Gânduri... gânduri

Moto: Pe limba ei îmi povesteşte frunza
De iarna care va veni curând. / Mihai Beniuc

În goana mea pe crestele munţilor, s-a întâmplat în anul acesta, într-un altfel de 23 august, fără teama că voi fi întrebat de ce nu am fost la manifestaţie sau cine ştie ce altceva, să mă aflu pe creasta Făgăraşilor. Eram undeva sub Gălbenele, în urma celor cu care eram. În faţă mi-a apărut grupul numeros al unor tineri. Am schimbat bineţele obişnuite, dar ne-am şi aşezat la sfat. Doreau să ajungă în ziua asta tocmai la refugiul din Iezer şi de acolo mai departe în Piatra Craiului. I-am dezamăgit poate, spunându-le că, cu toată tinereţea lor, mai departe de Zârna sau poate de Brătila nu vor ajunge. Dar s-a înfiripat o conversaţie, despre munţi şi oamenii săi:
„ pe cine mai cunoaşteţi dintre cei vechi;
pe Dinu Mititeanu;
dar pe dumneavoastră cum vă chiamă;
tot Dinu dar...Boghez;
v-am citit din articole şi de altfel vă bănuiam numele;
dar pe Ionescu - Dunăreanu l-aţi cunoscut;
da, într-o împrejurare în munţii Lotrului, dar atunci era bătrân ”.
Şi fiecare şi-a urmat drumul.
Aşa era, când l-am întâlnit pe Dunăreanu, ale cărui hărţi le copiasem pe calc să le învăţ bine în serile de iarnă, la casa părintească din Bucureşti. Ajunsese la anii bătrâneţii, când l-am cunoscut în excursia unui simpozion, în munţii Lotrului. Mai apoi într-o dimineaţă, în drum spre unul din şantierele pe care le aveam răspândite prin Bucureştii anilor ’89, m-am oprit la casa bătrânului. Era singur, într-o casă cu mirosul vremurilor trecute. Era, camera în care fusesem primit, cu târşala papucilor din picioarele omului ce-mi deschisese ochii copilăriei cu argintiul seninărilor Pietrii Craiului, înţesată de lucruri ce aveau să dispară odată cu cel care-mi stătea în faţă. Erau fotografii multe, ale vremurilor pe care le trăise şi cele pe care i le adusesem atunci, poate îmbogăţeau panoplia vremelnică. Nu mai ştiu despre ce am vorbit, dar sigur despre munţii pe care-i străbătusem fiecare la timpul său. Mai aveam în faţă ani mulţi şi-mi depănam în sinea mea, compasiunea pentru omul a cărui vreme e pe sfârşite. Şi n-am mai auzit nimic de el, se dusese cu siguranţă să privească mereu crestele îndrăgite, de undeva de sus.
l-am mai întâlnit şi pe Emilian Iliescu. Cine şi-o mai aminti de el. Aveam acasă o carte ieşită din excursia acestuia pe Valea Cernei, peste care dăinuia paloşul lui Iorgovan în lupta cu Zmeul. Şi poate atunci, copil fiind, chiar vedeam paloşul, deşi ştiam că este doar o închipuire. Din cărţile sale şi de la Ana, soaţa lui bună, tovarăşă de drumuri lungi, am învăţat „ înjurătura ” aproape nevinovată, proferată de un cioban care-şi pusese măgarul la dispoziţia lor, călători prin Retezatul vremii: „ fir ’ar al ciorilor să fie ! ”. Atunci, coboram din Piatra Iorgovanului, la casa din Câmpuşel şi pe prispa ei, un bătrân înalt, un pic adus de spate, mai mult tuşind decât vorbind, ne-a iscodit de unde veneam, unde doream să mergem şi după ce ne inspirasem în tura noastră. Erau acolo, în cărţile cercetate înaintea excursiei, ture din cele făcute de personajul din faţa noastră, încă anonim. Atunci mi-a întins mâna sa osoasă şi mi-a spus că numele său era ...„ Emilian Iliescu ” !. L-am auzit tuşind toată noaptea şi a doua zi, Ana, soaţa lui, ne-a întovărăşit în drumul de pe creasta Oslei şi de la ea, cu durere în glas, am înţeles sfârşitul apropiat al soţului. Câmpuşelul şi profilul Pietrii Iorgovanului, erau visele lui cele de pe urmă. De Ana am mai auzit, ba chiar într-o împrejurare chiar am vorbit din locuri apropiate. I-am citit cartea cu amintiri, dar apoi s-a aşternut tăcerea.
Acum drumul meu este mereu pe crestele munţilor. Încă puţină vreme. La cotitură mă pândeşte tăcerea. Dar ciclul muntelui şi al oamenilor care-i iubesc, este mereu acelaşi.
Text: Dinu Boghez