Ajungând la Castelul Crăiței

Moto: Stea care sub carul cel mare abia licărești

                         nedumerită-ntre șapte lumini, a cui stea ești ?

                         De ești a mea, păzindu-mi anul și vatra,

                         n-aruncă nimenea după tine cu piatra ?

                                                           Lucian Blaga

 

Am plecat într-o după amiază, târziu, cât ne permitea lucrul în șantier. La Curtea de Argeș, ne-am oprit cât să-l luăm pe Grig. Eram în formație completă. Până la cabana Plaiul Foii aveam cale liberă. Am ajuns pe întuneric în fața cabanei de la poalele Pietrii Craiului. Ultimele ajustări și pregătiri de ascensiune, le-am făcut repede. Rucsacii în spate și ascensiunea a început. Am traversat șoseaua și n-am avântat pe plaiul străjuit de păduri de brad. Era întuneric deplin și din bârlogurile lor, mistreții începuseră lucrul nocturn. Nu-i vedeam, doar că grohăiturile lor se făceau auzite de o parte și cealaltă a poienii. Mergeam repede, fără să scoatem o vorbă, să nu le scornim cine știe ce gânduri războinice. La Izvorul lui Orlovschi, ne-am oprit să luăm apa care sus avea să ne lipsească. Am depășit treapta stâncoasă de la intrarea în traseu și am pătruns pe clinul accentuat al pădurii de brad. La Adăpătoarea Caprelor am zăbovit. Izvorul era secat de mult, dar așteptam ca din adâncul pădurii să ajungă până la noi răgetul vreunui cerb, aflat la vremea rutului. Am pornit din nou, mai agățându-ne de câte o cracă, mai proptindu-ne în câte o rădăcină aflată la vedere și urcând din greu panta mare prin pădure, am ajuns la Cabana Ascunsă, unde aveam să ne petrecem noaptea. Nu prea aveam ce ne aranja culcușurile, decât din ce găsisem acolo. Ceva paie cam vechi, ceva cetină și nu ne-a rămas decât să ne vârâm în sacii de dormit. Cum era și Grig cu noi, al cărui sforăit era unul vestit, ne-am așteptat la o noapte cu arpegii nocturne.

Dimineața am pornit să parcurgem programul pe care ni-l făcuse Mircea Florian, de departe cel mai bun cunoscător al Pietrei Craiului și nu numai dintre noi.

Am coborât treptele scării din trepte de fier, care ne-a condus la firul Padinei lui Călineț. Am mers puțin pe grohotișul văii, după care am luat-o la stânga. Intrasem pe traseul Crestei Frumoase. A fost o cățărare splendidă și doar într-un loc, Piatra ne-a pus la încercare. Era o strecurătoare în perete, una care-ți măsura diametrul corpului. Într-un fel era încercarea muntelui, să vadă dacă îți dă voie să treci mai departe. Am ajuns la capătul cățărării și ne-am așezat pe grămada de stâncării a locului. Nu numai să ne odihnim, dar să ascultăm conversația, altfel laconică, ce venea din peretele de sub noi, din alt horn decât cel pe care urcasem. De acolo, din genunea pietrei, a ieșit Dinu Mititeanu, senin, un pic obosit, și ale cărui cuvinte, păreau ale unuia care de abia de se despărțise de cei pe care îi întâlnise.      

Fiecare și-a văzut de drum mai departe și în ce ne privește, am poposit mai întâi pe prispa înierbată a Brâului cu Flori. Atât de bine ne-am simțit în așternutul de iarbă proaspătă și moale de parcă nici de aici nu ne-am mai fi desprins. Apoi ne-am îndreptat către coborârea pe Hornul Închis. Am coborât mai întâi pe pajiștea de iarbă de pe clinul muntelui. Poate că oi fi fost obosit, poate că poiana o fi avut un clin cam pronunțat, dar sigur e, că am simțit cum încep să-mi tremure picioarele. Începuse "mașina de scris !". De abia de am avut timp să-mi strig tovarășul din urmă: "Grig ! aruncă coarda". Episodul s-a terminat cu bine și noi am coborât în Brâul Ciorânga și am ajuns teferi la Cabana Ascunsă.

Cu Mircea Florian, în zilele apropriate de începutul de viață al "Castelului Crăiței", am mai bătut seninările Pietrii și în alte împrejurări. Într-una din acestea am urcat Padina Lăncii, am depășit săritoarea din cale și am intrat pe Brâul de Mijloc. La grota "La Urcior", am sorbit din apa adunată din picătura tavanului grotei în cutiuțele în care se adunau lacrimile Pietrii. Apoi ne-am desprins din clipa de răgaz pe care ne-o oferisem și am coborât pe înlănțuirea de hornuri și prispe, prin care Mircea Florian, ne-a condus la refugiul de la Castelul Crăiței. La vremea aceea, căbănuța de abia deschidea ochii pe seninările Pietrii. Avea înăuntrul ei lavițe suprapuse cât să încapă cel mult patru oameni. Pe masa de sub fereastră și pe polița de deasupra ei, găseai ceva din merindele care prisosiseră celor care-i trecuseră pragul. Afară era un loc de făcut foc, așezat în așa fel încât cei de la refugiul de mai jos, de la Șpirlea, să nu-l poată vedea. De aveai nevoie de apă, pe o potecă din spatele căbănuței, traversai o muchie, mergeai pe o brână și când în față aveai doar peretele muntelui, găseai un căuș bine sclivisit de cei amintiți, cu țevușcă de prea-plin, de la care mereu găseai apă cât să umpli o sticlă de un litru și în bazinul de deasupra mai aveai încă unul. Și mai avea ceva căbănuța, util omului, alcătuit din trunchiuri de brad existente de care te țineai zdravăn, atunci când trebuia. Și dacă aș adăuga pe acei tovarăși de drumeție care căraseră cu spatele materialele necesare și cât ridicaseră refugiul dormiseră sub cerul liber, altceva nu mai trebuie să adaug dragostei de munte.

Am avut o noapte liniștită și a doua zi, alături de alt personaj, din cei ce ridicaseră "Crăița" -- Gelu Stoica, cel care de la locul său de munte adusese ochiul de fereastră, de la vreun avion care nu apucase să fie încă montat acolo unde ar fi fost destinat -, am pornit într-o tură printr-unul din hornurile Pietrii, aflat prin apropiere. Apoi prin locurile de abia însăilate, am coborât la mașina care ne aștepta de când o părăsisem în fața cabanei de la Plaiul Foii.

Plecam din Piatra Craiului cu dorul locurilor pe care cei câțiva entuziaști, parcă nu vreau să se despartă de muntele lor iubit.

 

Dinu Boghez