Moto: A fost o vreme cînd
Închideam ochii direct spre vise.
Marin Sorescu
I-am propus doctorului Iliescu, să facem o incursiune în Piatra Craiului. Mai fusesem odată, împreună și zilele acelea fuseseră unele frumoase. Acum, în afara celor doi parteneri, se mai adăugase și fiul său.
Am plecat într-o sâmbăta către ora prânzului. Aveam timp destul să ajungem pe lumină la Garofița Pietrii Craiului. Pe un timp bun prin locurile minunate de peste muncele, am ajuns la Garofița încă pe lumină multă. Ne-am parcat mașina și am început urcușul către șaua Tămașelului, acolo unde voiam să ne întindem corturile. Am început să urcăm, doar că în scurtă vreme, mi s-a declanșat o criză de astm. Aveam la mine tot ce trebuia ca să-mi stăpânesc criza, dar după un asemenea eveniment, mersul meu nu mai izbutea să fie ca al unuia sănătos. Doctorul Iliescu îmi cunoștea bine stările nefericite, din care iată, făcusem acum una pe munte. Era de altfel medicul meu curant și știa bine ce este de făcut. Parcă mă simt tentat să amintesc o întâmplare medicală, petrecută în cabinetul doctorului cu care urcam acum. Așteptam să intru în cabinetul celui cu care eram acum. Dar chiar atunci s-a declanșat o criză de astm, violentă. Doctorul nu m-a trimis în spital, cum poate i-ar fi fost la îndemână. Nu, a anunțat afară celor care așteptau că în cabinet are un caz grav și nu mai poate primi pe nimeni în ziua aceea. S-a chinuit cu mine vreme îndelungată, poate 5-6 ore, mi-a făcut atâtea injecții cât a trebuit să-mi revin. În târziul după amiezii, când pe culoare nu mai rămăsese decât femeia de serviciu, mi-am revenit și am plecat acasă împreună. Atunci i-am spus doctorului, că nu mai cred că voi mai urca pe munte niciodată. A venit răspunsul prompt: "ba, o să mai urcăm pe munți împreună, o să vedeți!!". Și a avut dreptate, eram acum împreună și urcam în Piatra Craiului.
Am ajuns în Șaua Tămășelului, mai pe înserat, acolo unde aveam de gând să ne întindem corturile. Până acolo urcasem poate mai încet de cum am fi vrut dar ajunsesem. Greutatea din spate îmi fusese luată. Doctorul îmi luase cortul, fiul său rucsacul – al lui în spate și al meu în față -, iar eu îmi purtam pașii, doar cu mine însumi.
Dimineața m-am trezit de parcă nu pățisem nimic. Ne-am pregătit rucsacii pentru tura din ziua aceea. Cortul și sacii de dormit i-am lăsat în cort, sperând că nimeni nu ni-i va lua. Sigur ne-am refăcut rezerva de apă. Poate la izvorul de sub creastă, dar sigur nu am suferit din lipsa de apă. Apoi ne-am întins la drum. Mai întâi pe poteca de sub abrupt, pe Brâul de Mijloc. Asta până am ajuns la firul Padinei Lăncii. Pe acolo vream să mergem. Nu eram prima oară prin locurile acelea. Știam săritorile, una mai cu precădere, la care mai de mult ajunsesem cu Grig și frânghia lui de rufe luată de acasă. Atunci ajunsesem în fața săritorii, fără să știm cum pășim mai departe. Dar avusesem noroc cu doi cunoscători, care un timp au așteptat ca noi să urcăm. Când au văzut că noi nu aveam habar de locurile pe care trebuia să le depășim, ne-au rugat să-i lăsăm pe ei să treacă. Din doi pași au fost deasupra săritorii. Acum știam cum să depășim acest prim obstacol mai dificil. Mai departe am trecut o porțiune spălată, pe care a trebuit să fim mai atenți. După care am pătruns pe poteca Brâului de Mijloc. Belșug de jnepeni, urcușuri și coborâșuri, o bogăție de flori și undeva în lungul potecii, la un loc ceva mai larg, o piatră cu însemnele "loc de cort". Pentru Dinu Mititeanu, hoinar de când se știa prin Piatra Craiului, cuvintele astea probabil aveau întotdeauna amintiri de neșters. Poteca era ca întotdeauna încântătoare și știam că așa ar fi fost în continuare, dar noi ne-am oprit la Grota cu Urcior. Acolo unde din tavanul acesteia cădeau picături de apă, una câte una, fiecare din ele alimentând câte o cutiuță de conservă în care acestea se adunau. Și așa turiștii însetați, găseau aici câte o gură de apă vie!.
Drumul nostru pe Brâul de Mijloc luase sfârșit. Nu ne mai rămăsese decât să coborâm prin locurile prin care se făcuse o potecuță. Sigur abruptă și doar într-un singur loc, pe o spălătură, ceva mai delicată. Când am sfârșit coborârea pe stâncăriile locului, am ajuns într-o potecă bine bătută și curând și la refugiul Crăiței, ctitoria lui Mircea Florian, la care tot dânsul mă adusese acolo prima oară. Acum doar doream să trecem pe acolo și oricum n-am fi putut rămâne, pentru că veniseră alții mai dinainte și cabana nu avea decât patru locuri. Noi am coborât până am prins poteca Brâului de Jos, sigur mai comodă decât a celui de Mijloc. Pe poteca acestuia am ajuns în locurile de sub Șaua Tămășelului, acolo unde se găsea izvorul la care coboram mereu când ajungeam pe creasta de sub Umerii Pietrii Craiului. Ne-am luat de acolo apă cât să ne ajungă până a doua zi, când am coborât la cabana Garofiței din Valea Dragoslăvenilor. Cred că și pe atunci mai era cabanier Bălan cu câinii lui ciobănești albi și frumoși, cu care multă vreme ne-am tot conversat, fie direct, fie mai târziu doar prin telefon. Sfârșisem atunci una din cele mai reușite excursii prin abruptul Pietrii Craiului.
Dinu Boghez / 1976
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu