luni, 9 august 2021

Vâlcelul cu Fereastră

 Moto: Astăzi inima timpului

            Își măsoară c-un suspin popasul.

                               Lucian Blaga

 




Trebuia odată să-mi încep periplul prin zonele de abrupt ale Pietrii Craiului. Trebuia doar să-mi aleg unul dintre ele, mai pe puterile mele și mai ales pe măsura cunoștințelor alpine, mai mult citite prin cărți și articole, decât cele aflate de pe cărări de munte. 

Așa m-am hotărât să aleg dintr-un început, traseul din Vâlcelul cu Fereastră. M-au întovărășit doi din bunii mei prieteni de odinioară. Toni și Grig, cel care aducea cu sine și mijlocul alpin de care sigur aveam nevoie. O biată frânghie de rufe, care poate își terminase stadiul de viață pentru care folosise ani îndelungați. După atâtea rufe la uscat pe care le susținuse, acum îi venise rândul să agațe de ea și vreo câțiva oameni. Și până ai veni timpul șă-și deșire vreo două toroane chiar în timpul unei ascensiuni, avea să mai treacă ceva timp. 

Am ajuns cu bine din drumul prăfos de pe valea Bârsei și am parcat mașina în fața cabanei de la Plaiul Foii. Ne-am schimbat repede echipamentul și am pornit către Poiana lui Orlovschi. Aveam în față abruptul Pietrii Craiului, extrem de generos, într-o zi hărăzită nouă cu cer senin. Am poposit atunci, nu prea mult, cât să ne ajungă timpul până la vechea Cabană Ascunsă, pe care mai trebuia să o și nimerim. De la poiana amintită a început urcușul din acea zi. Până la abruptul pe care trebuia să-l învingem n-a mai fost mult. Trebuia să învingem treapta stâncoasă, verticală, de care trebuia să trecem chiar de la începutul turei. Am depășit-o, mai mult cu ajutorul lui Grig, care iată își scotea la iveală calitățile de cățărător. Apoi poteca a rămas doar cu zonele prin pădurea de brad, care ne scoteau din încurcătura pantei cam abrupte. Cu rădăcinile scoase în cale, cu treptele pământoase pe care mai și alunecam, am ajuns pe prispa muntelui pe care era aninat refugiul de la Cabana Ascunsă. Până în apropierea ei, nu ne-am gândit o clipă că acolo ar mai fi urcat și alți turiști și locurile puține nu ne-ar mai fi primit și pe noi.      

Dar odată ajunși la refugiu ne-am bucurat că l-am găsit liber. Până seara am trecut muchia muntelui ca să identificăm locul prin care aveam să urcăm a doua zi. A trecut noaptea, chiar dacă bine cunoscutul sforăit al lui Grig, a trebuit uneori să-l mai potolim.

Am plecat în tura propusă, cea de pe Vâlcelul cu Fereastră cât mai de dimineață. Am urcat creasta din spatele Cabanei Ascunse și am prins hățașul Brâului care venea tocmai dinspre Crăpătura Pietrii Craiului. Intrasem pe poteca Brâului Ciorânga. Aproape imediat am ajuns la Gura Vâlcelului cu Fereastră. A fost un urcuș frumos și ușor cum trebuia să fie unul de gr. 1A, cum ne era prezentat în cartea lui Dunăreanu. Nici măcar nu a trebuit să întindem frânghia de rufe adusă de Grig. O bucată de vreme urcușul s-a desfășurat prin râul de grohotiș, pe care îl întâlnisem de atâtea ori prin Piatră, de câte ori ieșeam din potecile bine umblate. Spălătura dintre jnepeni, un pic surplombată dinaintea ogivei pe care o vedeam înaintea noastră, nu ne-a pus probleme. Ca și peticul de ramonaj din cale, așezat acolo ca să știm bine că aveam de a face cu abrupturi din cele mai semețe. Am ajuns cu bine sub marea boltă a Vâlcelului. Ne-a încântat isprava și ne-am bucurat de ea. Mai departe, pe sub ea am ajuns în poiana de sub creasta Pietrii Craiului la îmbinarea cu Vâlcelul cu Smirdar. Ajunsesem în locul denumit La Amvon. 

Era poiana cu iarbă tremurătoare în bătaia vântului. Acolo, sub seninările crestei, am zăbovit câtăva vreme, să ne mângâie firele de iarbă bătute de pale de vânt tremurător.  Am coborât prin aceleași locuri doar că eu, ajuns la spălătura amintită, m-am tot foit căutând un loc prin care să-mi înving teama coborâșului. Mai cu încurajările colegilor, mai cu ajutorul frânghiei amintite am izbutit să cobor. Apoi totul a fost o joacă. Când am ajuns la hățașul de pe Brâul Răchiții, cum părea să nu aibă niciun fel de greutăți pe parcurs, am luat-o pe el și am ajuns cu bine la firul Padinei lui Călineț. Am coborât până ne-am întâlnit cu el și l-am urmat până la Scara de Fier, semnificând urcușul, scurt de altfel, pe un perete vertical, ajutându-ne de lanțul din margine și am ajuns cu bine la Cabana Ascunsă pe care o părăsisem dimineața. Nu fusese nimeni pe acolo și bucuria parcurgerii taseului, ne-am putut-o manifesta din plin.

Fusese prima noastră izbândă alpină. Ne-am strâns calabalâcul nocturn, rucsacii și am început coborârea. Un pic de ezitare la coborârea peretelui începutului de traseu pe care-l urcasem cu o zi înainte. O pauză bine venită la Izvorul lui Orlovschi și până la mașina care ne aștepta în fața cabanei de la Plaiul Foii nu ne-am mai oprit.

A urmat drumul spre casă, însoțit de comentariile primei noastre cuceriri a unul traseu alpin, chiar dacă era doar unul de gr. 1B.

 Dinu Boghez - 1972




Niciun comentariu: