama, zilele în care-mi petrecusem nu numai vacanțe de copil și mai apoi cele de student și tânăr inginer, se apropiau de sfârșit. Erau acolo strânse an de an, zilele copilăriei și alintarea acestora de către lumea bunicilor, într-un anume fel, aproape de sfârșit. Mai era o lume acolo, pe care o priveam în zilele senine de pe una din ferestrele casei celor amintiți, încă de când ochii mei de copil, începuseră să deosebească înălțimile munților depărtați, către care curiozitatea încerca să pătrundă locurile pline de ascunzișuri.

A venit vremea când visele începuseră să prindă contur. Așa s-a născut dorința de a merge în Iezer pe poteci mai puțin umblate și dintre acestea, după ce urcasem pe cele mai cunoscute, poteca de pe muchia Portăresei, parcă mă atrăgea mai mult. Să fi fost într-unul din anii studenției, să fi fost din cei ce au urmat, poate cei ai șantierelor, cert este că într-o dimineață, plecând din Câmpulung, doar cu sfaturile unchiului meu Moșu, iată-mă suit în autobuzul care m-a lăsat lângă poteca ce traversa apa Râului Târgului și pe care aveam să urc pe cea de pe muchia Portăresei. Coborâsem la locul în care urma să se dezvolte în anii ce au urmat, hidrocentrala de la Râușor.     

Câmpulungul era tot acolo cu casele încă vechi, cu farmecul care-mi mângâiase copilăria.

Curtea casei era tot aceeași din copilărie, doar înverzită de iarba crescută prin caldarâmul îmbătrânit, de când bunicul nu mai avea trăsura cu cai pe care-o scotea cu regularitate pe străzile îmbătrânite ale Câmpulungului. Stăruiau în mintea mea încă fragedă, amintiri care nu se ștergeau ușor. Cum să uiți nucul bătrân din  grădina bunicilor. Cum să uiți tufele de coacăz din grădina din care bunica se întorcea mereu cu verdețuri și atâtea altele din care ne pregătea bunătăți la masa de prânz, începută mai mereu cu o cruce și o rugăciune. Slăninuța din beci, pregătită cu dragoste în zilele de iarnă. 

O singură dată mi-a fost dat să particip la bucuria zilelor de iarnă. Atunci, înfofolit zdravăn în pledul meu de copil, asistasem parcă la pregătiri iernatice ale vreunui prânz la care ostenea bunica. Aveam poate puțin peste trei ani și sigur amintiri nu prea pot pretinde că am, dar ieșirea în brațele lui taică-meu, în prispa casei tot mi-o amintesc. Veneam, în convalescența câmpulungeană, după dubla pneumonie, din care cred și acum că numai puteri ascunse mie m-au putut salva. Amintiri din zilele de atunci sau din cele ale vacanțelor petrecute cu regularitate la Câmpulung, mi-au rămas în minte doar fragmentar, peste celelalte așezându-se doar uitarea. Din acele vremuri ale unei copilării mai altfel decât a multor copii, îmi amintesc privirea de pe doar una din ferestrele casei bătrânești, de pe care culmile îndepărtate ale Iezerului se vedeau în zilele senine, în toată măreția lor. Din vremurile acelea ale anilor dinaintea celor din ’60, îmi amintesc că le-am trimis bunicilor o ilustrată cu imaginea casei scării a Poliamiduluiui  de la Combinatul de Fibre sintetice din Săvinești, pe care bunica o arăta la cei care o mai vizitau, spunându-le ce lucruri grozave făcea nepotul. A fost poate, fără să-mi dau seama, imaginea fericită pe care a luat-o cu ea dincolo, pentru că nu mult după aceea, nimicul și-a făcut datoria. Și parcă după ea s-au dus nucile tomnatece, perele pergamute, coacăzele mâncate direct din grădină sau slăninuța bine afumată, cu usturoi proaspăt. Amintirile mai sunt, din ce în ce mai depărtate, dar pe nevrute, mai lasă câte-o geană peste ochii puțin înlăcrimați.

Acum, în dimineața însorită în care eram în autobuzul de Voina, nu gândeam decât la locurile de pe muchia Portăreasei, pe care le aveam de parcurs până a intra pe meleagurile înalte, încă necunoscute mie, ale masivului Iezerului.          

M-a întâmpinat pe malul drept al Râului Tărgului pe care-l traversasem pe o punte cam șubredă, un drum pietros, mai mult o zgârietură profundă, bolovănoasă, făcută special parcă, pentru urcarea turmelor la munte. N-am prea avut timp mult să tot mă necăjesc cu aspectul drumului, că peste munte s-a așezat ceață deasă. Nu vedeam decât cei câțiva metri înaintea mea. Nu mă simțeam prea la îndemână. Eram singur, într-un masiv montan căruia nu-i cunoșteam versantul pe care eram și căruia până la urmă vream să-i dau de capăt.      

Părăsisem de mult ultimele locuri cu iz de civilizație și urcam singur, pe poteca singuratecă pe ceață amarnică, prin locuri prin care nu mai fusesem niciodată. Aveam în față, doar râmătura drumului pastoral și de la un timp încolo și panglica asta iluzorie parcă dispăruse. Dincolo de ce era pe pământ, parcă cerul se străduia să se limpezească. Dincolo de valurile de ceață care păreau învinse, se zărea soarele. Când ultimele zdrențe de ceață dispăruseră, m-am aflat lângă un țarc de oi părăsit de curând. Poate prin apropiere să fi fost și stâna de pe muchia Danciului, dar probabil mai jos la apropierea pădurii. Oricum era bine că n-am dat de câini! 

Părăsisem deci muchia Potărăresei și eram acum pe meleagurile Cernatului și mai apoi pe cele al Danciului. Urcușul era din ce în ce mai însorit, aproape pustiu și doar într-un târziu mi-a apărut în cale o adevărată herghelie de cai. Curioși, unii au sforăit a mirare și și-au continuat apoi, nepăsători, păscutul mai departe. Am trecut de vârful Cernatului, apoi de cel al Danciului, primul din cale de peste 2100m. A urmat urcușul cel mare din ziua aceea și am ajuns pe vârful Obârșiei la 2314m. Era cea mai importantă cotă atinsă în ziua aceea. 

Am avut de pe vârf, imagini din cele fermecate ale crestelor Făgărașilor. Mai mult pâcloase în boarea dimineții, se străduiau să-și arate frumusețea, cățărate unele peste altele, până se pierdeau în orizontul încă neclar. Din locurile acelea, un gând pentru Piatra Craiului tot am avut. Era balaurul din piatră sclipitoare, încă adormit la vremea dimineții. Când scriu rândurile acestea, ca și atunci, locurile îmi erau complet necunoscute  și să nu fie de mirare că cele descrise seamănă aidoma celor din ghidurile vremii, din care cel mai bine documentat îmi părea a fi cel al lui Nae Popescu. De pe urma acestuia din urmă, aș putea data aproape exact și perioada când urcam atunci pentru prima și singura oară prin aceste locuri. Eram deci în prejma anului 1963 și eram încă pe șantierul Combinatului Chimic de la Târgu Mureș. Cele scrise aici sunt pentru a-mi data oarecum exact, anii în care urcam muchia Portăresei. Aveam deci, încă puțină vreme, 28 de ani!

Am urcat din greu vârful Obârșiei de 2314m, de unde priveliștea a meritat un pic de odihnă. Zic un pic, pentru că mai aveam mult de mers în ziua aceea, o bucată încă prin locuri la primă vedere și mai trebuia să ajung la cabana Voina, unde nu vream să pierd autobuzul întoarcerii.           

Am grăbit pașii, am trecut de vârful Iezerului Mic – 2406m- și am ajuns în Șaua Crucii Ateneului la 2263m. Eram pe drumul cel bun și de acum încolo știam ce mă așteaptă. Eram pe meleaguri bine cunoscute, încă de mult, de pe vremea copilăriei, când mentorul meu într-ale muntelui, "Moșu"îmi arătase pentru prima oară frumusețile montane de care mai apoi nu m-am despărțit toată viața. Trebuia să mă grăbesc. Am coborât în fugă oarecum serpentinele potecii, am ajuns la lacul Iezerului. Mi-au fulgerat prin minte momentele când Moșu, cel amintit mai adineaori a măsurat chiar în ziua căsătoriei lui, adâncimea lacului Iezer. Avea 48 de ani. Avea cu el atunci, un fir  de 9m, care s-a coborât până în adâncuri. Confecționat chiar de el, a ajuns la cei 9m cât măsura fundul lacului. E drept că incursiunea era să-l coste viața, pentru că atunci când a revenit pe mal era aproape vânăt și cu greu cei ce-l întovărășeau au izbutit să-l aducă înapoi la culoarea normală, dar ce să zic, chiar la viață!!

Am trecut în goană pe lângă refugiul Iezerului a cărui cotă era întrecută doar de cabana de la Omu. Ar fi de spus că refugiul a fost construit în totalitate cu muncă patriotică, chiar dacă așa ceva e un pic desuet în vremurile acestea. Au fost aduse în fața primăriei din Câmpulung toate materialele necesare, aflându-se acolo și următorul anunț: în ziua de cutare, materialele vor fi duse la cabana Voina cu mașinile și de acolo voluntar vor fi transportate cu spatele de turiști împătimiți. Și ce să vezi, au fost voluntari și nu puțini care au dus materialele de la cota Voinei – cca 900m – până la cei 2165m cât are refugiul.

De aici am început goana. Am coborât aproape permanent în alergătură, până la cabana Voina, unde am ajuns cu puțin înainte de plecarea autobuzului. Sigur, că nici când am intrat în curtea bunicilor, încă nu-mi trecuseră valurile de transpirație de pe urma alergăturii trasă la coborârea din vârful muntelui. După ce am coborât din munte, lui Moșu, om încercat într-ale Iezerului, parcă nu-i venea să creadă că izbutisem o asemenea tură, într-un atât de scurt timp.

De atunci prin locurile acelea nu am mai fost niciodată și nu pentru că nu le-aș fi apreciat frumusețea, ci doar că alte locuri în munții noștri ascundeau în ele atâta frumusețe încât o viață de om, parcă nu-ți ajunge să le poți vedea. Parcă aș mai simți totuși nevoia să mai adaug că într-o împrejurare am urcat pe Valea Văsălatului și am ajuns în creastă, într-o zi superbă de octombrie, fără pic de nor, de unde privirile ne-au zburat către creasta Făgărașului, aflată într-o zi de expoziție aproape teatrală. Tot într-o zi de adevărat blitz-crieg. Dar pe altădată și într-o zi propice amintirilor montane.

 Dinu Boghez

Niciun comentariu: