Tinerețe fără bătrânețe

Moto: Dacă tragi de sfoara
care ţine cerul
poţi simţi cum fuge
de sub tălpi misterul
George Ţărnea

Când am coborît din autobuzul Antares la Sâmbăta de Jos, lângă ramificaţia drumului ce ne ducea spre locurile înalte ale Făgăraşului, optimismul grupului nostru cu tentă de maturitate deplină, era încrezător in zilele frumoase de care aveam nevoie. Câtăvă vreme am aşteptat ocaziile auto, ce ne-ar fi dus repede la poarta mânăstirii Sâmbăta. Şi ele s-au ivit, scutindu-ne de lungii kilometri de până acolo. N-am încăput toţi în acelaşi mijloc auto, dar la capătul drumului, până la regrupare, timpul a fost scurt. Apoi am pornit in lungul drumului forestier, sfarşit repede in preajma locurilor pe care viiturile anului acesta, l-au distrus in cea mai mare parte. Doar ici colo mai rămăsesera din el locuri care-l făceau identificabil. Pe marginea apei care-l distrusese, locuri inguste, adeseori străbătute cu paşi fragili, ne-au permis înaintarea.

Din ceea ce fusese cândva parcarea de la capătul drumului, nu mai rămăsese decât vechea băncuţă, pe care şi noi ne-am odihnit o clipă. Mai departe furia apelor nu şi-a mai arătat puterea, decât într-un singur loc, dacă nu ne-am mai fi uitat pe albia ei, cu stânci dezgolite si copaci trântiţi în calea râului, acum devenit paşnic. Până la cabana Valea Sâmbetei, nimic nu ne-a mai îngreunat drumul. La cabană operaţii de rutină, cazarea şi masa de prânz, combinată cu cea de seară. Cabana era cam tot aşa cum o lăsasem acum un an, cu ceva baieţi care aveau grijă de ea, parcă acum ceva mai ingrijită, anunţul cu pisici- paznici care erau tot cele ştiute, vreo doi câini, poate chiar alţii noi şi câte ceva de ale gurii, de băut sau de mâncat. Apoi in premieră, o plimbare până la chilia călugărului fără nume, din stâncile de deasupra cabanei.

Până acolo, poteca cu serpentine multe, cu lumânărica pământului care înălbăstrea muntele, acum în prag de toamna. Mai depărtata imagine a Pieterii Caprei şi până la urmă chilia, scobitură in piatra, cu prispă pe marginea abruptului. Izvorul din apropiere, câteva reflecţii legate de viaţa călugărului şi iată-ne din nou la cabană, gata de somnul care nu a întârziat.
Am pornit la drum când ziua încă nu-şi intrase în drepturi. Printre stâncăriile potecii, îmbelsugat risipite, ne-am descurcat fără poticneli. Ziua a început de-a binelea când am ajuns la ramificaţia potecilor. Le-am lasat în dreapta pe cele ce duceau spre Fereastra Mică, spre cea a Răcorelelor şi am urmat bine cunoscutul triunghi roşu către Fereastra cea Mare. Am urcat susţinut până în căldarea superioară, acolo unde ne-a întâmpinat ceaţa. Prin căldarea cea mare, am mai întâlnit câte un fir de rodendron înflorit, stâncile cele mari bine cunoscute şi poteca strecurată pe pajişte. A dispărut repede silueta Colţului Bălăceni şi coama muntelui în care trebuia să ajungem, ascunse sub vălurile care le străbăteau. Era o ceaţă deasă, umedă în exces şi respiraţia mea cel puţin, a devenit greoaie. Sau numai anii să fi fost de vină ?.
Sus, în şaua din Fereastra Mare, am zăbovit câtăva vreme. Ceaţa însă nu vroia să se ducă deloc, aşa că ne-am continuat drumul, cu mine în coada plutonului, îngreunându-i grupului, ritmul, în mod vizibil. Am trecut de Gălăşescu Mic, apoi de cel Mare şi pe poteca acestuia, a răsărit din ceaţă un convoi ciudat. A apărut atât de rapid încât deabia apoi ne-am putut desmetici. Un bărbat „bărbos” în faţă, o femeie după el, cam fără vârstă, datorită părului în neorânduială. Or fi fost poate oameni cu grijă faţă de higiena lor personală, dar neorânduiala în care ne-au apărut, nu trăda obiceiurile necesare. Oricum nu erau români. Aveau după ei o capră, un ied, un ţap care tot împungea cu capul, un măgar la urmă şi din coşul cărat în spate şi o găină. Mai mult prin semne am priceput că din convoiul ăsta aveau lapte, brânză şi ouă, adică cam tot ce le trebuia pentru mâncare şi erau prin munţi de multă vreme. Din ce sectă or fi fost şi din ce neam, numai ei ştiau !.
Am trecut de lacurile din valea Rea, cam secate la vremea asta şi cam înceţoşate. Am urcat şi Galbenelele şi pe potecă, m-am întâlnit cu un grup de tineri, exuberanţi, care-şi propuseseră să ajungă în seara aceea la refugiul din Iezer. Oameni simpatici cu conversaţie multă despre munţi, dar căroara le-am spus că, cu toată tinereţea de care dispuneau, mai departe de Zârna ori Brătila nu ajung în ziua asta. Şi era cam ora 2 pm. Pe drum ne-a mai depăşit un personaj interesant. Era un domn în vârstă. Nu era singur, era întovărăşit de un tânăr, care ducea şi rucsacul. El, bâtrânul avea doar un băţ de trecking în mână. Şi mâinile lui erau uscate, aproape stafidite şi pistruiate cât se poate. Pe muteşte l-am întrebat cât ani are şi pe degetele mâinilor întinse mi-a arătat cât avea. Le-a întins repede şi nu ştiu dacă le-am ţinut numărul, dar cred că s-a oprit la 8 şi a mai adăugat un an. Şi mergea, nu se încurca, nu ca mine oprindu-se mai la tot pasul !. Când am depăşit Hârtopul Ursului, îndreptându-ne spre refugiul din Portiţa Viştei, am simţit că nu voi ajunge în seara aceea la cabana din Podragu. Aşa că....întreg grupul a rămas la refugiu. Dar nimeni nu avea la el şi cele necesare dormitului acolo, aşa că noaptea avea să fie chinuitoare.
Eram singuri în refugiu, dar după noi au mai venit mulţi alţii, dar aveau cortul cu ei şi şi l-au întins fie prin preajmă, fie către malul lacului triunghiular. Până spre seară cerul a dat semne că vremea s-ar îndrepta. Ceaţa se mai ridica pe alocuri, ba chiar într-un timp am putut vedea şi creştetul Moldoveanului. Am prins şi luminile unui apus strecurat printre nori, peste muchia Viştei. Vreo doi câini, unul mai de stână ca celălalt, nu s-au desprins din preajma refugiului, doar-doar or mai căpăta câte ceva de mâncare de la puzderia de turişti aflaţi prin aceste locuri. Frigul serii ne-a gonit în refugiu şi noaptea ne-am tot învelit cu ce aveam la îndemână. Dar cum-necum, a trecut şi zorii zilei ne-au prins pregătind plecarea, cu ceaţa încercând să depăşească vârfurile şi cerul senin arătându-se în spatele ei.

Am urcat poteca abruptă către vârful Viştei. Unul din câinii de la refugiu, m-a întovăvărăşit până sus şi cum plecasem cu ceva inaintea celorlalţi, am avut cu cine sta de vorbă. Până a veni şi restul grupului, am avut cum privi valea Viştei, acum scăpată de ceţurile zilei precedente. Muchia Viştei, aducea amintiri de neşters, din timpurile depărtate ale anilor când urcasem din vale până sub peretele Ucişoarei. Dar şi mai depărtata muchie a Zănoagei, când unul din prietenii cu care urcasem plecase fără să ne spună spre Moldoveanu – noi îi văzusem, părere doar, urma crucificată undeva sub seninările crestei şi ne era teamă că nu se va mai întorce -, avea colţişorul ei de întâmplări care nu se uită uşor. Când ne-am reunit cu toţii pe vârful de deasupra hăului dinspre ulucul văii Viştea, câţiva ne-am lăsat rucsacii şi am pornit spre vârful cel mare. După noi s-a luat şi câinele temerar şi în unele locuri l-am auzit scâncind în urma noastră. Când am ajuns pe creastă ne-a întâmpinat soarele deplin şi cutia altor amintiri.

Una dintre ele îl avea în prim plan pe un „bătrân” ce-şi serba aici cea de a 70-a aniversare şi ne dădusem întânire peste 10 ani. Ajunsesem la timp !. Îmi aduceam aminte de alte câteva împrejurări când tot pe aici ajunsesem şi toate astea aveau săpate bine în minte, amănunte greu de uitat, de prima dintre ele, făcută cu Radu, prieten bun, coleg din facultatea pe care o terminasem în acel an şi până la cele din zilele...mele. Ne-am întors, ne-am despărţit de câinele credincios care ne întovărăşise şi am început lunga coborâre spre Şaua Orzănelei. Avea şi şaua asta povestea ei, pe timp câinos, cu zloată şi ceaţă deasă, care ne întovărăşise de cum plecasem de la stâna din Podul Giurgului, de pe valea Budei, cu vorbele aruncate de una din tovarăşele de drum în urcuşul spre Viştea. „Ţine-mă de mână că nu ştiu pe unde merg !”. Şi au început să se depene vârfurile ce ne aşteptau fiecare la locul lui. Fiecare avea urcuşul lui şi după fiecare urma o şa, mai adâncă sau mai blajină.

Am trecut de Ucea, de Corabia, de Tărâţa şi însfârşit am ajuns în Şaua Podragului.

Mi-am scăldat ochii în ulucul văii Ucea, pe unde ştiam că se ascunde poteca râvnită de mult, ne-am odihnit în plaiul întins cu privelişti unice spre înaltul Mpldoveanului de sub Corabia şi timpul a trecut repede. Când am început coborârea spre cabană, lacurile răspândite în căldarea Podragului ne-au încântat ochii.

Cabana ne-a întâmpinat cu drag, supă caldă şi un pat în care ne-am putut odihni după noaptea cam rea de la refugiu.

Şi chiar dacă preţul licorii calde, preparate dintr-un plic, era cam pipărat, nouă tot bine ne-a prins. Amiaza ne-a găsit privind locurile înalte, ale Tărâţei mai ales, dar şi ale Podragului, pe care lumina apusului se statornicise o vreme. În Curmătura Carelor era linişte deplină şi-mi amintea doar de coborârea nu prea depărtată, făcută cu sbor de funigei albi prin preajmă. În cea a Iezerului, apăruse un grup de oameni, urcaţi probabil din ulucul văii la care gândeam de atâta vreme. Apoi culorile întunericului au început să se aştearnă peste creste şi noi, gândindu-ne la drumurile de a doua zi, ne-am retras la locurile de odihnă. Ne hotărâsem de cu seară să mergem pe drumuri diferite. Unii pe cresta muntelui şi ceilalţi prin căldările de sub creastă.
Când am ieşit pe prispa cabanei, soarele încă nu dăduse peste creste şi valea era încă întunecată. Dar cerul era senin peste tot şi promitea ziua bună de care să ne bucurăm.

Curând am început urcuşul, unii către şaua Podragului, alţii către şaua cu Lac. În locul din urmă am zăbovit o vreme, aşteptând luminarea adâncurilor de munte, cu oglinda lacului îndrăgit al Podrăgelului, acum doar întunecat.

Am început coborârea. Cam abruptă, cu paşii zvârliţi pe ochiurile de pământ reavăn din calea coborâşului. În faţa noastră, crestele se luminau una câte una. Pe deasupra tuturor, cea a Albotei stăpânea înălţimile. Podrăgelul ajunsese să oglindească creste înalte, în apele sale încă neatinse de boarea înălţimilor. Ne-am unduit pe adâncul căldării Podrăgelului, apoi am urcat hornul cu grohotiş pământos până în crestătura muchiei sale. Au urmat căldările Arpaşului, cu plai întins, în locuri în care creasta Făgăraşului era atât de aproape, cât să pui mâna pe ea. Am străbătut locurile înverzite, ale unuia care în alte vremuri trebuie să fi fost oglinda vreunui lac, acum colmatat. Şi însfârşit am urcat ultima muchie ce o aveam de străbătut. Când am coborât-o, în faţă aveam doar ultima căldare dinaintea Ferestrei Zmeilor, a cărei spărtură şi ţancuri stinghere le văzusem de departe. Ne-am întâlnit, ieşindu-ne în întâmpinare, cu cealaltă parte a grupului, ceva mai puţin vârstnică, ajunsă mai devreme şi împreună ne-am aninat privirile pe creasta Arpăşelului şi a grohotişului de la poalele sale. Tindeau acestea să se înceţoşeze şi iarăsi muntele ne-a arătat că fusese darnic cu noi.
Fereastra Zmeilor a reprezentat momentul de odihnă pe care ni l-am acordat. Întâlnirea la punct fix cu cealaltă parte a grupului, care parcursese creasta, minunatele locuri din căldările Podrăgelului şi ale Arpaşului, fuseseră de ajuns să ne lase amintiri frumoase din ziua ce ne fusese dăruită de munţii Făgăraşului. În urma noastră rămăseseră crestele înalte, printre care ne strecurasem, valurile de ceaţă ce ne întovărăşiseră o bună bucată de drum şi câte alte amintiri, ale unui grup care cine ştie când şi dacă va mai putea încă odată să se afle pe creste atât de înalte. Apoi am început coborârea. Am trecut pe lângă refugiul din Fereastra Zmeilor şi nu ne-am putut abţine să nu-i facem o vizită. Apoi am început coborârea. Una lungă, pe firul pâraielor ce se adunau in apa Caprei, pe malul cărora nu odată am întâlnit mitocania celor ce întinau puritatea locurilor, fie doar prin zgomote venite parca din cavernele preistorice şi mai grav, prin grămezile de gunoaie pe care le împrăştiau cu nonşalanţă. Şi toate astea erau aici, pe plai, dar odată ajunşi în lungul şoselei, gunoaiele de tot felul, în grămezi apreciabile, aveau să ne înspăimânte, până am ajuns la cabana Capra, acolo unde era locul de întâlnire cu cei care urmau să ne ducă acasă.
Când am plecat de la cabana Capra, ne-am îndreptat către tunelul de dincolo de munte. A decurs totul normal pe şoseaua extrem de circulată. Am trecut de vechea colonie, în care militarii s-au străduit să construiască drumul transfăgăraşan. A durat acesta în jurul a 5 ani şi dacă mă gândesc la durata autostăzilor actuale, nici nu-mi vine să cred. Am admirat casa salvamont şi m-am întristat văzând clădirile rămase încă în picioare de la colonia amintită, nefolosite şi care se încăpăţânează să rămână în picioare, aşteptând minunea utilizării lor. Am străbătut tunelul în zgomotul continuu al claxoanelor celor inconştienţi, care poate nu or fi auzit de rezonanţă. Mai apoi am iesit la Bâlea – Lac, acolo unde o biată placă rătăcită printre parcări de maşini şi tarabele talciocului existent, se străduia să ne convingă că aici se afla o rezervaţie naturală. Maşini luxoase şi unele mai nevolnice, lume proastă, profanatori de înaltă clasă, zgomote electronice de tot felul şi urlete umane, grătare, circulaţie auto supra-aglomerată, iată ce mi-au oferit locurile din preajma lacului Bâlea. Norocul meu că le-am cunoscut în vremurile lor bune. Am ieşit intrigat de degradarea minunatului loc pe care altădată îl reprezenta lacul Bâlea.
Am început lunga coborâre pe transfăgărăşan, până când am ajuns la o ramificaţie, aproape neobservabilă, ce ne îndruma spre noua mânăstire Cârţişoara. Drumul a fost aproape anonim, dar odată intraţi în incinta mânăstirii, atmosfera de acolo, fără să vreau am asemuit-o cu cea de peste ani, întâlnită la Agapia Veche. Grădina plină de flori, liniştea locului, într-un cadru natural stimulativ, chiar m-au impresionat. Până a ajunge la poarta mânăstirii a plouat mai tot drumul şi doar când am intrat in incinta ei, ploaia, pe alocuri zdravănă, a încetat.
După ce am plecat de la mânăstire, drumul făcut în maşină, până la Vâlcea nu a mai avut nimic interesant şi doar amintirile excursiei sfârşite, amintite sporadic, au mai însufleţit călătorii.

20-23.08.2009
Text-Foto: Dinu Boghez