Cu fața spre munți

 Moto: Mi s-a spus să te caut,

            Nu să te găsesc.

                 Ana Blandiana

 

    Către sfârșitul anului IV, se afișaseră locurile de practică ale anului. Dintre cei patru buni prieteni, unul dintre ei, aflase câte ceva despre unele depărtate, tocmai în Banat, la Rușchița. Nu știam nici că există o localitate cu numele ăsta, dar aflasem că era aproape de munții Retezat, pe care mi-i visam acasă în lungile seri din iernile de student. Și din motivul ăsta cred că cel ce descoperise localitatea asta, neștiută, uitată de Dumnezeu, fusesem chiar eu.    

   Pentru practica anului IV, pentru cei patru prieteni, dornici de munte, localitatea asta pierdută, apropiată de Retezat, era una ideală. Cu trenul pentru oameni normali, am ajuns până la Timișoara. Mai departe cu altul către Subcetate, din care noi aveam să ne oprim într-o stație uitată de Dumnezeu, cea a Voislovei, de la care până la Rușchița, aveam să ne descurcăm într-un fel. S-au terminat cursurile anului și sesiunea de examene și cu nerăbdarea firească și entuziasmul tineresc, am călătorit către acele meleaguri. 

    De la gară om fi călătorit noi cu ceva, dar până la urmă acolo am ajuns. Ne-a interesat locul unde aveam să stăm, mai puțin calea ferată îngustă la care urmam să facem practică, dar mai mult cum ajungem în munții Retezatului pe care toți cei patru prieteni ni-l doream. Cel în grija căruia fusesem dați, a cam priceput cât ne stătea nouă mintea la practică și cât a putut, ne-a dat o mână de ajutor. Nici bine nu ne-am cazat, în casa preotului – avea preotul două fete de ți-era mai mare dragul - și gândul ne-a zburat la munții Retezatului, că doar pentru ei venisem. Am aranjat cu maistrul căruia îi fusesem dați în grijă, am așteptat pe una din colegele noastre de facultate să sosească așa cum fusese înțelegerea cu unul dintre noi și iată-ne plecați către Retezat. Am urcat în trenul care ne ducea către etapa Subcetate. Am avut prilejul să vedem cum urca trenul pe calea ferată cu ajutorul cremalierei și în sfârșit am ajuns să o luăm și pe jos. La Sarmisegetuza ne-am oprit o clipă să vedem urmele cetății, dar și la oficiul poștal, de unde mi-am luat propria mea scrisoare ce nu fusese primită de destinatar. Apoi a urmat drumul lung pe valea Râului Mare. Către seară am ajuns  la primul popas, cel de la cabana Gura Zlata.

   A doua zi am plecat către inima munților Retezat. Era către începuturile sale, poteca comună cu cea a casei academiei, loc cu destinație științifică interzis muritorilor obișnuiți. Noi ne-am continuat drumul și până la lacul alpin al Zănoagei nu ne-am oprit. Pe malul lui, într-o zi călduroasă, am început o mare bălăceală. Trecuse de miezul zilei când din feeria de pe malul lui, ne-am gândit că mai avem încă de mers până  la stânca de pe malul lacului Bucura sub care trebuia să dormim. Radu și subsemnatul am pornit mai repede și până s-a lăsat întunericul am ajuns pe malul lacului Bucura și la intrarea sub stei. Acolo ne-am întins una din pături și cu cealaltă am încercat să ne învelim. Doar că nicicum pătura nu a putut să ne acopere. De abia dimineața am aflat că ne așezasem în diagonala păturii și astfel nu avea cum să fie în întregime sub noi. Ne-am așezat la intrarea în substitutul ăsta de peșteră și am început să ne așteptăm colegii rătăciți. Într-un târziu au apărut și ei. Nu fuseseră mai norocoși. Dormiseră sub cetina unui acoperiș de la un bordei ciobănesc întâlnit în cale.

    Am pornit către vale, unde aveam să găsim cabana Pietrele. Am ajuns acolo mai către după amiază, la ora când foamea ne ajunsese de pe urmă. Între noi și datorită mie, a început aproape un scandal. Colegii vreau câte o porție de macaroane, iar eu mă împotriveam pentru că era prea scumpă. Ne-am împăcat până la urmă, dar nu știu dacă eu am fost cel convins să mănânce și el o porție din macaroanele discordiei.

   A doua zi am plecat către Nucșoara, apoi către Ohaba de unde am luat trenul către  Voislova și mai apoi către Rușchița unde am ajuns la momentul promis. În toată această ispravă, trebuie să amintesc de Adina colega noastră care venise cu noi să-și vadă prietenul și să urce cu noi în Retezat. Doar că bocancii nu-i veneau tocmai bine și pe drumul lung către halta Ohaba și i-a scos și până la stația cf, a mers în ciorapii, de lână ce-i drept.

    Cam așa a decurs prima noastră excursie în Retezat. Sau mai bine zis prima a mea din epoca oarecum modernă, pentru că eu am mai urcat și altă dată. Mult mai târziu, prietenia noastră s-a cam risipit și doar uneori mai izbuteam să ne vedem. Apoi ne-am risipit prin lume. Unul a luat drumul Finlandei, după una din iubitele sale, altul a nimerit prin Spania, cel de al treilea a murit în țară, lăsându-și în urmă familia și ultimul sunt eu, cel care iată, își mai amintește cele de atunci.

 

Dinu Boghez  /  1956