marți, 22 decembrie 2020

P.S.

 Moto: Nu mai finisez nimicul

            Cu-a mea viață trecătoare,

            Să mă scol în fiecare zi

            Să-i dau lustru cu o floare ?

                     Marin Sorescu

 

Ică Giurgiu mi-a transmis rugămintea celor două bucureștence, care doreau atunci, la anii aceea,  să meargă în munții Lotrului cu cineva care să-i cunoască bine. Voiau să nu bâjbâie și să le nimerească frumusețile din plin. Sigur că am acceptat oarecum invitația de la fi ghid și mi-am oferit cunoștințele, câte erau desigur. Așa m-am întâlnit cu cele două viitoare tovarășe de drumeție, coborâte în autogara 1 Mai, din autobuzul care își întindea cursa, către Ciunget și Voineasa. Întâlnire cu destulă bucurie, între cele două bucureștente get-beget și unul la fel, dar îmbătrânit pe meleagurile Vâlcii și îndrăgostit de cele montane megieșe, aproape fără sfârșit. 

Până la Voineasa, am avut timp să le povestesc colegelor ivite spontan, cam care ne va fi traseul pe care-l vom urma.  Unul care prin munții Lotrului, avea să dureze trei zile.  Le-am tot povestit despre denumiri de vârfuri din cununa acestor munți, care de când le auzisem prima oară, aveau să devină mai apoi personaje mai apropiate de povești. Am coborât la Voineasa, capătul liniei de autobuz. Apoi am străbătut Voineasa  până la capăt, atrăgându-le atenția colegelor, la fiecare loc de ramificație din drumul străbătut, de poteci care fie urcau spre munții Căpățânii, fie spre cei ai Lotrului. Și desigur, le-o fi plăcut sau nu colegelor și aventurile trăite de mine pe potecile pe care tot le aminteam. Am intrat în drumul urcător, cel de pe Valea Pietrii. Pe ele aveam să mergem cale de vreo 12km, până  aveam să ajungem în ograda cantonului căutat. De abia așteptam să-l găsim pe pădurarul ospitalier și să beneficiem de amabilitatea lui. În locul acestuia am găsit doar locuri pustii, închise bine cu cheia și peste tot anunțul  că locurile ajunseseră în stăpânirea unei obști din Sebeș. Conacul doctorului Bokor era bine ferecat. Pustiu, uși ferecate și izbeliște peste tot. Ne-am întins cortul în curtea cantonului și acolo ne-am petrecut noaptea primei zile în munții Lotrului. Mi s-a părut oarecum un eșec, după cât de mult le împuiasem capul colegelor despre ospitalitatea munților Lotrului.  

Am plecat a doua zi cât mai devreme  și când drumul a ieșit din pădurea întunecoasă, eram în pragul stânei din Dobrun, unde l-am întâlnit pe bătrânul baci Cândea, cel care cu altă ocazie, îmi povestise dezastrul întâmplat în urmă, când un trăsnet omorâse dintr-o fulgerare 125 de oi. O turmă întreagă !. Atunci, mă invitase să cobor cu el, cu caii încărcați cu brânză, că tot mergea spre Sadu și mare parte din drum am fi fost împreună. Dar eu aveam gândurile mele și voiam să parcurg în întregime drumul ce străbătea culmea munților Lotrului. 

Și acum am trecut pe la stână, acolo unde ne-am lăsat bagajele, altfel greutatea din spate ne-ar fi obosit mai mult. Ușurați de greutatea rucsacilor am continuat drumul spre vârful Balindrului. În calea spre vârful dorit, ne-am întâlnit în pragul bordeiului din coasta muntelui cu locatarii de atunci. Unul matur, cu gură mare și altul un pici care îl tot slugărea. Fetele s-au dus în calea lor către povârnișul marelui Balindru și, pretextând oarece oboseală, am rămas la taifas cu locatarul bordeiului. S-a recomandat oarecum și și-a spus numele, poate doar cel de recuzită.  Își spunea ,,Habacuc “.Cine l-o fi crezut că ăsta îi e numele adevărat. Dar de amabil a fost în totalitate. L-a trimis pe puști după apă și pentru mine a început să frece un nes !. L-am băut, privindu-mi partenerele care urcau panta Balindrului. Când s-au întors, Habacucul meu, le-a făcut și lor câte un nes frecat și o bucată de timp ne-am mai ținut de urât.

Ne-am întors la stâna unde ne lăsasem bagajul și restul timpului am mai stat la poveștile ciobanului. Una din tovarășele mele, când s-a dus la rucsac pentru țigările fără care nu putea, s-a întors fără ele și astfel am aflat că rucsacii noștri fuseseră bine scotociți.

A doua zi ne-am luat rucsacii în spate și ne-am luat calea Sterpului, vârful cel mai înalt din cale. Doar că nu l-am urcat cum făcusem altă data când fusesem singur, ci l-am ocolit mai pe la poale, pe acolo pe unde am traversat o mare de jneapăn. Locurile îmi erau bine cunoscute și nu prea mai am ce spune despre ele, ci doar că le-au stârnit colegelor de drum uimirea unor locuri atât de frumoase. Am cam întârziat străbătând locurile și când le-am depășit, întârziind cam mult am stârnit oarecare îngrijorare. Am poposit pe marginea pârâiașului Păscoaia, care mă mai primise într-un popas pe malurile lui și acolo ne-am luat marea odihnă din ziua aceea.          

Apoi am străbătut marea poiană din Șaua lui Pârgheș și am început urcușul către piramida vârfului Sfărcașu. Când am depășit vârful de mai înainte, am ajuns către cel al Pârcălabului, pe care l-am urcat după o lungă serpentina care ne-a scos chiar pe lunga coama sa. Mai apoi, dintr-un loc aproape anonim, gândind că locul nu are nimic care să-l facă remarcat, am început urcușul pe panta vârfului Gârcu. Vârf frumos: cu plai întins, punctat pe alocuri cu tufe stinghere de jneapăn. M-a prins într-o împrejurare vânt mare pe plaiul acestuia și în spatele uneia din tufele întâlnite în cale, ne-am așezat la povești; doar-doar s-o potoli. Nici vorbă, dar cât am stat acolo, apărați de vântul năpraznic, ne-a apărat tufa de jneapăn, fără să simțim urgia din preajmă. Am început să urcăm panta cam dură a vârfului Floarea și chiar sub vârf să-i trecem îngrămădeala de stâncării aruncate de-a valma. Era acolo, chiar pe vârf o covată din stâncării, care te apăra de vântoasele de pe vârful golaș. Poate să fi zăbovit o fărâmă de timp acolo, unde te simțeai stăpânul timpului, dar oricum, în ce mă privește acolo m-am oprit ori de câte ori ajunsesem prin aceste locuri. Acolo îmi întindeam ștergarul mesei de prânz și îmi potoleam foamea iscată din locurile lungi din care veneam. Ceva mai jos de vârf, există o stâncă stingheră înfiptă în plai și de te-a prins vremea rea sau oboseala, pe acolo trebuie să ocolești vârful ca să-l cobori mai repede. Panta repede, de la stânca amintită sau din vârful pe care am ajuns de data asta, un coborâș iute ne-a scos în poiana unei șei cu brazi năpârstoci, unde întâlnim poteca ce ne scoate la stâna din Groapele. Acolo am ajuns. Știam stâna și cât era de pricăjită. Dormisem acolo într-un sfârșit de toamnă rece, cu petice albe către creastă și vântul bătuse în stână, cum vrusese el, prin pereții acesteia. Acum am întins cortul în apropierea izvorului, care rând pe rând, ne-a răcorit fierbințeala de peste zi.

A trecut noaptea înstelată și ne-am continuat drumul. Mai întâi pe plai, pe coasta muntelui și apoi încolăcindu-ne pe calea drumului alpin, care ne-a scos într-un târziu, la răscrucea de drumuri din Valea Vadului, ceva mai jos de așezările de odihnă ale unei facultăți din Sibiu. De acolo am mai avut de mers cale de 4km până ne-am întâlnit cu drumul național și puțin mai încolo cu pereții fără acoperiș a haltei de la Valea Fratelui. 

N-am așteptat mult, până ce pe acolo a trecut un vagon de lucru, care din goana trenului, ne-a strigat că fusese o prăbușire de stânci peste calea ferată și linia era închisă. Și închisă a rămas ceva vreme până când s-au terminat – e drept foarte repede -, toate amenajările necesare a căror spectaculozitate o vedem de câte ori trecem cu trenul prin acele locuri. Noi am găsit o dubiță al cărui șofer ne-a luat cu el și ne-a lăsat cam acolo unde aveam fiecare nevoie. Pe colegele mele de drumuri montane, la poalele Coziei și pe mine cât mai aproape de casă.

Dinu Boghez