Când voi fi îmbătrânit destul

 Moto: Nici un răspuns nu se naște

            Decât când nimeni nu mai are

            Nevoie de el

            Și întrebarea care-l aștepta

            A murit.    

                  Ana Blandiana

 

   După ce un an întreg îmi petrecusem sfârșiturile săptămânale prin munții vâlceni, iată, în vara aceea, una din cele ale anilor ’70, mi-am propus o excursie mai depărtată, pe meleagurile munților Godeanu și Retezat.

   Într-un miez de noapte, iată-ne patru colegi de drumeții, urcați în mașină și plecați către meleaguri montane prin care nici unul nu mai fusese. Am trecut de Craiova, am ajuns pe șoseaua de pe malul Dunării admirând peisajul mirific din goana mașinii și am intrat pe drumul care ne-a condus prin orașul, vestit la vremea lui, cel al Băilor Herculane. L-am depășit și am intrat în lungul Văii Cernei. Undeva în lungul ei, un restaurant ivit în cale, ne-a adus aminte că de ceva vreme ne bântuia foamea.

   Am coborât din mașină de care ne-am și despărțit, am intrat în restaurantul ceva mai pricăjit în interior decât arăta pe dinafară. Probabil responsabilul acestuia, s-a apropiat de noi și ne-a oferit o friptură din păsările care se vedeau prin apropiere. Doar că sosirea acesteia, lângă cei care eram flămânzi, ne-a cam lungit urechile. Într-un târziu friptura așteptată a sosit. Servită de o fată, îmbrăcată într-un halat cam ponosit și care-i era singurul obiect vestimentar. Cum atunci când ne-a servit stătea în bătaia soarelui, ne-a oferit un spectacol pe care nu prea știu dacă ne-a plăcut sau ne-a potolit pofta de mâncare.

   Am pornit sătui, cu rucsacii în spate și ne-am oprit la barăcile viitoarei hidrocentrale care urma să se construiască. Erau ridicate, nu erau nici păzite, nici mobilate, așa că ne-am putut  alege una în care să dormim.        

   Dimineața era una înnourată când am plecat. Am urmat drumul, am depășit satul Cerna, atunci când ne-a apucat și ploaia. Drumul era mai departe unul cam  nămolit, ceea ce l-a determinat pe Toni să o ia direct prin apa Cernei. Am început să urcăm, pe ploaia care parcă nu voia să înceteze. Ne-a apărut într-un luminiș al potecii, un bordei cu ușă și bine acoperit. N-am mai stat pe gânduri și am intrat înăuntrul lui. Am făcut focul care speram să ne usuce cât de cât. Am scos merindea din rucsaci și ne-am pregătit masa. Am pus pe masa pregătită și sticla pe care mi-o dăduse nea Mitică la despărțire. Era cu țuică de Bărbătești numai bună de băut pe vremea câinoasă care ne întâmpinase. Seara ne-a apucat în bordei, unde ne-am culcat, cu speranța că a doua zi vom avea vreme bună.     

   Așa a fost și dimineața ne-a întâmpinat cu soare mult și voioșia celor care tocmai asta așteptau. Am ieșit din pădure și plaiul ne-a întâmpinat cu belșug de lumină și plai strălucind în soarele darnic cu noi în dimineața aceea. Urcasem pe muchia Bulzului și în creasta însorită eram nu departe de locul de unde vedeam oglinda albastră, strălucind în lumina soarelui, a lacului Scărișoarei. Acolo jos, erau corturi și din ele au apărut tineri, fericiți și ei de ziua frumoasă dăruită de munte. Ne-am conversat cu ei, spunând noi ceva, răspunzând ei altceva, dar cele spuse și neînțelese, aveau în ele încântarea crestelor luminoase care ne întâmpinau. Am plecat mai departe, pe creasta strălucind de lumina soarelui. Se depăna în fața noastră creasta Godeanului de cam 2100-2200m. Cam de pe la vârful Sturului și al Paltinului, pe care ni-I arăta harta noastră, am început să coborâm către Șaua Gîrdomanului.  Numai bine cât trebuia să urcăm din nou către Înălțimea Sa Piatra Iorgovanului. Avea Piatra asta înaltă pe harta noastră cam 1997m și mai în timpurile moderne 2014m. Aici, în jurul locurilor astea golașe, erau legende multe, legate de voinicul Iorgovan și balaurul pe care-l învinsese cu sabia lui omenească. Ne-am despărțit repede de locurile astea cu legende, pe care le-or fi simțit și tovarășii de drum. Mai aveam ceva cale de mers până în Șaua Plaiului Mic, la 1879 m, de unde am coborât la cabana Buta la 1580m. Acolo ne-am odihnit o noapte, cât ne-a trebuit ca să luăm la urcat muntele pe care tocmai îl coborâsem. Pe panta repede a muntelui, am ajuns curand în Valea Lăpușnicului, de unde am început urcușul către minunile lacustre ale Retezatului. Am traversat apa Lăpușnicului Mare. Curând am dat de o căsuță, undeva pe dreapta. Avea aceasta să devină peste ani, embrionul unei așezări turistice, cea de le refugiul salvamont din Poiana Pelegii – 1630m. Prin pădurea de jneapăn am găsit loc de apropiere cât să privim oglinda lacului Ana și mai depărtatele Lia, Florica și Viorica. Am ajuns pe malul lacului Bucura și ne-am aranjat cartierul general sub pavăza stâncii aplecate, care era împământenită drept refuigiu de înnoptare. Acolo ne-am făcut și noi adăpost de câte nopți ne trebuiau, ca să ajungem la minunile Retezatului, pe care ni le propusesem. 

   Am petrecut o noapte liniștită – în altă împrejurare înnoptasem acolo după o fragmentare a grupului și ne adăpostisem o noapte în condițiile unui bivuac pe care nu aveam să-l uit niciodată. Noaptea în condițiile precare pe care le oferea acoperișul de stâncă, uneia din colege nu prea i-a priit și tocmai de aceea ne-a părăsit, îndreptându-se catre cabana Pietrele. Cei trei rămași, aveam alte planuri. Dimineața ne-am lăsat rucsacii la piatra sub care dormisem și ne-am îndreptat către lacul Gemeni. Am trecut peste creastă și am pornit către lac. Era către acesta, accesul restricționat, locurile fiind rezervate doar Academiei și pentru a pătrunde acolo aveai nevoie de autorizație. Noi aveam una, dar elaborată de primăria orașului Râmnicu Vâlcea, așa, ca să avem și noi ceva la mână. Am coborât la lac, vorbind în șoaptă, doar nu ne-o auzi cineva. Am ajuns pe malul lacului, în liniștea pe care parcă nu o mai întâlnisem nicăieri. Am stat câtăva vreme acolo, încântați de sălbăticia locului. Iarba mare, florile care întovărășeau malurile, doar adierea vântului de creastă ajuns până aici, m-au făcut atunci și chiar astăzi, să nu uit unicitatea acelor locuri.

   Am urcat din nou creasta pe care părăsisem și apoi la bordul sub care dormisem. Ne-am luat rucsacii în spate și trecând peste Poarta Bucurei, la 2206m, am coborât până la Cabana Pietrele la 1480m. Pe vremea aceea, începutul anilor ’70, adăpostul de la Gențiana încă nu exista. La cabana la care ajunsesem, cea a Pietrelor, ne-am întâlnit colega evadată. Era liniștită și juca cărți cu niște tineri întâlniți acolo. Am înnoptat acolo și dimineața următoare am luat drumul Nucșoarei și de la stația Ohaba de sub Piatră, am urcat într-unul din trenurile care schimbate, ne-au adus acasă. Fusese o excursie în care ne atinsesem toate locurile pe care vroiam să le vedem. Avusesem și vreme rea, soare, vreme bună și încântări sufletești. Doar colega cu alte veleități pe care nu ni le doream, nu a mai fost niciodată invitată la vreo ieșire montană.

Dinu Boghez