Era' ntr-o zi de iarna

Moto: doar sorii albi se rotesc liniştit
şi gândul creşte-n cercuri.
Nichita Stănescu

Trecusem de Anul Nou, eram acum într-a doua lui zi. În gara Râmnicului întunericul era deplin. Trenul era tot cel cunoscut, cu banci jerpelite, cu oameni ieşiţi din vreo muncă nocturnă, gălăgioşi şi câte un pahar de cafea în mână, sau cine ştie, aşa ni se părea nouă. Aceeaşi atmosferă de când ştiam eu trenul ăsta matinal. Doar că înăuntru era cald. Dinspre răsărit, parcă s-ar fi ivit o geană de lumină. Aveam tot timpul să prindem însăilarea răsăritului, până soseam în gara Lotru, acolo de unde începea periplul nostru către Poiana Suliţei. Coborâm în gara aproape pusitie. Până şi câinii care altădată erau destui, nu îndrăzniseră să iasă în întâmpinarea trenului, din care, la mila călătorilor, le mai pica şi lor câte ceva. Era firg tare şi nu prea aveam timp de socializare cu căţeii. Am luat-o pe poteca din lungul parapetului ce înconjura apele lacului. Curând am traversat noul pod, făcut pentru linie dublă.

Am aşteptat construirea podului cel nou, mai bine de 30 de ani şi mi-e teamă că linia cealaltă preconizată şi pentru care oricum podul exista, chiar n-am s-o mai apuc !. Am traversat şoseaua circulată intens şi imediat am intrat pe uliţa Proenilor.

Ajunseseră pe aici, primele raze de soare, dar era tare frig şi fumeagul ieşit din coşurile sătenilor, ne ducea cu mintea la căldură molatecă. Sub picioarele noastre doar pământul îngheţat bocnă, uneori mai scârţâia jalnic, risipind liniştea locurilor. De cum am pătruns pe drumeagul urcător către islazul satului, ne-au apărut în faţă, aninate proaspăt, două marcaje noi: un punct şi o dungă. Albastre amândouă. Cine le făcuse şi care le-ar fi fost locurile unde ar fi trebuit să ajungă, nu ne spune nicio tăbliţă indicatoare. Hai, că punctul albastru ar fi trebuit să ajungă până spre vârful Robu, acolo unde de mult, învăţătorul Banu, trecut în lumea tăcută de mutişoară vreme, îl insăilase sporadic. Dar banda albastră chiar nu-mi închipuiam unde ar fi vrut să ajungă. Într-adevăr, mai era o bahdă albastră, dar aceasta o întâlneam sus şi parcă urma poteca de sub stânele Robului şi cea Bătrână, dar parcă aceasta dorea să coboare într-un capăt în valea Lotrului şi cealaltă ducea către stânele din Danu şi Murgaşu. Asta de-acum părea o a treia cale şi nu mă miră nimic, gândindu-mă că savamolnicii de felul ăsta, găseşti în multe locuri. Ne-au însoţit marcajele până în apropierea Poeinii, către care ne îndreptam, după care au dispărut. Sau poate îi apucase iarna pe aceşti iniţiatori de marcaje tripolare. Noi oricum ne-am îndreptat către islazul satului Proeni, cel străjuit de stâncăriile semeţe ale muchiei Coşarei din Doabre şi de fagi bătrâni, cu trunchiuri scofâlcite de asprimea vânturilor din plai şi de iernile şi lungi de prin aceste locuri geroase. Acolo, în Şaua de unde începea coborârea către pârâul Beţelului, ne-am oprit, cât să bem o cafea caldă din termosul Florianei. Aveam de aici o privire cuprinzătoare asupra Oltului, cam pâclos, în pragul dimineţii însorite în care soarele se străduia să intre prin toate ascunzişurile.

Coborâm la apa Beţelului, devenita acum,după atâta secetă şi mai firava decât era.

Din acest loc avem de ales între două drumri ce poartă nume de animale amândouă. Cel din dreapta este al Văcarilor şi cel din stânga al Porcarilor. Poate atunci când le-or fi numit aşa, au făcut-o după cum puteau să coboare sau să urce animalele către păşunile întinse ale Poienii Suliţei. Acum cel din dreapta are pe el făgaşe adânci, rezultate din exploatrea sălbatecă a pădurii. Cel din stânga are pe el un drum bun de maşină puternică. Pe acesta am apucat-o. Era şi acesta îngheţat şi păstra pe el un pospai de zăpadă şi urme proaspte de maşină. Drumul era însorit şi poate de aceea frigul nu ne-a mai chinuit atâta. Am mers agale pe drum, până într-un loc când ne-am întâlnit cu celălalt amintit. Acesta ajungea într-o poiană cu izvor. Ştiam din altă împrejurare, că de la poiană în jos, urmau făgaşele noroioase din care nu scăpai decât în valea Beţelului, unde trebuia să te speli bine de noroiul adunat pe drum. Acum am privit de sus vechea potecă, care se arunca pe priporul unei muchii până la poiana cu izvor. Oricum la vreme de iarnă parcursul acestui drum, nu te mai chinuie cu noroaiele sale, doar că trebuie să înfrângi panta cam mare. Şi drumul pe care mergeam acum avea o pantă apreciabilă şi era locul ceva cam periculos şi pentru maşinile care se încumetau să urce, chiar dacă erau unele cu 4x4.

De aici încolo locurile s-au mai domolit şi insorite cum erau mergeam de plăcere. Am ajuns la locurile mărginaşe ale marelui incendiu care mistuise mare parte din pădurea şi aşa firavă a Stâcăriilor Beţelului. Am admirat câtăva vreme puterea de regenerare a pădurii, ferită de alte tăieri, poate tocmai de aceea. Ceva mai jos de noi, strecurat ca o nălucă, un mistreţ cu coama neagră, ne-a simţit şi s-a pierdut printre copaci. A dispărut nu înainte de a-l putea privi Floriana. Doar o clipă. Noi ne-am continuat drumul.

S-a stins panta fără să ne dăm seama. Am străbătut o poiană şi iar am intrat în pădurea cu fagi şi făgoaică. Făgoaica asta, asigură perpeturea fagului peste ani. Şi dacă nea Bebe, împătimit al muntelui nu mi-ar fi atras atenţia, nici că le-aş fi deosebit. Aşa am învăţat că făgoaica asta, are coaja mai albocioasă de cât a celorlaţi fagi. Când o ajunge tăierea pădurii şi prin aceste locuri, de-a Domnul să le dea prin cap tăietorilor să ferească făgoica. Altfel tare mă tem că pădurea de fag o să dispară.

La un moment dat drumrile se despart. Cel pe care am venit începe să coboare. S-ar putea să-l pierdem pe cel bun, dar coborâşul rapid e semn că trebuie să ne întoarcem. Îl găsim pe cel bun care urcă intens la început. Ajungem la marginea marii Poieni a Suliţei. Şi zăpada începe să se adune pe potecă. Trecem pe deasupra pâcurilor de mesteceni minunaţi acum, cu doar coaja lor albă. Vara este anotimpul lor. Atunci când se ivesc primăvara întâile lor frunze, atunci mesteacănul plânge şi dacă eşti însetat şi îi crestezi coaja, din mestecăn apare şuvoiul care îţi potoleşte setea cu lacrimile lui dulcege.

Am ajuns pe nesimţite într-o poiană cu golişte.

De aici le vreme senină, Făgăraşii se lasă priviţi în măreţia lor. Din păcate cu tot soarele care îmbrăţişa poiana, munţii cei înalţi erau ascunşi de ceţuri. Dar nu numai pentru ei venisem până aici. Am ajuns curând la vechea casă a lui Nea Niţă. Acolo ne era locul de la care ne hotărâsem din timp să ne întoarcem. Aveam o socoteală cu fata celui pomenit, ajunsă şi ea la vârstă respecabilă. Vroiam să o mai întâlnim odată. Îi adusesm şi noi căte ceva, aşa în semn de recunoştină că ne arătase un drum nou de coborâre până la şosea şi încă unul foarte scurt, care te scotea repede la halta Beţelului, la tren, cel mai sigur şi rapid mijloc de a te întoarce acasă. Acum din gospodărie lipsea lătratul câinilor şi totul era pustiu. Noroc cu privirile Florianei, plecată după ceva poze. Întoarsă din nou lângă casa la care ne oprisem, văzuse că din susul poienii venea haita de câini şi un om cu mers legănat. Ne-au înconjurat câinii şi ne-am împrietenit repede cu ei în schimbul unei bune părţi din mâncarea care ne-o adusesem. A sosit şi omul, cu căldări de apă adusă de departe, de la izvorul din calea spre meleagurile Robului. Cel din curte, pe care-l consideram veşnic, secase de ceva timp. Fata lui Nea Niţă, era în casă. A dat omul o gură cum ştia el şi femeia a ajuns repede lângă noi. Ne-a tot îmbiat să intrăm în casă, să ne ospeţească cu câte ceva. I-am mulţumit, aveam timpul de coborâre limitat şi lăsându-i pe altă dată invitaţia, ne-am pornit pe drumul întoarcerii. La răscruce cu drum spre Gura Suliţei şi valea Călineşilor, marcată cu cruce roşie, ne-am început coborârea. Am întâlnit în cale, la unul din conacele din zonă, oameni, veniţi aici să-şi vadă turma de oi, aflată încă prin aceste locuri fermecate. Am schimbat cu ei urările din prag de An Nou şi ne-am continuat drumul. Unul frumos, chiar dacă pâcla ne împiedica să zărim Făgăraşii, care şi de aici trebuiau să se vadă. Se ţineau lanţ poienile, alternând cu pădure, uneori cu pâlcuri de mesteceni.

Mai erau conace şi într-o toamnă târzie, într-unul din ele am intrat şi ne-am îndestulat dintr-o grămadă de nuci adunată poate de stăpânul conacului. Dar dacă tot era deschis.....Tot atunci ceva mai jos, am întâlnit un om, cu băiatul lui. Adunase în vreo doi saci, mulţime de mere pădureţe. Le căra în vale pe nişte târnuri, numai bune de cărat pe panta mare care venea. Făcea din merele astea acre de-ţi strepezeau dinţii, o băutură faină pentru iarna ce se apropia. O numea „liveji” şi o fi ştiut el ce bună era, de vreme ce ostenea până aici să ducă merele până jos. Ne-am continuat drumul de coborâre. Am evitat un drumeag îmbietor care ne-ar fi scos în valea Suliţei. Şi acela frumos, numai că pe vale nu prea era potecă şi mai trebuia să treci apa pârâului şi uneori să mai ocoleşti ceva pietre ridicate în drum. Noi am urmat drumul cel bun, marcat încă de sus cu cruce roşie şi curând am ajuns lînga Valea Călineştilor, chiar în poarta ultimei case din sătucul ăsta frumos, dar pierdut în inma muntelui. Mi-ar trebui multe pagini să scriu despre casele astea bătrâne şi despre oamenii care-şi duc toamna la schimb puţinele produse pe care le dau pământurile lor aşezate sub pereţii înalţi de stâncă şi mai mult la umbra acestora.

Am luat-o pe drumul strecurat printre case. Dintr-unele vechi, oamenii işi făcuseră case de vacanţă şi păreau bine amenajate. Altele încă mai supravieţuiau şi din altele rămăseră doar ceva dărâmături. Prin spatele tuturor acestea, coborau din munte, din muchia Călineştilor picioare de stâncă, să aibă casele pavăză de piatră. Către capătul văii au apărut şi noutăţi. Cineva adusese aici căsuţe din lemn, mici ca nişte locuinţe de pitici. Poate vroia omul să-şi alcătuiască o pensiune. Ceva mai jos au apărut casele cele noi cu iz de modernism adus pe valea asta săracă şi cu oameni autohtoni din ce în ce mai puţini.

Andrei ne-a ieşit în cale cu maşina lui zburătoare şi drumul până acasă a trecut fără să-l simţim. Fusese o zi frumoasă, petrecută prin locurile minunate ale Suliţei.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez
02.01.2012

Meditatie de iarna

Moto: Întind mâna şi ating trunchiul copacului,
Ne surâdem aşa, ca şi cum
ne-am spune unul altuia
că într-adevăr trăim
şi nu vom muri definitiv,
niciodată.
Nichita Stănescu

Ne-am coborât din tren, ca în multe alte împrejurări, tot pe peronul întunecat al Păuşii. Era încă noapte şi dunga de beton a peronului era conturată difuz de lumina ce răzbătea dinăuntrul vagoanelor amărâte pe care le părăsisem. Trenul întunecat s-a depărtat repede şi noi am urcat la zgomotul şoselei străfulgerate de farurile tirurilor, parcă de neoprit. Doar când am ajuns la drumul ce avea să ne ducă spre lumea stăpânită cu murmurul pădurii, locurile s-au linştit ca prin farmec. Dunga drumului întunecată acum, în pragul zorilor, era stăpunsă doar de făşia luminată a frontalelor. Pe la câte-o fereastră a caselor pe lângă care treceam, mai răsărea câte-o lumină. Câte-un foc dintr-o sobă bănuită, arunca fumul dimineţii ce-şi schimba lumina, de la sclipiciul stelelor depărtate la cea a zorilor care tocmai mijeau. Pe valea Păuşii lucrurile erau cele obişnuite şi panglica drumului, părea albicioasă la îmbinarea nopţii cu ziua. Erau locurile atât de bine cunoscute, că nici nu le mai luam în seamă. Câte o masă cu băncuţe pe marginea drumului, câte-o potecă ce urca, pierzându-se printre copacii coastelor pe lângă care treceam. Staţia de tratare a apei, cu doar hămăitul câinelui care ne cunoştea şi ne întâmpina bucuros. Pârâul Păuşii cu bulboană de apă liniştită. Valea coborâtoare din inima pădurii, aici lângă noi cu stâncării mari şi firicel de apă un pic zgomotoasă şi însfârşit barajul sec, că aşa hotărâseră oamenii de acum. Ceva mai încolo cabana de la Valea Mărului, ne-a întâmpinat cu stăpânul ei vremelnic şi lătrăturile Rachetei, paznicul până la moarte a acesteia. Câteva vorbe schimbate la repezeală, ceva de mâncare aruncată bătrânei căţeluşe şi iată-ne la răscrucea de drumuri de lângă Troiţa cu izvor alături. Ajunsesem la răscrucea pe care ne-o doream.

Am zăbovit la Troiţă, cât să ne tragem sufletul. Apoi am luat-o pe drumul ce urca pe Valea Noroaielor. Nu mai fusesem pe aici cam de multă vreme şi îi venise rândul, acum, când pe întinsul drumului apăreau primele urme de zăpadă. Câte un vechi drumeag urca pe coasta muntelui,acolo unde pădurea fusese parcă jumulită. Trecuse vremea când drujbele hăcuiseră copacii şi pădurea era încă rănită, dar tot mai păstra ici-colo câte un fag din care vreodată avea să renască. Drumul pe care înaintam începuse să se conotopeacscă cu muntele şi se vedea că nu prea mai era umblat. Curând am ajuns la serpentina bine cunoscută şi din pădurea bătrână, vechiul foişor de vânătoare se mai ţinea încă în picioare. De aici încolo drumul se liniştise, parcă nu mai fusese tulburat de om. Undeva în stânga, un drumeag parcă părăsit, ducea la un acoperiş şi cândva pe aici fusese o pepinieră.

Am trecut de ramificaţia amintită. Pe aici, altădată, venisem special să culegem ciuperci, unele speciale. Le spunea popenchi şi din ele, acasă, preparate cu ceva mirodenii, ieşise o tocăniţă de să-ţi lingi degetele. Acum era iarnă şi oricum nu aveam cum să aflu dacă bietele ciupercuţe îşi păstraseră sălaşul. Se schimbaseră lucrurile pe aici. Apăruseră drumeaguri, poteci şi se vedea că omul răscolise pădurea. Mai de mult pe aici fusese doar o potecă, strecurată printre copaci, uneori mai atingând firul apei molatice.

Am înaintat pe firul pâraielor, aşa, cam pe mijlocul viroagelor, până când am ajuns unde se adunau văile, acolo unde urcuşurile pe muchiile dintre ele începeau drumul lor spre culmile înalte. Părea că poteca, câtă era prin locurile acestea, dispăruse. Norocul nostru că undeva, la furcitură de văi, era o băncuţă, veche, amărâtă, dar dacă priveai cu atenţie, de la ea mai departe, tăiată în coasta muntelui, urca o potecă. Către ea ne-am îndreptat. Era bine conturată şi curând mi-am dat seama că pe aici mai fusesem de câteva ori. Pe jos zăpada devenea din ce în ce mai consistentă şi pământul era acoperit de un strat alb. Nu erau urme omeneşti, dar animăluţe, din cele mici ale pădurii, pe aici umblau ca la ele acasă. Prin preajmă erau brazi cu trunchiuri subţiri şi parcă în loc de crengi aveau ţepi. Părea o pădure încremenită încă din tinereţe. Am urcat scurtă vreme şi am ajuns tot într-un loc cu băncuţă.

Eram pe Plaiul Icoanei. Plaiul avea pe el o potecă veche şi parcă mi-aş fi adus aminte că pe ea urcasem prima oară spre crestele Coziei. Era pe aici mai mult un drum al tăietorilor de păduri, de pe vremea când aceştia ajungeau aici umblând pe jos. Când fusesem altădată pe potecă, întâlnisem o cruce şi coborâsem până la urmă pe un fel de brână coborâtoare până la apa Bulzului, nu departe de mânăstirea Stânişoarei.

Am urmat poteca ce se deschidea largă, spre înaltul muntelui. Am urmat- câtăva vreme şi aşteptam să apară curând poiana Călimanului, cu căsuţa aşezată la poalele pădurii. Mi s-a părut drumul cam lung şi m-am tot uitat prin preajmă încercând să ghicesc dacă nu cumva greşisem poteca. Dar până la urmă copacii s-au dat înlături şi peste ultimul urcuş al muntelui, a apărut acoperişul refugiului.

Era acolo de ani mulţi şi păzea mereu poiana însorită de lângă el. Acolo ne-am odihnit înainte de a urca în creasta Călimanului, pentru care de altfel făcusem atâta drum. Am trecut pe lângă izvorul de sub pădure. L-am găsit şiroind totuşi şi acum, după atâta secetă. Era drumul care urca în creastă troenit de zăpadă viscolită, dar curând aveam să ajungem sus, la poteca marcată.

Când am ajuns lângă primul marcaj, eram aproape de covata în care la vreme de vară sălăşuia izvorul semnalizat de icoana de pe copacul din cale. În continuare am urmărit poteca largă cu marcaje la tot pasul. Erau şi urme de animăluţe sprinţare, una de urs care se pierdea în desişul pădurii şi pe alocuri una de labă neprietenoasă de lup. Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să urmărim drumul printre copacii tineri. Era peste tot o amestecătură de brazi, cu fagi şi mesteceni, cu coaja albă ca zăpada care pe aici începuse să ne treacă de glezne. Câte-un coborâş liniştit, urmat de un urcuş, cât să ne amintească muntele pe care-l aveam în faţă şi drumul curgea liniştit înaintea noastră. Asta până când în faţă ne-a apărut prima oară, abruptul Bulzului. Să recunosc, pentru imaginea acestui colos de stâncă, venisem până aici. Pentru el şi pentru încă unul mai puţin cunoscu: Cetatea Glămeii.

Apărea printre crengi subţiratece, peretele înalt al Bulzului. De când îl văzusem prima oară de aici, crescuse pădurea şi imaginea lui se desprindea mai greu dintre copaci.

Îmi aduc aminte că abruptul acestuia, mă hipnotizate pe când urcam Cozia la vremea tinereţii şi împreună cu un bun prieten, gândisem că vom găsi calea de a-l urca. Câtăva vreme urcasem prin pădure, dar când am ajuns la baza peretelui, nu am mai găsit locul prin care să urcăm mai departe. Noroc cu hornul din despicătură, vizibil din locuri depărtate, care ne-a permis să ajungem în locuri liniştite şi mai apoi la poteca ce ne-a scos în drumul spre cabană. Acum toate astea erau doar amintiri.

Prin zăpada devenită mare înaintam mereu, căutând printre copaci, peste valea Păteştilor din dreapta noastră, apariţia verticalei muntelui Glămeii. Acolo era cetatea de stâncă pe care o căutam din ochi. Un urcuş ceva mai dur, un promontoriu stăpânit de brazi şi Cetatea ne-a apărut în faţă. Era aşa cum o ştiam. Cu stâncării verticale, cu brazi pe culmea înaltă, profilaţi pe cerul senin. Domina locurile.

Acum, că toate imaginile astea, le mai privisem încă odată, eram mulţumit. Floriana luase cu ea imaginile râvnite şi ne puteam vedea de drum mai departe. Era un urcuş aproape continuu, prin dosuri, cu zăpadă ceva mai mare decât până acum, pe aici pe unde soarele răzbise mai puţin şi frigul era mai straşnic. Dar până la poteca cea mare nu mai aveam mult. Când am ajuns la ea, i-am povestit Florianei, că până în aceste locuri ajungea vechea potecă de pe valea Păteştilor. Prin acele locuri avuseseră loc tăieri masive de pădure şi punctul albastru de atunci, îşi sfârşise veacul, ca şi poteca pierdută în lăstăriş.

De aici, de sub Poiana Vlădesii, urma drumul întoarcerii. Eram pe poteca atât de bine cunoscută, pe care de atâta amar de ani urcasem spre vârfurile Coziei. Ca orice potecă bine bătută, avea pe zăpada care o acoperea, urmele celor care urcaseră nu de mult către cabană. Era soare mult şi frig totodată şi ici–colo, câte un sclipici din nea, ne făcea cu ochiul. Poteca cobora cu serpentine multe şi până la valea Bulzului, ne-am tot încolăcit pe munte, cu zăpadă din ce în ce mai puţină. Doar aici, în locurile în care soarele ajungea mai către amiază, mai stăruiau ceva petice albe. Mai departe urma urcuşul pe sub copacul prăvălit peste potecă şi ceva mai încolo coborâşul prin stejeriş, nu întotdeauna unul comod. Când l-am sfârşit şi pe acesta, am, am trecut de vâlcelele Şipotului şi Şipoţelului şi am zăbovit la băncuţa de deasupra „ogoarelor” mânăstirii. Prin poiana de pe muchia însorită, am privit turlele bisericii şi pe cele de stâncă de deasupra ei.

Am lăsat în urmă aşezământul monahal al Stânişoarei.

Biserica era ascunsă ca într-o văgăună şi de acolo răzbătea zvon de clopot, semn că slujba din ziua aceea avea să se termine curând. Deasupra ei, se arătau falnice în bătaia soarelui, stâncile cele mari ale Coziei. Abrupturile Foarfecilor, ale Bulzului ori Durducului, luminate de soare stăteau pavăză nimicniciei. Până ce am depăşit tărâmul mânăstirii, ne-a întovărăşit lătratul vajnic al celor doi pufoşi, pe care-i ştiam paznici la intrarea dinspre poiana Stânişoarei. Acum se agăţau scai de urma noastră, încercând să ne ţină minte şi pentru altădată, cu tot moţul care le atârna peste ochi.

Noi am luat calea schitului din peştera Sălbatecu. Pe poteca acum însorită, ne-a întâmpinat una din pisicile schitului. Poate că îşi aştepta călugărul plecat la slujba mânăstirească. Şi-a unduit coada pe lângă noi şi cât am stat la măsuţa din faţa schitului, avea să toarcă în braţele noastre.

Apoi ne-am avântat pe poteca croită de călugării vremelnic statorniciţi prin aceste locuri. Zăpada îşi pierdea rostul pe serpentinele multe ale potecii şi până jos, la drumul de pe valea Păuşii, a dispărut cu totul. N-a mai fost mult până la Troiţa din cale, care ne-a primit la odihnă ca şi dimineaţa, când trecusem pe aici. La cabana de la Valea Mărului era linişte şi nici măcar Racheta nu ne-a mai ieşit în întâmpinare. Până la casele din Păuşa n-a mai fost decât un pas şi de aici până la staţia de autobuz din Căciulata am ajuns repede. Când am urcat scara autobuzului venise din nou noaptea.

Prin oraş sclipeau podoabe de Crăciun şi acasă am ajuns numai bine să ne aşezăm cu toţii la masa de Ajun.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

24.12.2011

De vorba cu Iarna

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal...

Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman...


Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi...
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc...


Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte...
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm -
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer... Literatură...
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti...


O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eştï!...

Ion Minulescu

O zi de toamna tarzie

Moto: Îmi aleg culoarea

cea fără umbră, cea nemişcătoare.

Cea care se vede chiar şi atunci

când ţii pleoapele închise.

Nichita Stănescu

În wkd-ul ăsta de săptămână, frumos, hotărâm o excursie scurtă, cât să beneficiem de căldura soarelui, cât mai rămăsese din ea către sfârşitul lunii noembrie. Ne ia Andrei cu maşina şi noi, călătorii reuniţi pe cele patru roţi, alergăm către frumuseţile plaiului alpin. Le povestesc colegilor de tură, cât încă alergăm pe şosea, că avem să ne bucurăm de privelişti frumoase.

Masivul Mănăilesei, cu altitudinea sa joasă, cam 1853m, are marele avantaj că stând pe vârf, te roteşti închizând cercul şi tot de munţi dai, înalţi şi frumoşi. Numai de-am prinde o zi cu vizibilitate deplină. După care încep să-mi depăn amintirile, destule chiar şi înşirate pe anii frumoşi petrecuţi pe munţi.

Venisem aici pe când lucrările hidroenergetice deabia începuseră. La Voineasa se adunaseră câţiva sibieni, cu dragoste de munte, care organizau mereu iarna, ture de schi pe vârfurile Mănăilesei. Pe drumul anevoios, parcurs cu o dubă muncitorească şi mai apoi cu schiurile în spate, urcasem spre vârf şi petrecusem în soarele strălucitor de ianuarie, clipe fericite. Urmaseră mai apoi ture lungi peste creasta aceasta mediană, care parcă împărţea munţii în două. Cu copiii de la Vidra spre Voineasa, sau invers cu prieteni buni, cu urme proaspte de lupi prin pădurea încă nedezăpezită, trecând pe lângă mormântul unui cioban, care nici trecut din lumea asta nu dorise să se despartă de muntele lui drag. Avea mormânt cu gard forjat şi călătorii trecuţi pe aici aruncau câte un bănuţ înăuntru, să fie de sufletul celui dus. Urcasem şi singur, vara, însoţit de-o căţeluşă sprinţară, ce se luase după mine încă de la vilele din Vidra. Şi îmi aduc aminte de câinii mari, ciobăneşti, care nici capul nu l-au întors către mine, atâta curiozitate le stârnea Florica, căţeluşa năstruşnică. Şi amintirile ar ar mai fi curs una după alta, de n-am fi ajuns între timp la Curmătura Vidruţei, acolo unde partea asta motorizată a călătoriei, se sfârşea.

Ne-am luat tărhatul în spate, am coborât pe şosea scurtă vreme, până am prins drumeagul care urca spre releele telefonice de pe vârful acesta de vreo 1750 şi ceva. În drumul nostru, ceva mai jos, am dat de vechea potecă ce te scoate direct la Vidra, cea de pe Plaiul Hoţilor. Am ajuns repede pe vârf, chiar lângă releee şi de acolo ne-am sunat prietenii, dintre care unii urcaseră tot din Vidruţa, dar pe munţii Latoriţei, până la vârful Fratoşteanu. Şi pe Floriana am sunat-o – era în Piatra Craiului -,dar nu ne prea auzea şi ne tot spunea să nu ne mişcăm din loc că pierdem semnalul şi noi chiar sub relee eram şi nu unul ci două !. Apoi am coborât vârful, am trecut printr-o şa, pe lângă stâna cea mare din Mănăileasa şi curând am urcat din nou, către un pâlc de pădure. L-am traversat şi din nou am coborât, parcă în cea mai adâncă şa de până acum. Ne rămăsese în faţă doar panta vârfului cel mare. Avea pe ea urme de tranşee şi erau chiar vechi. Urcând am găsit şi gropi milităreşti, de poziţie, îmbătrânite de când stăteau acolo, că doar fuseseră făcute pentru luptele din ’916. Mai erau şi stânci, puţine şi răspândite pe coasta muntelui. Nişte mameloane izolate, unele mari, altele mici. Până pe vârf mai aveam puţin şi pe stâncile care-l ornau, ne-am adăpostit de vântul care începuse să-şi facă mendrele.

Ne-am suit pe stâncile vârfului cel mare şi de acolo am privit de jur împrejur. Pe cerul albastru, avioane mergând spre depărtări, lăsau urme albicioase. Spre răsărit Cozia se prezenta ca un masiv întunecat. Nici Făgăraşii, fără zăpadă nu erau prea diferiti, doar că prezentau vârfuri proeminente. Hotărât nu prinsesem ziua cea bună. Seninul cerului nu izbutea să risipească pâcla care acoperea zarea. Se zăreau în schimb munţii Lotrului, cam de pe la vârful Sterpului încoace. Pe măsură ce privirile ajungeau pe creasta apropiată nouă, Balindru, Conţu Mare, Ştefleşti, Cristeşti şi mai ales circul glaciar al Pietrii Albe, se lăsau privite ca pe un ecran uriaş. Din Şurean se vedeau contururi neclare. Parângul avea vârfurile înalte, bine profilate pe înaltul cerului. Masivul Mohorului şi piramida Parângului Mare, se lăsau privite pe îndelete. Din munţii Latoriţei, ne-am oprit privirile pe cupola rotunjită a Fratoşteanului şi pe stâncile din vârful Repezi şi încă pe muchia împădurită ce cobora spre Ciunget. Şi turul de orizont s-a închis aici şi pentru el venisem pe plaiurile astea frumoase.

Ne-am tras la adăpostul stâncilor, feriţi de vânt şi aici ne-am scos fiecare ce ne adusesem în traistă şi ziua a curs pe lângă noi tot aşa frumoasă cum o găsisem când am început urcuşul. Ceva vreme s-a mai scurs până ne-am sfârşit masa, până ne-am mai depănat întâmplări trecute pe lângă noi şi până la urmă ne-am ridicat din locul frumos în care zăbovisem o clipă şi am luat drumul întoarcerii, tot pe potecile pe care venisem.

Când coboram, soarele încă mai stătea agăţat de înaltul cerului, dar se pregătea să coboare către furcitura unde se întâlneau munţii Parâmgului cu cei vâlceni.. Firele ierbii din poteca plaiului pe care mergeam începeau din nou, să capete săbiuţă îngheţată. Pe drum zăpada un pic dezgheţată la urcare, acum începea din nou întărişul şi când am ajuns la maşină, umbrele apusului se lăsau peste munţi.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Boghez

In asteptarea marilor ninsori

Moto:

Mai stau o înserare,

ca să văd,

umbră din umbră cum se lasă.

Nichita Stănescu

Venise iar vremea excursiilor în care puteam să-mi întovărăşesc paşii cu cei ai fiicei mele, acum revenită din marea depărtare de-o vară. Doar că acum şi eu avusesem nevoie de o perioadă lungă de recuperare medicală. Aşa că propunerea unei plimbări până la cabana de la Valea Sâmbetei, mi-a picat numai bine. În zilele astea de toamnă târzie în care ne aflam, am ieşit către faleza Olăneştilor, în zorii zilei încă întunecaţi. Pe oglinda apei cu murmur de poveste adusă de departe, strălucea lumina felinarelor încă aprinse. Din câte un cotlon răzbătea lătratul unui câine, sau poate chiar a mai multora, dar pe lângă ei am trecut fără incidente. Cum în zilele astea mai marii naţiunii dezbăteau legea eutanasierii acestora, o clipă m-am gândit, cam ce s-ar fi discutat dacă cei oprimaţi acum, ar ajunge vreodată la putere, aşa ca într-un film năstruşnic al lui Hitchcock. Dar noi am mers mai departe, aveam treabă cu Făgăraşul noatru care ne aştepta. Ne-am suit în autobuzul cu care de atâtea ori ajunsesem aproape de muntele nostru drag. După ceva dezbateri, hotărâsem să ne întâlnim la Avrig cu prietenii cu care vroiam să urcăm către crestele cele mari, Vali si Cristina.

Moţăiam somnoroşi în autobuz şi ne-am trezit de-abinelea, mai către Tălmaciu şi mai bine la ramificaţia spre Făgăraş. Ca mai totdeauna, autobuzul a făcut o pauza mare la restaurantul de pe partea stângă a şoselei. Până la Avrig mai aveam o zvârlitură de băţ şi cum şoferul ne-a anunţat că aici stăm aproape ½ oră, ne-am sunat prietenii care ajunseseră la locul întâlnirii. Au venit să ne ia şi mai departe ne-am continuat drumul spre Sâmbăta de Jos. Pe drumul mânăstirii, pe lângă aşezămintele herghelii din drum, timpul a trecut repede. Am continuat pe drumul de pe valea Sâmbetei, încă bun. Am trecut pe lângă păstrăvărie, pe lângă pensiunile mai elegante ale văii şi nu ne-am oprit, decât după ce am traversat apa scăzută a râului, tocmai la captarea de apă potabilă de mai sus. De aici nici n-am mai avut mult până la bătrâna băncuţă, de unde mai departe începea poteca adevărată a muntelui. Până acolo drumul era cam răvăşit de apele mari de anul trecut şi în două locuri am avut de traversat îndelung prin albia bolovănoasă. Am făcut un popas ca lumea la băncuţă, acum îmbătrânită de anii care trecuseră peste ea şi ne-am continuat drumul.

De cum am intrat pe potecă, valea parcă s-a îngustat şi locurile pe care le aveam de străbătut erau cele de toamnă pe care le aşteptam. Drumeag îngust, firicele de apă care parcă nu ţineau seama de seceta cumplită în care eram şi mai ales covorul de frunze aşternute parcă special să ne afundăm paşii în moliciunea şi foşnetul lor. Am mers drept, am mai urcat, am mai coborât şi iată-ne la primul pod aruncat peste vâltoarea apei. Ne-am regrupat şi ne-am tras sufletul lângă el, cât să ne odihnim pentru drumul pe mai departe. Peste mal am avut de înfruntat calea stâncoasă a potecii, pe alocuri umedă, nu chiar năpădită de şuvoaie de apă ca mai de mult. S-a sfârşit urcuşul mai abrupt şi am ajuns în poiana cu alt indicator şi o băncuţă aflată la îndemâna celor obosiţi. Prea ne era aproape cabana ca să zăbovim şi aici, aşa că ne-am continuat drumul. Am coborât la celălalt pod, peste apa ceva mai învolburată şi ne-am continuat drumul urcător. Parcă ne-am mai fi odihnit pe drum, dacă n-am fi ştiut că ceva mai departe e altă băncuţă, înaintea ultimei porţiuni ceva mai domoale, a drumului spre cabană. Ajunsesem la brad şi poate de aceea nici n-am simţit urcuşul, până la poiana cu muşchi verde şi indicator de răscruce. Era aici ramificaţia către refugiul din Muchia Drăguşului, la care de atâta vreme râvnesc. Ultima oară când urcasem pe aici, singur, la urma de sus a avalanşei pornită de sub jepi, care rupseseră poteca cea bună, urcasem printre ei şi dându-mi seama într-un târziu că n-am să o scot la capăt, m-am întors din drum. Doar că printre jnepeni îmi pierdusem pioletul, cel care mă întovărăşise prin munţi mai bine de treizeci de ani. La coborârea dintre ei şi la o timidă încercare să-l găsesc, mi-am dat seama că singur nu am nicio şansă în încâlceala crăcilor îmbârligate. M-am întors la cabană singur, trist şi cu urma lacrimei din colţul ochilor, dusă de ceva vreme. Dar părerea de rău şi nădejdea că poate am să-l regăsesc până la urmă, tot mi-a mai rămas. Am purces mai departe. Nici mult nu mai aveam până la cabană. Am traversat albia pietroasă a pârâului din cale, ne-am îndreptat ochii către îmbulzeala lăstărişului dinspre Piatra Caprei şi am început ultimul urcuş către cabană. Era poate urcuşul cel mai uşor de astăzi, dar ca întotdeauna mi s-a părut şi cel mai greu şi cel mai lung. Undeva deasupra noastră, lătratul şăgalnic al câinelui ciobănesc de la cabană, ne-a dat semn că aveam să ajungem curând la casă de om.

La cabană am ajuns curând şi pe băncuţa ştiută, cu semnal la mobil, am sunat acasă să se ştie că am sosit cu bine. Apoi ne-am îndreptat către cabană. L-am găsit pe noul cabanier ocupat cu ceva reparaţii, cât l-or fi lăsat puterile şi banii pe care-i avea. Pregătea „confortul” câtorva noi camere si Dumnezeu ştie, dacă le-o putea termina. Oricum avea entuziasm şi multă, multă bunăvoinţă.

Ne-am ales camera în care aveam să ne odihnim. Avea şi sobă şi ni s-a promis un foc bun, mângâietor şi ne-am adunat în sala de mese, la sărbătoarea prânzului. Au sosit pe lângă noi şi pisicile, ajunse aici tradiţionale. Erau tot cele două, una având strămoşi sălbateci bănuiţi, dar amândouă înfometate, şi nu conteneau să ne atragă atenţia că vor şi ele din cât aveam noi.

Mai departe cei trei mai tineri componenţi ai trupei s-au îndreptat către Fereastra Mare. Nici starea fizică, nici ritmul mai vârstnic, nici timpul înaintat, nu mi-ar fi permis să-i însoţesc. Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut, decât să-i urmăresc cu privirea pe poteca ce s-a pierdut printre brăduti şi să-i aştept mai pe înserat, atunci când Floriana avea să-mi povestească întâmplările urcuşului.

Dupa masa pe fuga impartita mai mult sau mai putin voluntar cu matele cabanei, am indesat ciocolata in rucsac, ne-am imbracat bine si am pornit pe cararea ce duce catre Ferestre. Stiam ca ne vom intoarce pe intuneric. Probabil de aceea am uitat una din frontale in cabana... Am ajuns imediat la punctul de rascruce dintre cele doua Ferestre. Nici de data aceasta nu aveam sa ajung in cea Mica... Am apucat voiniceste panta prin padure ascultandu-l cu uimire pe Vali care ne povestea despre cerbul din fata primariei din Berislavesti... In dreptul crucii am inceput sa ne sfatuim: mai urcam, nu mai urcam. Hai sa mai urcam, fie ce-o fi! I-am intalnit pe turistii de dimineata care coborau grabiti din Fereastra. Ma asteptam la gheata si eram pregatita pentru ea. Dar nu a fost decat zapada buna de infipt bocancul in ea. Pe langa Coltul Balaceni ma asteptam sa zaresc capre negre, dar nici ele nu s-au aratat. Cu privirea atintita mereu spre indicatorul din creasta, am ajuns gafaind pana sus unde m-a lovit un vant tare rece. Incercand sa sun la cabana intr-un minut nu mi-am mai simtit degetele. Creasta insa era atat de imbietoare... pictata in alb si viscolita...Trebuie sa fi fost minunat pentru cei care au reusit sa o colinde in ziua aceea si sa se adaposteasca inainte de apus intr-unul din refugiile ei. Mmm... Dara era tot acolo...Vantul m-a convins repede ca ciocolata trebuie sa o mananc mai jos. In caldare nici urma de suflul rece al iernii anuntate. Doar apusul a adus cu el ceata care urca indaratnic spre noi. Ne-am regasit si am luat-o repede la picior. In mai putin de o ora eram jos la rau, dar si intunericul era cu noi. Tata, grijuliu mereu, ne astepta in curtea cabanei semnalizandu-ne cu lanterna.

Mi-am îndreptat paşii către camera pe care mi-o doream cât de cât încălzită. N-a fost să fie, aş mai fi avut de aşteptat, aşa că mi-am scos pufoaica, că doar de asta o adusesem şi m-am ghemuit în pat. Nici că mi-a păsat de camera încă neîncălzită şi chiar am tras un pui de somn. Când m-am trezit, afară erau crestele luminate şi către Colţul Bălăcenilor se vedea bine stratul de zăpadă care cu încetul avea să-l acopere. Mi-am făcut drum până la cabana salvamont, unde am aflat că se afla şi mai vechea mea cunoştinţă, Thomas Bross, salvamontist de-o viaţă pe meleagurile victoriene. Era acolo, la cabana care-i datora atâta. Se pregăteau de iarnă, cu oarecari îmbunătăţiri şi din ce nu mai avea cum să fie întrebuinţat, îşi alegea şi cabanierul nostru câte ceva să-şi mai cârpească cabana cea veche. Se pregăteau salvamontişti de masa de după lucru, aşa că doar câteva cuvinte aveam să schimb cu bâtrânul Bross, cu care am băut un ceai cald şi m-am întors la cabană. Ceva mai târziu am părăsit cabanierii cu care-mi petrecusem câtăva vreme şi afară m-am întâlnit cu un grup de tineri care-şi consumau ceaiul după coborârea grăbită din Fereastra Mare. Mi-au spus că se întâlniseră cu Floriana, Vali si Cristina, pe când tocmai coborau. Mi-au spus chiar şi ora la care îi întâlniseră. Apoi s-au incins discutii despre traseul cel mai bun pe care pot să-l facă a doua zi. I-am întrebat dacă vreumul din ei a urcat de curând la refugiul din Muchia Drăguşului şi am fost încântat să aflu că acolo sunt condiţii chiar foarte bune, cu sobă, uşi şi ferestre. Tinerii au plecat şi eu iară am început să-mi fac socotelile despre cei plecaţi. Cam cât fac până sus, cam cât le ia odihna şi cât pot face la coborâre. Mi-am făcut socotealacă că prin jurul orei 18-18 ½ ar putea reveni. Mai era destul timp şi iarăşi am sporovăit cu cabanierul. Până la urmă mi-am pus frontala pe frunte şi am ieşit din nou afară, cu ochii aţintiţi pe poteca pe care trebuiau să se întoarcă. Cam atunci şi unul din câini a plecat lătrând pe poteca pierdută printre brazi. Ii simţise şi în scurtă vreme le-am văzut licuricii frontalelor. La 18 ½ ne regăsisem toţi în faţa cabanei. A urmat o masă cu voie bună, stropită cu câte o cană de vin fiert, cu pisicile strecurate printre picioare. Supriza serii a venit de la iluminatul sălii de mese. Era unul electric şi cum tot aşa a fost şi în camera în care parcă ne-am lăfăit la căldura sobei bine încinse.

Dimineaţa s-a dovedit una frumoasă şi nu ne-a mai rămas de făcut decat să începem drumul invers, parcă mai scurt de cât urcarea, dar şi cu ceva gheţuş mai mult. Am parcurs poteca cu băncuţele ei, drumul forestier cu rupturile sale şi când am ajuns la maşină, excursia noastră luase sfârşit.

Amabila invitatie a colegilor noştri de tură, să ne petrecem în casa lor din Sibiu, timpul rămas până la autobuzul care ne-a dus spre casă, s-a dovedit una de excepţie, pentru ospitalitate şi conversaţia plăcută, care era cât pe-aci să ne facă să pierdem autobuzul, atât de bine ne-am simţit.

Text: Dinu Boghez, Floriana Boghez

Foto: Valentin Tudosescu

Cand zboara frunza...

Moto:
O raza
si-aduna aripile si se lasa tremurand pe-o frunza:
dar e prea grea povara
si frunza cade.

Lucian Blaga

Trecusera zile munlte de când o întâmplare stupidă, m-a adus într-un pat alb, cu suferinţă de jur împrejur mai mare decât a mea. Au urmat alte zile lungi, cu dor de poteci însorite, până când, cu teamă, am păşit din nou pe căi tomnatece, undeva mai către poalele muntelui. Au fost zile frumoase cu soare risipind căldură molatecă şi cu început de culori aşternute pe câte un copac.

A venit şi dimineaţa cu întuneric, cu felinare aprinse pe marginea străzii şi câte-un câine latrând agale, supărat că l-am trezit din somnul bun al dimineţii. Din autobuz am coborât nu departe de malul Oltului. I-am trecut podul întunecat, apoi şinele de cale ferată din halta Păuşii şi am ajuns la capătul drumului forestier. Casele le-am lăsat în urmă repede, mai apoi şi cele câteva vile întuncate şi în faţă nu ne-a rămas decât panglica drumului, strecurată prin mijlocul pădurii. De când apăruseră întâiele semne ale toamnei, copacii se coloraseră zdravăn. Pe jos se aşternuse covor de frunze ce-şi sfârşiseră rolul, şi din copaci, câte-o zburătăceală de vânt mai cobora şi altele şi până să ajungă lângă noi, mai roiau un pic prin aer, luându-şi rămas bun de la cei pentru care fuseseră podoabă peste vară.

Pe nesimţite am ajuns la cabana pustie de la Valea Mărului. Ne-a întâmpinat doar Racheta, căţeaua îmbătrânită de când o ştiam. Acolo se născuse şi locurile astea le păzea de când se ştia. Ne-a întâmpinat dând veselă din coadă şi din ce am mâncat noi la Troiţa cu izvor de apă vie de mai sus, a căpătat şi ea căte ceva, după care ne-a urmat îndeaproape, pe drumul pe care-l ştia bine, până sus la cabana din Cozia. Pentru noi drumul forestier, din ce în ce mai acoperit de frunzele căzătoare, s-a sfârşit în poienile de deasupra Mânăstirii Stânişoarei.

Mai departe doar poteca avea să ne însoţească. Cerul s-a luminat şi peste noi au apărut peticele de cer senin. Am urcat panta ceva mai dură dintre stejari şi am coborât în valea uscată a Bulzului. Am urmat cu sfinţenie poteca, am trecut pe lângă blocul de stâncă cu amintiri triste, legate de soarta unei bune tovarăşe de munte şi ne-am înscris pe poteca cu serpentine multe de pe coasta muntelui.

Am fi fost doar noi şi muntele, dacă pe alocuri nu ne-ar fi ajuns câţiva oameni, cu care am mai schimbat vreo două vorbe. Am trecut prin Poiana Vlădesii, care ne-a întâmpinat cu băncuţă, cu masă, proaspăt apărute aici. Mai departe pădurea pe deasupra căreia se vedeau înălţimile clonţoase, părea şi mai frumos împodobită cu toate culorile toamnei, acum sclipind în soarele coborât peste ea.

De brâna cu cablu am trecut uşor şi mai departe au urmat serpentinele dese de sub Măria Sa Bulzul. Am ajuns în faţa treptei înalte, abrupte, în lungul căreia sălăşluia de amar de vreme, cablul de care te mai agăţai din când în când. Erau pe înălţimea abruptului, copăcei agăţaţi de stâncă cu rădăcini pe unde găsiseră câte-un dram de pământ şi dintre aceştia, mestecenii aveau frunza îngălbenită, cu câte-un clinchet mic la fiecare adiere de vânt.

La băncuţa de deasupra abruptului am făcut pauza mare.

Am avut de admirat muntele stâncos al Bulzului. Sub noi panta abruptă pe care tocmai o urcasem. În sus, stânci cu forme bizare dintre care unele stârniseră înfăţişări pământene. Mai departe am urcat panta tot cu serpentine, parcă mai domoale şi către sfârşit îmbrăţişate de brazi falnici. Am ajuns în Şaua Durducului şi de acolo puţin ne-a mai lipsit până să ajungem în drumul releului, pe care am făcut ultimi paşi până la cabană.

Ne-a întâmpinat nea Vasile şi Anişoara, cabanierii de serviciu, care ne-au primit cu o cană de vin fiert, o ciorbă caldă şi bucuria unei revederi după o atât de lungă perioadă. Mai apoi focul duduind în camera în care aveam să stăm, a împrăştiat răcoarea toamnei şi ne-a îmbrăţişat cu căldură molatecă.

Spre seară s-au mai strâns călători, din aceea cu rucsac în spate, iubitori ai muntelui, din aceea pe care aici nu-i întâlneşti decât atunci când muntele are zilele de toamnă capricioase şi mai târziu zăpezile cele mari. Noaptea s-a lăsat peste munte cu cer senin cu stele multe şi mai încolo şi cu un crâmpei de lună luminoasă, aflată spre unul din pătrarele crescătoare.

De la cabană am pornit în dimineaţa care părea ceţoasă. Ne-am sorbit ceaiurile calde şi ne-am luat rămas bun de la amfitrioni şi cabana care ne oferise seara frumoasă pe care ne-am dorit-o. Am trecut repede peste Piatra Rea, de creasta Vamvurei cea cu stâncării şi privelişti către munţii cei mari. Am intrat pe aleea cu brazi falnici şi pe nesimţite am ajuns la fagii cei bătrânii. Erau cum îi ştiam de mult, doar că acum, în toamnă, erau îngălbeniti şi pe alocuri arămiţi bine. Crăcile lor mari, viguroase, erau tot noduroase, întortochiate, venite din pădurea poveştilor, la vremea asta cu zâne înfrigurate şi Baba-Cloanţa ce-şi flutura zănatec ţoalele iernatice. Mai jos am trecut pe lângă mestecenii din Hora Mireselor şi ne-am oprit la căsuţa pricăjită din Şaua Turneanului. A urmat coborâşul priporos, alunecos cel mai adesea şi prăfuit la vremea asta secetoasă pe care o traversam. Pârâul Turneanului era acum uscat şi albia lui firavă aproape dispăruse sub vegetaţia care o năpădea. Pe lângă balcoanele cu privelişti către stânci înalte, am trecut repede. Am lăsat în urmă şi coborâşul printre alte Pietre Rele. Am trecut pe lângă izvorul parcă veşnic de „La Troc” şi mai apoi am străbătut viroaga în care din înalturi pogorâseră stânci mari, dintr-o zdruncinătură numai de munte ştiută. Ne-am odihnit un pic pe stâncăriile de sub Muchia Scorţarului, privind către adâncurile pădurilor neştiute. Mai aveam puţin până la drumul mânăstirii şi cînd am ajuns acolo am aşteptat cu nerăbdare băncuţa de la sfârşitul urcuşului.

Apoi ne-am abătut la stânga, pe poteci ascunse, cu crengi doborâte de vântoase, care trozneau sub paşii noştri şi ici-colo am mai găsit câte o brânduşă, într-un ochi de pădure însorită, care o mai înveseleau un pic.

Când am ajuns din nou la drumul de pe Valea Păuşii, la Troiţa cu izvorul din cale, drumul nostru parcă se sfârşise. Cabana de la valea Mărului era tot pustie şi drumul tot acoperit de covorul de frunze zburătoare, care-şi găsiseră însfârşit odihna. În halta Păuşii am sosit odată cu Săgeata Albastră, care tocmai acum se hotăse să nu aibă şi ea vreo câteva minute de întârziere.

Am coborât din tren pe peronul bătrânei gări din urbea pe care o părăsisem pe înnoptate şi de pe străzile cu miros de toamnă fumurie, am deschis uşa casei. Ne-a primit cu masă caldă, cu supa înfierbântată scoasă de pe bătrânul aragaz cu flacără albăstruie. Mai apoi motanul cu coada mângâietoare s-a frecat de picioarele noastre, iar Mura, cu ochii ei mari, aştepta torcând, povestea zilelor în care lipsisem. Şi liniştea s-a aşternut peste toate. În urmă rămăsese Cozia şi în faţă îmi mai stăteau încă, munţii cei mari. Mi-a apărut pe buze parafraza unor versuri de mult uitate: „mai dati-mi o frunză, mai dati-mi un anotimp”.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez