Primul act al Toamnei

Foto: Floriana Boghez

Gânduri... gânduri

Moto: Pe limba ei îmi povesteşte frunza
De iarna care va veni curând. / Mihai Beniuc

În goana mea pe crestele munţilor, s-a întâmplat în anul acesta, într-un altfel de 23 august, fără teama că voi fi întrebat de ce nu am fost la manifestaţie sau cine ştie ce altceva, să mă aflu pe creasta Făgăraşilor. Eram undeva sub Gălbenele, în urma celor cu care eram. În faţă mi-a apărut grupul numeros al unor tineri. Am schimbat bineţele obişnuite, dar ne-am şi aşezat la sfat. Doreau să ajungă în ziua asta tocmai la refugiul din Iezer şi de acolo mai departe în Piatra Craiului. I-am dezamăgit poate, spunându-le că, cu toată tinereţea lor, mai departe de Zârna sau poate de Brătila nu vor ajunge. Dar s-a înfiripat o conversaţie, despre munţi şi oamenii săi:
„ pe cine mai cunoaşteţi dintre cei vechi;
pe Dinu Mititeanu;
dar pe dumneavoastră cum vă chiamă;
tot Dinu dar...Boghez;
v-am citit din articole şi de altfel vă bănuiam numele;
dar pe Ionescu - Dunăreanu l-aţi cunoscut;
da, într-o împrejurare în munţii Lotrului, dar atunci era bătrân ”.
Şi fiecare şi-a urmat drumul.
Aşa era, când l-am întâlnit pe Dunăreanu, ale cărui hărţi le copiasem pe calc să le învăţ bine în serile de iarnă, la casa părintească din Bucureşti. Ajunsese la anii bătrâneţii, când l-am cunoscut în excursia unui simpozion, în munţii Lotrului. Mai apoi într-o dimineaţă, în drum spre unul din şantierele pe care le aveam răspândite prin Bucureştii anilor ’89, m-am oprit la casa bătrânului. Era singur, într-o casă cu mirosul vremurilor trecute. Era, camera în care fusesem primit, cu târşala papucilor din picioarele omului ce-mi deschisese ochii copilăriei cu argintiul seninărilor Pietrii Craiului, înţesată de lucruri ce aveau să dispară odată cu cel care-mi stătea în faţă. Erau fotografii multe, ale vremurilor pe care le trăise şi cele pe care i le adusesem atunci, poate îmbogăţeau panoplia vremelnică. Nu mai ştiu despre ce am vorbit, dar sigur despre munţii pe care-i străbătusem fiecare la timpul său. Mai aveam în faţă ani mulţi şi-mi depănam în sinea mea, compasiunea pentru omul a cărui vreme e pe sfârşite. Şi n-am mai auzit nimic de el, se dusese cu siguranţă să privească mereu crestele îndrăgite, de undeva de sus.
l-am mai întâlnit şi pe Emilian Iliescu. Cine şi-o mai aminti de el. Aveam acasă o carte ieşită din excursia acestuia pe Valea Cernei, peste care dăinuia paloşul lui Iorgovan în lupta cu Zmeul. Şi poate atunci, copil fiind, chiar vedeam paloşul, deşi ştiam că este doar o închipuire. Din cărţile sale şi de la Ana, soaţa lui bună, tovarăşă de drumuri lungi, am învăţat „ înjurătura ” aproape nevinovată, proferată de un cioban care-şi pusese măgarul la dispoziţia lor, călători prin Retezatul vremii: „ fir ’ar al ciorilor să fie ! ”. Atunci, coboram din Piatra Iorgovanului, la casa din Câmpuşel şi pe prispa ei, un bătrân înalt, un pic adus de spate, mai mult tuşind decât vorbind, ne-a iscodit de unde veneam, unde doream să mergem şi după ce ne inspirasem în tura noastră. Erau acolo, în cărţile cercetate înaintea excursiei, ture din cele făcute de personajul din faţa noastră, încă anonim. Atunci mi-a întins mâna sa osoasă şi mi-a spus că numele său era ...„ Emilian Iliescu ” !. L-am auzit tuşind toată noaptea şi a doua zi, Ana, soaţa lui, ne-a întovărăşit în drumul de pe creasta Oslei şi de la ea, cu durere în glas, am înţeles sfârşitul apropiat al soţului. Câmpuşelul şi profilul Pietrii Iorgovanului, erau visele lui cele de pe urmă. De Ana am mai auzit, ba chiar într-o împrejurare chiar am vorbit din locuri apropiate. I-am citit cartea cu amintiri, dar apoi s-a aşternut tăcerea.
Acum drumul meu este mereu pe crestele munţilor. Încă puţină vreme. La cotitură mă pândeşte tăcerea. Dar ciclul muntelui şi al oamenilor care-i iubesc, este mereu acelaşi.
Text: Dinu Boghez

Tinerețe fără bătrânețe

Moto: Dacă tragi de sfoara
care ţine cerul
poţi simţi cum fuge
de sub tălpi misterul
George Ţărnea

Când am coborît din autobuzul Antares la Sâmbăta de Jos, lângă ramificaţia drumului ce ne ducea spre locurile înalte ale Făgăraşului, optimismul grupului nostru cu tentă de maturitate deplină, era încrezător in zilele frumoase de care aveam nevoie. Câtăvă vreme am aşteptat ocaziile auto, ce ne-ar fi dus repede la poarta mânăstirii Sâmbăta. Şi ele s-au ivit, scutindu-ne de lungii kilometri de până acolo. N-am încăput toţi în acelaşi mijloc auto, dar la capătul drumului, până la regrupare, timpul a fost scurt. Apoi am pornit in lungul drumului forestier, sfarşit repede in preajma locurilor pe care viiturile anului acesta, l-au distrus in cea mai mare parte. Doar ici colo mai rămăsesera din el locuri care-l făceau identificabil. Pe marginea apei care-l distrusese, locuri inguste, adeseori străbătute cu paşi fragili, ne-au permis înaintarea.

Din ceea ce fusese cândva parcarea de la capătul drumului, nu mai rămăsese decât vechea băncuţă, pe care şi noi ne-am odihnit o clipă. Mai departe furia apelor nu şi-a mai arătat puterea, decât într-un singur loc, dacă nu ne-am mai fi uitat pe albia ei, cu stânci dezgolite si copaci trântiţi în calea râului, acum devenit paşnic. Până la cabana Valea Sâmbetei, nimic nu ne-a mai îngreunat drumul. La cabană operaţii de rutină, cazarea şi masa de prânz, combinată cu cea de seară. Cabana era cam tot aşa cum o lăsasem acum un an, cu ceva baieţi care aveau grijă de ea, parcă acum ceva mai ingrijită, anunţul cu pisici- paznici care erau tot cele ştiute, vreo doi câini, poate chiar alţii noi şi câte ceva de ale gurii, de băut sau de mâncat. Apoi in premieră, o plimbare până la chilia călugărului fără nume, din stâncile de deasupra cabanei.

Până acolo, poteca cu serpentine multe, cu lumânărica pământului care înălbăstrea muntele, acum în prag de toamna. Mai depărtata imagine a Pieterii Caprei şi până la urmă chilia, scobitură in piatra, cu prispă pe marginea abruptului. Izvorul din apropiere, câteva reflecţii legate de viaţa călugărului şi iată-ne din nou la cabană, gata de somnul care nu a întârziat.
Am pornit la drum când ziua încă nu-şi intrase în drepturi. Printre stâncăriile potecii, îmbelsugat risipite, ne-am descurcat fără poticneli. Ziua a început de-a binelea când am ajuns la ramificaţia potecilor. Le-am lasat în dreapta pe cele ce duceau spre Fereastra Mică, spre cea a Răcorelelor şi am urmat bine cunoscutul triunghi roşu către Fereastra cea Mare. Am urcat susţinut până în căldarea superioară, acolo unde ne-a întâmpinat ceaţa. Prin căldarea cea mare, am mai întâlnit câte un fir de rodendron înflorit, stâncile cele mari bine cunoscute şi poteca strecurată pe pajişte. A dispărut repede silueta Colţului Bălăceni şi coama muntelui în care trebuia să ajungem, ascunse sub vălurile care le străbăteau. Era o ceaţă deasă, umedă în exces şi respiraţia mea cel puţin, a devenit greoaie. Sau numai anii să fi fost de vină ?.
Sus, în şaua din Fereastra Mare, am zăbovit câtăva vreme. Ceaţa însă nu vroia să se ducă deloc, aşa că ne-am continuat drumul, cu mine în coada plutonului, îngreunându-i grupului, ritmul, în mod vizibil. Am trecut de Gălăşescu Mic, apoi de cel Mare şi pe poteca acestuia, a răsărit din ceaţă un convoi ciudat. A apărut atât de rapid încât deabia apoi ne-am putut desmetici. Un bărbat „bărbos” în faţă, o femeie după el, cam fără vârstă, datorită părului în neorânduială. Or fi fost poate oameni cu grijă faţă de higiena lor personală, dar neorânduiala în care ne-au apărut, nu trăda obiceiurile necesare. Oricum nu erau români. Aveau după ei o capră, un ied, un ţap care tot împungea cu capul, un măgar la urmă şi din coşul cărat în spate şi o găină. Mai mult prin semne am priceput că din convoiul ăsta aveau lapte, brânză şi ouă, adică cam tot ce le trebuia pentru mâncare şi erau prin munţi de multă vreme. Din ce sectă or fi fost şi din ce neam, numai ei ştiau !.
Am trecut de lacurile din valea Rea, cam secate la vremea asta şi cam înceţoşate. Am urcat şi Galbenelele şi pe potecă, m-am întâlnit cu un grup de tineri, exuberanţi, care-şi propuseseră să ajungă în seara aceea la refugiul din Iezer. Oameni simpatici cu conversaţie multă despre munţi, dar căroara le-am spus că, cu toată tinereţea de care dispuneau, mai departe de Zârna ori Brătila nu ajung în ziua asta. Şi era cam ora 2 pm. Pe drum ne-a mai depăşit un personaj interesant. Era un domn în vârstă. Nu era singur, era întovărăşit de un tânăr, care ducea şi rucsacul. El, bâtrânul avea doar un băţ de trecking în mână. Şi mâinile lui erau uscate, aproape stafidite şi pistruiate cât se poate. Pe muteşte l-am întrebat cât ani are şi pe degetele mâinilor întinse mi-a arătat cât avea. Le-a întins repede şi nu ştiu dacă le-am ţinut numărul, dar cred că s-a oprit la 8 şi a mai adăugat un an. Şi mergea, nu se încurca, nu ca mine oprindu-se mai la tot pasul !. Când am depăşit Hârtopul Ursului, îndreptându-ne spre refugiul din Portiţa Viştei, am simţit că nu voi ajunge în seara aceea la cabana din Podragu. Aşa că....întreg grupul a rămas la refugiu. Dar nimeni nu avea la el şi cele necesare dormitului acolo, aşa că noaptea avea să fie chinuitoare.
Eram singuri în refugiu, dar după noi au mai venit mulţi alţii, dar aveau cortul cu ei şi şi l-au întins fie prin preajmă, fie către malul lacului triunghiular. Până spre seară cerul a dat semne că vremea s-ar îndrepta. Ceaţa se mai ridica pe alocuri, ba chiar într-un timp am putut vedea şi creştetul Moldoveanului. Am prins şi luminile unui apus strecurat printre nori, peste muchia Viştei. Vreo doi câini, unul mai de stână ca celălalt, nu s-au desprins din preajma refugiului, doar-doar or mai căpăta câte ceva de mâncare de la puzderia de turişti aflaţi prin aceste locuri. Frigul serii ne-a gonit în refugiu şi noaptea ne-am tot învelit cu ce aveam la îndemână. Dar cum-necum, a trecut şi zorii zilei ne-au prins pregătind plecarea, cu ceaţa încercând să depăşească vârfurile şi cerul senin arătându-se în spatele ei.

Am urcat poteca abruptă către vârful Viştei. Unul din câinii de la refugiu, m-a întovăvărăşit până sus şi cum plecasem cu ceva inaintea celorlalţi, am avut cu cine sta de vorbă. Până a veni şi restul grupului, am avut cum privi valea Viştei, acum scăpată de ceţurile zilei precedente. Muchia Viştei, aducea amintiri de neşters, din timpurile depărtate ale anilor când urcasem din vale până sub peretele Ucişoarei. Dar şi mai depărtata muchie a Zănoagei, când unul din prietenii cu care urcasem plecase fără să ne spună spre Moldoveanu – noi îi văzusem, părere doar, urma crucificată undeva sub seninările crestei şi ne era teamă că nu se va mai întorce -, avea colţişorul ei de întâmplări care nu se uită uşor. Când ne-am reunit cu toţii pe vârful de deasupra hăului dinspre ulucul văii Viştea, câţiva ne-am lăsat rucsacii şi am pornit spre vârful cel mare. După noi s-a luat şi câinele temerar şi în unele locuri l-am auzit scâncind în urma noastră. Când am ajuns pe creastă ne-a întâmpinat soarele deplin şi cutia altor amintiri.

Una dintre ele îl avea în prim plan pe un „bătrân” ce-şi serba aici cea de a 70-a aniversare şi ne dădusem întânire peste 10 ani. Ajunsesem la timp !. Îmi aduceam aminte de alte câteva împrejurări când tot pe aici ajunsesem şi toate astea aveau săpate bine în minte, amănunte greu de uitat, de prima dintre ele, făcută cu Radu, prieten bun, coleg din facultatea pe care o terminasem în acel an şi până la cele din zilele...mele. Ne-am întors, ne-am despărţit de câinele credincios care ne întovărăşise şi am început lunga coborâre spre Şaua Orzănelei. Avea şi şaua asta povestea ei, pe timp câinos, cu zloată şi ceaţă deasă, care ne întovărăşise de cum plecasem de la stâna din Podul Giurgului, de pe valea Budei, cu vorbele aruncate de una din tovarăşele de drum în urcuşul spre Viştea. „Ţine-mă de mână că nu ştiu pe unde merg !”. Şi au început să se depene vârfurile ce ne aşteptau fiecare la locul lui. Fiecare avea urcuşul lui şi după fiecare urma o şa, mai adâncă sau mai blajină.

Am trecut de Ucea, de Corabia, de Tărâţa şi însfârşit am ajuns în Şaua Podragului.

Mi-am scăldat ochii în ulucul văii Ucea, pe unde ştiam că se ascunde poteca râvnită de mult, ne-am odihnit în plaiul întins cu privelişti unice spre înaltul Mpldoveanului de sub Corabia şi timpul a trecut repede. Când am început coborârea spre cabană, lacurile răspândite în căldarea Podragului ne-au încântat ochii.

Cabana ne-a întâmpinat cu drag, supă caldă şi un pat în care ne-am putut odihni după noaptea cam rea de la refugiu.

Şi chiar dacă preţul licorii calde, preparate dintr-un plic, era cam pipărat, nouă tot bine ne-a prins. Amiaza ne-a găsit privind locurile înalte, ale Tărâţei mai ales, dar şi ale Podragului, pe care lumina apusului se statornicise o vreme. În Curmătura Carelor era linişte deplină şi-mi amintea doar de coborârea nu prea depărtată, făcută cu sbor de funigei albi prin preajmă. În cea a Iezerului, apăruse un grup de oameni, urcaţi probabil din ulucul văii la care gândeam de atâta vreme. Apoi culorile întunericului au început să se aştearnă peste creste şi noi, gândindu-ne la drumurile de a doua zi, ne-am retras la locurile de odihnă. Ne hotărâsem de cu seară să mergem pe drumuri diferite. Unii pe cresta muntelui şi ceilalţi prin căldările de sub creastă.
Când am ieşit pe prispa cabanei, soarele încă nu dăduse peste creste şi valea era încă întunecată. Dar cerul era senin peste tot şi promitea ziua bună de care să ne bucurăm.

Curând am început urcuşul, unii către şaua Podragului, alţii către şaua cu Lac. În locul din urmă am zăbovit o vreme, aşteptând luminarea adâncurilor de munte, cu oglinda lacului îndrăgit al Podrăgelului, acum doar întunecat.

Am început coborârea. Cam abruptă, cu paşii zvârliţi pe ochiurile de pământ reavăn din calea coborâşului. În faţa noastră, crestele se luminau una câte una. Pe deasupra tuturor, cea a Albotei stăpânea înălţimile. Podrăgelul ajunsese să oglindească creste înalte, în apele sale încă neatinse de boarea înălţimilor. Ne-am unduit pe adâncul căldării Podrăgelului, apoi am urcat hornul cu grohotiş pământos până în crestătura muchiei sale. Au urmat căldările Arpaşului, cu plai întins, în locuri în care creasta Făgăraşului era atât de aproape, cât să pui mâna pe ea. Am străbătut locurile înverzite, ale unuia care în alte vremuri trebuie să fi fost oglinda vreunui lac, acum colmatat. Şi însfârşit am urcat ultima muchie ce o aveam de străbătut. Când am coborât-o, în faţă aveam doar ultima căldare dinaintea Ferestrei Zmeilor, a cărei spărtură şi ţancuri stinghere le văzusem de departe. Ne-am întâlnit, ieşindu-ne în întâmpinare, cu cealaltă parte a grupului, ceva mai puţin vârstnică, ajunsă mai devreme şi împreună ne-am aninat privirile pe creasta Arpăşelului şi a grohotişului de la poalele sale. Tindeau acestea să se înceţoşeze şi iarăsi muntele ne-a arătat că fusese darnic cu noi.
Fereastra Zmeilor a reprezentat momentul de odihnă pe care ni l-am acordat. Întâlnirea la punct fix cu cealaltă parte a grupului, care parcursese creasta, minunatele locuri din căldările Podrăgelului şi ale Arpaşului, fuseseră de ajuns să ne lase amintiri frumoase din ziua ce ne fusese dăruită de munţii Făgăraşului. În urma noastră rămăseseră crestele înalte, printre care ne strecurasem, valurile de ceaţă ce ne întovărăşiseră o bună bucată de drum şi câte alte amintiri, ale unui grup care cine ştie când şi dacă va mai putea încă odată să se afle pe creste atât de înalte. Apoi am început coborârea. Am trecut pe lângă refugiul din Fereastra Zmeilor şi nu ne-am putut abţine să nu-i facem o vizită. Apoi am început coborârea. Una lungă, pe firul pâraielor ce se adunau in apa Caprei, pe malul cărora nu odată am întâlnit mitocania celor ce întinau puritatea locurilor, fie doar prin zgomote venite parca din cavernele preistorice şi mai grav, prin grămezile de gunoaie pe care le împrăştiau cu nonşalanţă. Şi toate astea erau aici, pe plai, dar odată ajunşi în lungul şoselei, gunoaiele de tot felul, în grămezi apreciabile, aveau să ne înspăimânte, până am ajuns la cabana Capra, acolo unde era locul de întâlnire cu cei care urmau să ne ducă acasă.
Când am plecat de la cabana Capra, ne-am îndreptat către tunelul de dincolo de munte. A decurs totul normal pe şoseaua extrem de circulată. Am trecut de vechea colonie, în care militarii s-au străduit să construiască drumul transfăgăraşan. A durat acesta în jurul a 5 ani şi dacă mă gândesc la durata autostăzilor actuale, nici nu-mi vine să cred. Am admirat casa salvamont şi m-am întristat văzând clădirile rămase încă în picioare de la colonia amintită, nefolosite şi care se încăpăţânează să rămână în picioare, aşteptând minunea utilizării lor. Am străbătut tunelul în zgomotul continuu al claxoanelor celor inconştienţi, care poate nu or fi auzit de rezonanţă. Mai apoi am iesit la Bâlea – Lac, acolo unde o biată placă rătăcită printre parcări de maşini şi tarabele talciocului existent, se străduia să ne convingă că aici se afla o rezervaţie naturală. Maşini luxoase şi unele mai nevolnice, lume proastă, profanatori de înaltă clasă, zgomote electronice de tot felul şi urlete umane, grătare, circulaţie auto supra-aglomerată, iată ce mi-au oferit locurile din preajma lacului Bâlea. Norocul meu că le-am cunoscut în vremurile lor bune. Am ieşit intrigat de degradarea minunatului loc pe care altădată îl reprezenta lacul Bâlea.
Am început lunga coborâre pe transfăgărăşan, până când am ajuns la o ramificaţie, aproape neobservabilă, ce ne îndruma spre noua mânăstire Cârţişoara. Drumul a fost aproape anonim, dar odată intraţi în incinta mânăstirii, atmosfera de acolo, fără să vreau am asemuit-o cu cea de peste ani, întâlnită la Agapia Veche. Grădina plină de flori, liniştea locului, într-un cadru natural stimulativ, chiar m-au impresionat. Până a ajunge la poarta mânăstirii a plouat mai tot drumul şi doar când am intrat in incinta ei, ploaia, pe alocuri zdravănă, a încetat.
După ce am plecat de la mânăstire, drumul făcut în maşină, până la Vâlcea nu a mai avut nimic interesant şi doar amintirile excursiei sfârşite, amintite sporadic, au mai însufleţit călătorii.

20-23.08.2009
Text-Foto: Dinu Boghez

Din caldarile Lacului Verde, cu dragoste

Moto: Când o dragoste
La care lucram mai de mult
Mi-a reuşit,
Atunci o trec pe curat,
Pe inima altor munţi.
Marin Sorescu

Un leit motiv de bucurie, voi fi din nou în munţii Parângului. De data asta sunt atent la orarul mijloacelor de transport şi urc la ora cuvenită în autobuzul care mă duce până în Brezoi. Pe străzile amorţite de căldura toridă a zilei de vară, în orăşelul cam uitat de lume al Brezoiului, aştept cu răbdare celălalt mijloc de transport care ma va duce la destinaţia acestei zile: Groapa Seacă. A trecut mai puţin de o oră de aşteptare şi iată-mă, aproape singur călător, în microbuzul „VIITORUL”. Puţini oameni se mai urcă până la destinaţia pe care mi-o alesesem. De câte ori îmi dorisem un mijloc de transport organizat către Vidra, Obârşia Lotrului şi alături de mine atâţia alţii ce-şi doreau excursii depărtate, mai greu de atins, tocmai din lipsa acestuia şi acum....călătoresc singur. Unde s-or fi pierdut atâţia alţi călători guralivi ?.Mai privind locurile cunoscute de pe valea Lotrului, Voineasa, Vidra, malul lacului cu acelaşi nume, Obârşia Lotrului, de care mă leagă amintiri din tinereţea de altădată şi ai anilor din zilele de acum, iată, cobor în faţa cabanei de la Groapa Seacă. Floriana urma să vină a doua zi, cu acelaşi mijloc de transport şi când cobor, nu uit să-i spun şoferului cu care pălăvrăgisem atâta, să-mi aducă fiica cu bine în dimineaţa următoare. Apoi intru în curtea cabanei şi Adi, amfitrionul desemnat, nu prea se descurcă cu numele meu, cam neuzual, dar Dinu este passe-partout-ul care-mi deschide locul rezervat prin bunăvoinţa „întemeietorului” acestui prea frumos loc de odihnă turistică. O tochitură, un pahar de bere şi câteva discuţii turistice cu cei din preajmă, încheie ziua.
A urmat o noapte liniştită, cu somn odihnitor şi doar grija de a-mi întâmpina fiica la timp, m-au făcut să mi-l întrerup. Dimineaţa era frumoasă şi seninul cerului stătea agăţat de crestele Parângului, câte se vedeau de aici, din prispa cabanei. Un pufăit discret de maşină, oprită în şosea, o aduce pe Floriana în locul din care vom porni împreună ca de atâtea ori şi de câte s-or mai putea, către creste înalte. Acum nu ne propunem decât să ajungem în căldarea Sliveiului şi se pare că ziua va fi destul de generoasă cu noi. Zăbovim puţin, cât să-şi tragă sufletul Floriana după noaptea petrecută în tren şi cu rucsacii în spate, suntem gata de plecare. Răsărit pe nevăzute lângă noi, un domn cu părul alb şi mustaţă, ne întreabă încotro plecăm şi când aude care-i traseul şi ce marcaj este până acolo, pare şi el interesat.
Pornim pe drumul de pe valea Jieţului, cel care ne condusese de atâtea ori în frumoasa căldare a Roşiilor, în drumul spre marele vârf al Parângului. Acum ne despărţim de vale destul de repede, după mai puţin de un kilometru. Într-o poiană cocoţată pe coasta muntelui, ne despărţim de punctul roşu care urcă în continuare pe vale şi urcăm pe coastă, căutând cele două cruci, cea galbenă pe care vom ajunge în căldarea dorită şi cea roşie ce merge spre Mija. La marginea pădurii o luăm la dreapta şi urmează un urcuş susţinut. Un troznet de crăci bine călcate, ne stârneşte atenţia.

E doar un om cu tolbă aninată de umăr, poate pregătită pentru ciupercile pădurilor. Urcăm mai departe şi curând ajungem în locurile în care drujba îşi duce la bun sfârşit tăierea nemiloasă a pădurii. Drumul de taf este acum prăfuit, dar la vreme ploioasă ce de noroi o fi pe aici. Străbatem locurile pline de tristeţea pădurii doborâte şi ajungem în locurile altei tăieri, mai vechi şi care ne oferă un ospăţ cu zmeura. De aici se ramifică spre dreapta, bine semnalizată de o săgeată, crucea roşie care duce până la urmă către creasta Mijei şi poate spre lac. Apoi intrăm în pădurea de brad încă intactă, poposim la marginea unui pârâu pentru ospăţul matinal şi iară începem să urcăm.

În cale mai întâlnim doi călători. Despre drumul pe mai departe, ne spun doar că tot coboară şi tot urcă. Suntem aproape de un loc cu stânci, săltat deasupra poienii stânei din valea Sliveiului. Loc de bine meritată odihnă şi cu privelişti deosebite. Păcat că vremea s-a cam închiondorat şi crestele sunt străbătute de valuri de ceaţă din ce în ce mai persistente. Ne continuăm drumul printr-un coborâş, pe poteca străjuită de lastăriş. Cum ne spuseseră cei doi, poteca tot coboară şi urcă, dar până la urmă, sub ceaţa care acoperea creasta, apare fuiorul de spumă albă al cascadei Sliveiului. Către acolo ne îndreptîm, urmând poteca şi marcajul crucii galbene. Dar mai avem de învins treapta glaciară.

Nu s-a dovedit a fi prea greu urcuşul treptei, dar odată intraţi printre tufe de jneapăn, am ajuns repede la primul dintre lacurile căldării, cel al Sliveiului. Cu oglinda apei liniştită, ieşită de curând de sub aburii ceţii, cu blocuri de stânci mari prin preajmă, cel dintâi iezer al căldării, a fost prima surpriză a zilei. N-am zăbovit mult şi doar puţin am mai urcat pe firul văii închipuite a lacurilor şi am mai găsit unul, lacul cel Mic al Verdelui. Aceeaşi atmosferă în jurul său ca la cel de mai jos, doar că dimensiunile sunt apropiate numelui. Şi însfârşit cel Mare, iezerul lacului Verde. Pe malul lui am popsit câtăva vreme.

N-o mai făcusem de la stânca cea mare de deasupra vechii stâni din poiana Sliveiului. Am avut răgaz să privim lacul pe îndelete. E drept că marea lui frumuseţe o afli într-o zi cu soare mult şi cer albastru, când privirile se pierd în apele cristaline. Doar atunci verdele cristalin al apelor sale se pierde în adâncul întunecat. În alte împrejurări am avut acest privilegiu, când de pe creasta muntelui, privirile s-au pierdut în nuanţele celui mai pur verde cristalin, până în intunericul nepătrunsului, acolo unde doar închipuirea tânărului de atunci a putut răzbi. Atât de mare a fost impresia acestui lac înconjurat de jnepeni şi stânci, încât câţiva ani mai târziu, aflat în căldarea vecină, cea a Roşiilor, am urcat hăţaşul ciobănesc ce urca în muchia Slveiului şi am coborât la oglinda lacului, doar pentru o singură privire aruncată pe unda lui încremenită printre stânci şi jnepeni fremătători. Şi unda lui cristalină, frumuseţea şi nuanţele lui încremenite acolo, au stârnit ca şi prima oară, imbolduri tinereşti. Am urcat apoi din greu panta muntelui către cele ale „Jumănării ” şi trecerea peste vârful Parângului Mare am făcut-o pe furtună mare, cu covor de grindină aşternut în cale şi săgeţi luminoase coborâte din cer. Dar atunci, ca şi acum, lacul a rămas acelaşi, chiar dacă ziua avea mai multă înnourare decât soarele coborât peste apele sale.
Plecăm de pe malul lacului Verde, urmându-i malul său vestic şi când l-am părăsit, am urcat bordul său abrupt. Apoi printre stânci mari, colţuroase, străbatem morena căldării glaciare, dorind să ajungem la lacul Cârja şi dacă vom avea timp şi la cel Îngheţat. De undeva de departe auzim când şi când, câte un lătrat de câine singuratec. Cum prin preajmă nu zărim vreo însăilare de stână ori bordei şi între timp câinele, negru şi cam răpănos, se apropiase de noi, ne oprim şi-i aruncăm câte ceva de mâncare, doar nişte biscuiţi. Ne întrebăm cum s-o fi desprins de turma pe care o însoţise şi ce s-o face bietul mai departe. Nici bunăvoinţa noastră nu-l îndemnase să ne urmeze. Doar puţin am mai mers, urmăriţi îndeaproape de potaia cea neagră, pe alocuri chiar violentă şi în faţă ne apare turma pe care o păzea, mai mult de berbeci şi pe aproape şi ciobanul. Ne apără acesta de câine, altfel unul singur, dar devenit acum, nerecunoscător, chiar fioros. Ajunşi lângă cioban, începe acesta să ne arate pe creasta muntelui golită acum de ceaţa care mai toată ziua zăbovise pe acolo, siluete ce apăreau şi dispăreau mereu. Ciobanul asta făcuse mai toată ziua, numărase turişti văzuţi pe creastă şi ajunsese la peste 100. Noi, cei care eram acum lângă el, aveam numerele 106 şi 107 !. O fi fost sau nu aşa, dar el număra în continuare şi se minuna la fiecare siluetă care apărea pe sus. Spunea el, că niciodată nu văzuse atâţia turişti pe creasta muntelui şi se întreba, ce eveniment s-o fi întâmplat. Suntem aici, la locul întâlnirii, într-un găvan cu iarbă verde, înconjuraţi din toate părţile de stâncării de tot felul. Până una alta facem cunoştinţă. Pe cioban îl chema Robert - ! – şi câinele său răspundea la numele de Gruia. S-a înfiripat repede o discuţie, mai ales că eu tare eram dornic de momente de odihnă.

Mă zoreşte Floriana, aşa că îmi las rucsacul în găvanul înverzit, în paza lui Robert şi a lui Gruia. Urcăm, dorind să ajungem la lacul Cârja. Pe o treaptă glaciară înaintăm către locul în care se cuibărea lacul. Eu mai obosit abandonez mai curând, dar Floriana îşi continuă drumul, până acolo unde ar fi trebuit să se afle lacul. Era, la vremea asta secetoasă, secat cu desăvârşire. Aşa că ne întoarcem la ciobanul nostru din găvanul înverzit.

Deabia acum se însăilează adevărata discuţie. Aflăm că fusese minier o grămadă de ani şi deabia acum ajunsese cioban când „am ajuns să le păzesc pe nenorocitele astea !”. Ne gândim ce să-i lăsăm omului şi cum nu mai aveam altceva, scoatem din rucsac batonul de şocolată. Ciobanul aleargă la bordei şi ne aduce un castron de brânză şi mai apoi şi o traistă cu rădăcini de ghinţură, din aceea după care clujenii – „uite sub stânca aia mare au stat câteva zile căutând-o, dar tot eu i-am scos din încurcătură”- veniseră până aici. L-am întrebat pe cioban cum se iese în creastă mai uşor şi omul ne-a arătat o piatră, aproape triunghiulară, căzută din munte şi prin spatele ei un horn. Pe acolo ieşea el cu oile la pajiştile din creasta Cârjei.

Şi am ţinut minte locul, pentru cine ştie ce altă împrejurare. La plecare ne-a întovărăşit până la bordeiul lui, acolo unde ne-a oferit o ceaşcă de ness. Şi încă, după ce am început coborârea, strigătul lui ne-a întovărăşit, spunându-ne că vrea să ne aducă ceva din „frigiderul” lui, aflat undeva sub o stâncă. Şi ne-a adus, câteva conserve, pe care noi, încercând să nu-l supărăm, le-am refuzat.
Cam asta a fost şi am continuat coborârea.

În faţa noastră se stercurau tăcuţi cei doi oameni care ne întrebaseră unde mergem şi dacă există marcaj. Coborau repede şi doar lângă un pârâu, unde fiecare din noi s-a odihnit, am schimbat câteva vorbe. Apoi ne-am despărţit şi doar la cabană ne-am mai revăzut.
Drumul înapoierii a decurs liniştit şi doar către final o turmă de oi păzită de data asta de dulâi veritabili, ne-au mai întrerupt coborârea. Ne-au scos ciobanii de sub ameninţările câinilor. Când s-au apropiat aceştia prea mult de noi, le-am observat nasul, parcă ros de ceva şi i-am întrebat pe ciobani ce păţiseră. Bâţanii erau autorii rosăturilor şi îi ştiam din multe alte împrejurări, cât sunt de afurisiţi.
Mai departe ajungem din nou la drumul tăierilor şi crăcile aruncate de-a valma pe de lături, astupă începutul potecii şi bâjbâim câtăva vreme până găsim continuarea căii cea bună, după care până la ochiul de poiană de deasupra drumului, coborâm nestingheriţi.

Când ajungem la drumul de pe valea Jieţului, eram ca şi la cabană. Am ajuns repede şi acolo am avut plăcerea să ne întâlnim cu întemeietorul acestui lăcaş turistic. Conversaţia s-a înfiripat repede. Despre munţii Prângului mai ales. Între oameni cu sufletul alături de munte, totul curge nestăvilit. Aici am aflat o carte. A unui străin de locurile minunate din munţii noştri şi i-am citit rândurile şi mi-au rămas în minte, mai ales gândurile pornite din sufletul omului care ne-a îndrăgit locurile stăpânite de singurătatea înălţimilor.
Şi a venit clipa despărţirii, de ziua trăită intens, de cabana care se depărta.... Dar gândul revenirii prin ascunzişurile Parângului, mai dăinuia, doar timpul nemilos să-mi îngăduie anii revederii.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Veşti de pe Monte Rosa

A fost odata ca nici o altadata…
***
Un cer de milioane de stele… O Cale Lactee pe care o ating… Un vant de gheata ce ne amorteste pana si gandurile…
Plecasem din Zermatt intr-o dimineata albastra, plini de entuziasm, emotie si voie buna. Cu prea multe bagaje in spate, vegheati mereu de un varf semet, ne-am inceput calatoria pe meleagurile alpine.

Dupa momente blajine cu lacuri, iarba si turme de oi, a inceput sa ne puna la incercare ghetarul imens plin de crevase inselatoare. Sub arsita solara ne-am strecurat prin labirint.

Am poposit la cabana pentru o bautura rece si o motaiala dulce printre morene apoi ne-am urmat poteca spre inaltimi.
Dupa un drum tare anevoios, sub razele asfintitului, am descoperit langa un ochi de apa, un minunat loc unde aveam sa ne petrecem urmatoarele zile.

Urmatoarea zi a fost pentru odihna si ideea n-a fost deloc una rea (aveam sa aflam noi mai tarziu de ce). Ne-am plimbat, am cercetat drumul de a doua zi, ne-am jucat cu zapada, am intalnit multi alti aventurieri, am povestit si ras (poate prea mult) pana la apus.

Trezirea a fost putin dupa miezul noptii (asta pentru cine a reusit sa adoarma in acea noapte). Era o noapte instelata si racoroasa. Curand au aparut si luminile tacute ce urcau catre varf in fiecare noapte. Ne-am alaturat lor si am ajuns la marginea ghetarului Montei Rosa. Urcusul se mai domolise putin si dupa ce am depasit tinutul crevaselor au inceput sa se mijeasca timid zorile prin covorul noros.

Usor ingrijorati de aparitia viscolului pe creste, am continuat aventura. Si nu ne-am inselat prea tare pentru ca vantul puternic incepuse sa-si puna in minte sa ne intoarca din drum. Dar spre dezamagirea lui nu a reusit nici pe departe.

In schimb a reusit sa risipeasca norii. Unii dintre cei pe care i-am intalnit ne-au sfatuit sa ne intoarcem. Dar cand am ajuns pe creasta Montei Rosa vantul s-a mai linistit. Si a fost tare inspirat caci puntea stancoasa si lunga ce trebuia strabatuta nu era deloc una usoara. Traversari periculoase, abrupturi ametitoare, cornise inselatoare, vantul rece… parca nu se mai terminau.

Spaima si lipsa mea de experienta au facut ca timpul sa se scurga tare greu. Mi se parea ca sunt de-o vesnicie acolo si ca voi mai fi inca una. Desi imi tot spuneam sa ma uit doar la traseu, mi-era imposibil sa nu-mi fuga privirile pe abrupturile fatale din stanga si dreapta noastra. “Am ajuns?”. “Inca nu…”. Si pana la urma barna de stanca si gheata ne-a condus pana in punctul cel mai inalt al aventurii noastre.

Varful era unul foarte ingust si nu am reusit sa incapem toti sase. Aici a fost primul moment de odihna. Am admirat impreuna o mare de munti ce ne inconjura din toate partile. Eram uimiti. Dar am simtit din plin si oboseala.

A urmat o coborarea grea pe un horn de gheata si stanca. Un curent rece ne intepenea mainile pe corzi. Dar am reusit.
Cand am parasit creasta era deja tarziu. Seara incepea sa-si anunte venirea. Am inceput sa coboram; la fel si norii care deveneau tot mai amenintatori. Din pacate pentru noi cand am ajuns la labirintul de crevase, noaptea era de nepatruns. Tot cautand printre ele calea de intoarcere, unul dintre noi a cazut intr-o crevasa desul de ingusta spre norocul tuturor. Asa ca, dezamagiti si franti de oboseala si emotii, am hotarat ca innoptam pe ghetar…
Mi-au inghetat mainile… picioarele nu prea le mai simt de ceva timp. Nu ma gandesc decat la sacul de dormit pufos si calduros care ma asteapta. Oare si celorlalti le e la fel de frig? Mai bine nu intreb… Ne tot foim in folile de supravietuire in cautarea unei pozitii mai calduroase. Ma tot uit la ceas… mai e mult tare pana la dimineata. Si totusi cerul e atat de frumos. Au disparut toti norii care ne amenintasera aseara. Mai cade cate-o stea… mai trece cate-o suflare de vant… se mai aude cate-un oftat… “Are you ok? Hey, you are ok?”. Cred ca am adormit. Da, suntem bine. Am urcat pe Monte Rosa. Incep sa se zareasca luminile ce urca in fiecare noapte catre varf. Acum este si mai frig. Dar nu mai conteaza. Vedem calea de intoarcere. “Hai sa plecam de aici!”.
***
Cand am ajuns la corturi, soarele rasarise de ceva timp. Dupa un ceai fierbine am adormit cu totii. Un somn adanc cu multe vise cu piscuri inalte, seracuri, stele, corbi, abrupturi…

Am coborat in Zermatt in aceeasi zi si bine am facut pentru ca pana seara au poposit ploile pe acele meleaguri.
***
Acum, in fiecare zi cu gandurile la aventurile si minunile vazute, incercand sa scapam de dorul ce ne tot sacaie ne facem planuri si vise cu alti munti inalti si indepartati…

Text: Floriana Boghez

Foto: Floriana Boghez