Lalele

 Moto: "Lumea mare este lumea mică"

Adrian Păunescu

Mi-am dorit demult să mai ajung o dată la Lale şi în preajma vârfului Ineu (Inău), dar munţii Rodnei fiind puţin cam departe de mine, în 12 ani reuşesc să mă bucur de ei a treia oară. Am plecat de la pensiunea din Ciocăneşti şi pe un drum ca’n palmă am ajuns la Gura Lalei, într-o jumătate de oră. Deşi bariera era deschisă, un anunţ mare ne avertiza că drumul forestier este interzis circulaţiei publice şi că intrarea se pedepseşte cu amendă între 5.000 şi 10.000 lei. Partea a doua ne-a convins. În zonă, sunt foarte multe drumuri forestiere şi destule din ele au la început o pancartă roşie cu circulaţia publică interzisă, dar nu şi cu amendă.

Aşa că ne-am pus bocancii şi am urmat drumul forestier aproape 7 km într-o linişte deplină. Am întâlnit doar o turmă mică de mioare, dar cu şase dulăi. Ciobanul ne-a informat că în zona "avem di tati"şi pentru asta are nevoie de mulţi câini. Pe drum, am găsit şi cel mai înalt curpen de pădure pe care l-am admirat până acum, plin de flori şi cocoţat într-un molid uscat până în vârf.

Am ajuns în locul La Vâltoare. Aici am zărit două stâne la distanţă de câteva sute de metri (una părăsită şi alta activă) şi o rulotă. Mai departe, drumul s-a transformat într-o minunată poteca prin pădurea de brazi, aşternută cu muşchi.

 

Aproape de golul alpin, lângă o veche fundaţie, am întâlnit prima minune a zilei. Una falnica, un zâmbru pe care l-am îmbrăţişat amândoi. Ne doream de mult timp să-l întâlnim. Apoi, am tot întâlnit zâmbrii de toate vârstele. Este o zonă cu sute de exemplare. El, Pinus cembra, cu statura lui falnica şi acele moi verzi-albastrui. Auzisem de când eram mică de la tata de zâmbru; nu ştiam exact cum arată dar mi s-a părut a fi un copac cu nume simpatic. Apoi, mare fiind, am văzut într-o zi din maşină, pe un drum prin munţii Cindrel, o pancartă pe care scria “plantaţie de zâmbrii”; de pe drum, păreau a fi nişte pini obişnuiţi, mai ales că erau încă mititei. Până când, într-o zi, am primit cadou de ziua mea un puiet de zâmbru, luat dintr-o pepinieră specializată în conifere, şi m-am îndrăgostit pe loc de el. Este prima dată când întâlnesc zâmbru şi îl recunosc, aici sub Lala Mare.

 

Am traversat râul de mai multe ori şi am urcat la lac, unde am luat prânzul şi am vorbi cu cei de acasă. Pe malul Lalei Mari, ne-am întâlnit cu un tătic şi fiul lui de 5 ani, care veniseră la lac prin Pasul Rotunda. Băieţelul gusta din plin farmecul muntelui şi el a fost a doua minune a zilei. Sub ameninţări de ploaie, am urcat mai departe la Lala Mică, unde nu am întâlnit pe nimeni înafară de o capră neagră solitară.

Am urmărit marcajul până în şa şi apoi am urcat Vf. Inău. Am zărit şi refugiul de sub vârf, la fel de modest cum îl ştiam. Pe vârf, am admirat zările atât cât ne-au lăsat ceţurile (m-am tot chinuit să nimeresc şaua Gărgălău, de unde cândva coborâsem cu tata peste 27 km, fără strop de mâncare la noi) şi ne-am gândit pe unde am putea coborî. Am scos harta. O variantă era cealaltă vale, prin Căldarea Putredă, dar totuşi cea care ne-a surâs a fost varianta mai scurtă de a coborî pe culmea Pleşcuţei, care continua Inăul spre Gura Lalei, unde lăsasem maşina. Coborârea imediată de pe vârf a fost un pic mai antrenantă, cu bolovani mari ce trebuiau săriţi sau ocoliţi, dar s-a domolit repede. Am trecut peste mai multe vârfuleţe domoale, presărate cu rododendron, de pe fiecare sperând să putem vedea toată muchia şi posibilitatea de a ajunge înapoi în valea Lalei. Am mers totuşi pe o potecă firavă pe care am întâlnit şi momâi. De mai multe ori, ne-am petrecut cu o turmă mare de capre negre sfioase; a fost a treia minune a zilei. Pe toată coborârea, Inăul parcă ţinea piept unui nor negru: “Ia uită-te un pic în spate”, “N-are să plouă!”.

 

Vizibilitate aşa cum ne doream, am avut abia pe ultimul vârfuleţ golaş înainte de pădure, unde cu binoclu la ochi, am concluzionat repede că nu putem trece marea de jneapăn. Avem amândoi amintiri mai multe, deloc plăcute, cu jneapăn care te apucă de mâini şi de picioare şi nu-ţi mai da voie să pleci, şi nu vrem nicio şansă să le retrăim fix acum în prag de seară. Aşa că de acolo, am apucat direct pe un fir în jos, printr-o spărtură în jneapăn, fir apărut exact când aveam mai mare nevoie de el. Nu a fost cea mai comodă coborâre, dar culmea a fost ca şi aici am nimerit peste o potecă, poate una mai veche ciobanesca (conservele şi pet-urile nu au lipsit). ). Ne-am gândit un pic la urșii, lupii si râșii de care ne-a povestit ciobanul de dimineață. Jos am dat de urme multe de mitreți şi un pârâiaş cu apă gustoasă. Şi am nimerit exact la Stâna Lala Ciungi, adică acolo unde drumul forestier traversează râul Lala şi se transformă mai departe într-o potecă. Am apucat să vedem că mioarele de dimineaţă, se adunaseră toate la stâna de deasupra, la odihnă. Le-am dorit o noapte liniştită.

După o baie rece la picioare, am apucat iar cei 6.6 km de drum forestier. Pe jos am văzut mai multe urme de maşini, noi ne-am intersectat doar cu una mare ce cobora doi ciobani de la stâna. Ne gândeam totuşi cine are voie să intre cu maşina pe drumul forestier din rezervaţia Bila-Lala? La maşină, Garmin-ul ne-a anunţat de cei 28 km în cele 10 ore jumătate şi ne-a felicitat în felul lui.

Poate că o informaţie utilă ar fi că magazinul şi cabana de la Gura Lalei sunt complet părăsite. În schimb, lângă magazin se poate lăsa maşina în siguranţă, mai departe de carosabil.

Într-o jumătate de oră, am ajuns în Ciocăneşti în pensiunea noastră tradiţională, prin curtea căreia trece un râu chiar pe sub fereastră şi unde am luat cina şi ne-am bucurat de linişte şi cele întâmplate de peste zi, dar mai ales de îngăduinţă muntelui de a ne lăsa să-i cunoaștem tainele și a ne proteja de ploaie.

Floriana Boghez