Întâmplări prin Cheile Builei

 Moto: Să-l scutur ușor de un umăr

             Șuvițele albe să-i număr

             Cartea cu zgomot s-o-închid

             Sau poate să-l las adormit.

                        Ana Blandiana

 

    A fost o dată prima mea ieșire în Buila. Era într-o duminică de la începutul lunii iunie. Am plecat cu autobuzul de ora 5 dimineața, altul mai matinal nu exista. Am ajuns la Olănești și am început periplul meu montan pe la izvoarele 24. Când le-am depășit, am avut de urcat din greu până ce am intrat printre casele cătunului Tisa. Către sfârșitul acestuia, am întâlnit pe o ridicătură de pământ, bisericuța locului. Era una micuță, cum era și cătunul. Nu avea cine știe ce veleități arhitecturale, poate nici cele de longevitate, dar fotografiată în contre-jour, avea un farmec pe care nu l-am uitat toată viața. Ceva mai încolo am întâlnit un bătrân al satului. Poate nu era cel mai bătrân, dar cunoștea locurile. Pe el l-am întrebat cum ajung la casele din Chei – la vremea aceea erau mai multe, din cele rămase de la vechea exploatare forestieră italiană. Mi-a explicat omul pe îndelete și se vedea că este cunoscător al locurilor. Mi-a mai adăugat ,, ăsta e drumul până la cabanele italiene din Chei, mai departe oi vedea dumneata cum te descurci “. Și am plecat mai departe. 

    Drumul era unul  bine conturat pe creasta munților care de aici începeau să-și facă apariția. Au urmat urcușuri și coborâșuri. Multe și toate aveau pe ele cărare bine conturată. Am întâlnit în cale o troiță, oarecum activă și bine conservată de oamenii care o ridicaseră. Poate nu am să mai am prilejul să spun, dar peste ani, ciobanii unei turme în trecere pe aici au transformat-o în loc de dormit și asta mi s-a părut aproape o blasfemie. Turistic vorbind, cât o mai ține alcătuirea din lemn îmbătrânit, este capătul de sus al potecii care urcă din valea Mânzului și acum are pe ea semn turistic.    

    Mai departe am trecut printr-o poiană mai largă, unde se afla un bordei al pădurarilor. Peste ceva ani, bordeiul a avut importanța lui în popasurile prin aceste locuri și de la o buturugă uitată prin aceste locuri, cu anumite caracteristici,  a fost botezat ,, bătrâna doamnă “.  De aici încolo  și către finalul urcușului poteca a devenit una deosebit de frumoasă. Era urcătore, chiar din greu și sus la șaua dintre vârfurile Stogului și Stogșoarelor, cum aveam să le cunosc mai târziu denumirile, acolo unde se afla o masa cu bănci, aveam să aflu o colonie de tise pe care încă nu le mai văzusem pe munte.

    De aici încolo a început un coborâș repede. Am trecut pe lângă un izvor, pe atunci chiar amenajat și am ajuns repede la firul apei Cheii. Am treversat-o și am ajuns la barăcile vechii exploatări forestiere italiene.     

    De aici încolo nu se mai vedea niciun fir de potecă, ci o mare de urzici. Aproape naiv, am apucat-o pe firul apei, în jos, sperând ca pe acolo, să ajung la vreun drum și mai departe să ies din munte. Ceva drum, cu urcușuri și coborâșuri. A fost unul comestibil, dar a am ajuns într-un loc, în care am coborât la firul apei. Apoi a trebuit să cobor un bolovan uriaș fără prize pe el. Ajuns jos, la firul torentului, am constatat că mai departe n-am pe unde să merg. Atunci am încercat să urc de unde venisem. Dar bolovanul nu avea prize și de câteva ori am alunecat  înapoi. După multe încercări și aproape epuizat,  am izbutit să-l urc. Am ajuns din nou la cabana de unde plecasem. Mi-am venit cu greu în fire și am încercat să străbat lanul de urzici care îmi frânaseră drumul. După ce l-am traversat, am găsit poteca cea bună. Am mers pe ea, cât să mă conving că sunt pe poteca cea bună, după care, epuizat aproape, am căzut lângă trunchiul unui fag bătrân. Mi-am revenit și am plecat mai departe.     

    Am avut de mers mai departe multă vreme, prin zona pietroasă a Builei. Probabil poteca altfel una vizibilă, am pierdut-o și în loc să o caut mai bine, am preferat să urc printre seninările muntelui. Așa am mers multă vreme și oboseala mersului printre stâncării mi-a readus starea de oboseală. Am întâlnit în cale un izvor de la care apa parcă m-a înviorat. Poteca a mai mers multă vreme pe sub munte, până ce a ajuns în poienile Cacovei. Acolo am întâlnit un cioban care îl cunoștea pe nea Mitică, la casa căruia trebuia să ajung în Bărbătești, doar că-i spunea Dumitru și nu Mitică. Mi-a îndrumat coborârea pe care am făcut-o mai mult în fugă de teama nopții care se apropia. La drumul satului am ajuns când încă mai era ceva lumină. Am sorbit din pârâu un pumn de apă și mi-am continuat drumul până la poarta lui nea Mitică. Era ora 21. Sfârșisem un drum uneori brutal, prin locuri necunoscute pe care le strabatusem cu bine. Trecuseră 16 ore pline de emoții, oboseală și spaimă.  

    Trecuse ceva timp de la primul meu contact cu năbădăile apei Cheii. Vream să-i descopăr misterul. Pentru asta trebuia să-mi alătur prieteni de nădejde și dispuși cât de cât la aventură. I-am găsit repede. Ceani, Grig și Marius Pop, s-au arătat dornici de așa o explorare. Iată-ne într-o zi cam după prânz, când scăpam toți de slujbele pe care le aveam, la punctul de întâlnire fixat, la schitul Iezer. Cu mașina am mai mers câțiva kilometri, până dincolo de ramificația spre Schitul Pahomie și acolo unde se termina drumul am luat-o pe potecă. Am mers pe ea până la locul unde astăzi este podul, după care drumul cel nou începe să urce. Noi am intrat în îngustimea văii printre pereți stâncoși dar înierbați, până am ajuns într-un loc larg unde apa Cheii ieșea dintre pereți înguști și devenea pașnică. Nu știu cine, dar pe stâncile apropiate apei, cineva scrisese numele locului: Sângele lui Dudă și denumirea cealaltă, Iapa cu Brânză. Aici am căutat o ieșire dintre pereții înguști. Versantul stâng era aproape inabordabil. Cel drept, cu strat de pământ instabil ne-a permis să-l urcăm. Cam greu, un pas înainte și doi înapoi, dar am ajuns sus, lângă peretele de stâncă. 

    Am înaintat pe sub coamă până în dreptul unui brad gros. Acolo am ajuns într-o creastă, care ne-a schimbat sensul drumului. Am început să mergem pe muchie. Într-un loc a trebuit să ne abatem pe sub creastă, printr-unul mocirlit. A fost pasajul cel mai greu de parcurs, existând mereu pericolul unei alunecări care nu sfârșea decât în albia râului, aflată în locuri din care doar auzeam zgomotul apei. De aici nu a mai fost mult până ce a trebuit să coborâm un perete de stâncă, pe care însă am găsit trepte pentru picior. A urmat o coborâre în serpentine pe un teren instabil până la firul apei tumultoase. Acolo am găsit leșul unei capre negre căzute de sus. Eram în fața torentului și noi trebuia să-l trecem. Grig, cel mai curajos a trecut torentul, asigurat cu coarda de către noi ceilalți. Apoi am trecut și noi. Mai stropiți cu torentul apei Cheii, dar am trecut. Mai departe am mers când pe un mal când pe celălalt, trecând apa din piatră în piatră. Am ajuns și la bolovanul uriaș care-mi blocase trecerea la prima încercare, pe care de data asta l-am trecut ușor. De aici încolo drumul, destul de anevoios, dar fără pericole, l-am străbătut aproape pe întuneric. Am ajuns la canton unde ne-am găsit locuri de dormit. Apoi ne-am dus la râu și i-am tras o baie pe cinste. Era o seară minunată, în care bonusul naturii ne-a dăruit un joc al licuricilor, pe care nu l-am mai văzut niciodată. 

    A mai fost o împrejurare, nu legată de chei, ci de cabana din amontele lor. Am plecat din oraș cu gânduri mari. Vream să facem creasta Builei iarna. Girg și cu mine, doi excentrici. Pe drumul de dincolo de Olănești, am întâlnit pădurarul cantonului din chei. Ne-a aflat gândurile și ne-a spus unde ține cheia camerei pe care o folosește el. O ținea sub șeușel. Șeușelul ăsta era o poliță la partea superioară a prispei. I-am mulțumit și am plecat mai departe. Când am coborât dintre vârfurile Stogului și Stogșoarelor zăpada iernii în care ne aflam, a început să crească, iar la canton depășea genunchii. Era evident că nu ne vom atingem planul la îndeplinire, de a face creasta Builei. Devenise utopic. Am rămas la canton și am căutat cheia sub șeușel. Am găsit-o. Am făcut un foc strașnic în sobă și acolo am rămas. Peste noapte ne-a fost bine și a doua zi, pe zăpada mare de afară, ne-am întors acasă. Nu ne atinsesem obiectivul, dar avusesem parte de o zi de iarnă ca în povești.

    Oricum, după o viață de om, aflată pe sfârșite, pot spune că am avut un mare noroc să-mi petrec mare parte din ea, în preajma unui munte care și-a arătat întotdeauna alte și alte valențe.

Dinu Boghez