Dati-mi un trup, voi muntilor

  Moto: Aşa aş vrea

                              Pe gândurile mele,

                              Să urc până sus de tot,

                              Unde e posibilă liniştea.

                                       Marin Sorescu

Fusese tura aceasta prin munţii Căpăţânii, plănuită de mult, încă de când bujorul înroşea coastele înalte. O tot amânasem. Alte locuri frumoase din munţii noştri, unele pe care încă nu umblasem, mă chemaseră să le străbat potecile. Acum îi venise rândul şi Nedeii, frumosul vârf al Căpăţânii, de pe care de atâtea ori, urcându-i înaltul, privisem culmi depărtate, până dincolo de crestele Făgăraşilor ori cele ale Retezatului.     

Hotărâsem încă de cu vară, cum să urcăm pe lungul drum de pe culmea Puţului Piscului, pornind din Vaideeni. Avusesem pentru tura aceasta şi promisiunea cărăuşului nostru amabil, care ne mai dusese şi pe lungul drum făcut tot cu el, către înaltul vârf al Ursului şi acum când îi venise rândul turei plănuite, ne-a întâmpinat cu un refuz. Poate o fi avut şi dreptate, pantru că drumul s-a dovedit a fi unul nu tocmai comod pentru un autoturism obişnuit. Norocul ne-a venit din partea umeia din colege, care a răscolit cerul şi pământul, până a găsit un alt mijloc motorizat, cu care am urcat până la refugiul Căşeriei.  Aşa că, un pic înghesuiţi, până la urmă am ajuns la refugiul Căşeriei, la ceva mai mult de 1700m. Ne-am repezit întâi la lemne, să ne facem oleacă de foc în sobă. Ne-am ospătat cu ce ne adusesem în traistă şi până se încălzească soba, a venit şi întunericul. Afară începuse să bată vântul zdravăn şi aşa a ţinut-o toată noaptea. Ba chiar şi dimineaţa, când soarele ajunsese şi pe la noi, tot aşa a ţinut-o.   

Tura aleasă de noi nu era una lungă, dar presupunea trecerea peste coama munţilor. Ne-am permis să nu plecăm prea de dimineaţă, dar şi aşa, cu tot soarele răspândit pe coasta munţilor, era frig şi de la refugiu, am plecat aproape îmbrăcaţi de iarnă. Curând am ajuns la Şaua Stroeştilor, aproape de locul unde se îmbină două dintre traseele frumoase ale Căpânii: cel ce vine dinspre Valea Cernei şi cel pe care eram şi noi în dimineaţa asta. Am ajuns în Şaua amintită, laizvorul care soasea aici pe conductă, captat tocmai de pe coastele vârfului Funicelului. Pe acolo am luat-o şi noi, pe drumul croit pentru păstoritul din întreaga zonă. Era perioada retragerii turmelor şi tocmai de aceea, pe lângă refugiul unde ne petrecusem noaptea, încă de cum se luminase, am tot auzit maşini coborând pe drumul ce ducea spre Vaideeni. Ba chiar şi acum, pe lângă noi au trecut vreo două. Ce să soun, era o circulaţie ca pe şosea.           

Am început să urcăm vârtos pe coasta Funicelului, pe vreme încă frumoasă şi în lungul drumului am avut o surpriză deosebită: o mică tufă de rododendrom înflorită a doua oară. Asta ar trebui să însemne toamnă lungă, dar cine ştie dacă semnele florilor s-or mai potrivi cu evenimentele meteorologice. Când am ajuns în marea şa alpină dintre  vârfurile Beleoaia – 2109m – şi cel al Nedeii – 2143m după măsurători mai noi -, ceaţa s-a aşternut pe plai. Marcajele existente sunt rare, poate acum doar însăilate şi în anul ce veni vor fi făcute mai pe înţelesul turiştilor. Până atunci, „ un semn la începutul potecii, unul mai pe la mijloc şi altul la sfârşit ”, pe vreme de ceaţă mai ales, par cam puţine. Ştiam de mult drumul, dar acum, pe ceaţa asta persistentă, cu drumuri nou croite, parcă eram pe altă lume. Încerc să găsesc vechea ruptură a potecii şi găsesc doar un plai, cam abrupt. Ne întoarcem la drumul pe care-l părăsisem. Pe el parcă ar fi ceva urme de cauciucuri de maşină, dar cam şterse de ploaia din ajun. Până la urmă, valurile de ceaţă se ridică şi la capăt de drum înalt, găsim un stâlp cu marcaje. Însfârşit pe el găsim şi ceva despre Nedeia pe care o căutam. Drumul regăsit acum, înlocuise vechea ruptură pe care o ştiam. Acum începe să coboare. Zărim în faţa noastră profilul cunoscut al Negovanului şi înapoi pe cel al Nedeii dorită, până la care e cale scurtă. Nebulozitatea nu revine curând şi vârful Nedeii înalt de 2143m – noutate pe care am găsit-o pe unul din site-uri –, se vede acum întâia dată. Privită de unde am ajuns,pare un con vulcanic. Mergem pe drumul vizibil în continuare, până dăm de Şaua Negovanului, de unde iar drumurile se despart. Unul continuă spre Curmătura Olteţului şi altul, pe care apucăm şi noi ne duce către Piatra Târnvului şi stâna mult visată. Dar acum vremea se schimbă mult. Mai întâi revine ceaţa. Apoi picuri deşi de ploaie şi deabia de avem răgazul să ne punem pelerinele. Mai apoi ploaia se transformă în lapoviţă şi imediat în ninsoare. Spre Parâng, apare norul un pic răsfirat, specific ninsorii abundente. La noi norul încă nu a ajuns. Către locul unde se desprinde poteca spre stâna din Gropiţa, apar doi motocrosişti,care rup liniştea muntelui. Mai apoi întrăm pe drumul croit de câţiva ani ce înlocueşte vechea potecă. După ce trecem de şaua Borogenii, drumul urcă din greu. Mai coboară şi iarăşi urcă, dar drumul printre brazii şi făgetul care-l înconjoară, ne fac să uităm întâmplările zilei, care parcă ne şi obosiseră un pic.      

Ajunsesem aproape de poiana prin care se urcă în creasta Pietrii Târnovului, când în faţa noastră au apărut trei tineri. Ne-a surprins apariţia lor, în ziua asta cam năbădăioasă, dar şi pe potecile munţilor Căpăţânii, care la urma urmelor sunt arar cercetaţi. Cu ei am însăilat convorbirea normală între oameni de munte. Ne-au spus de unde vin şi mai ales unde vor să ajungă în seara asta. Vroiau să urce în Şaua Negovanului, să parcurgă creasta până la vârful Zmerătului şi să coboare în Mălaia. Era trecut de ora 3 pm şi spusele mele nu cred că i-au descurajat prea mult. Dar le-am spus că mie mi se pare aproape imposibil, mai ales că poteca coborârii în valea Lotrului, către Mălaia, este incâlcită şi oricum puţin umblată. Sigur, le-am adăugat, că astea sunt aprecierile unui om la altă vârstă decât a lor.

Ne-am continuat drumul pe sub clonţanii spectaculoşi ai Târnovului, pe poteca devenită acum cale bătătorită de maşnile ciobanilor. Pe mine cel puţin, m-au fermecat ca întotdeauna, paltinii din vechea lor colonie, endemism specific locurilor. Chiar dacă drumul croit a mai sacrificat pe câte unul, cei rămaşi şi-au păstrat farmecul de pe vremea când pe aici se mergea doar cu piciorul. De aici încolo mult nu ne-a mai rămas de mers şi când am ajuns la locul de unde drumul făcea cotul la stânga, le-am spus colegilor că am intrat în linie dreaptă şi până la stână nici că am mai avut mult de mers. Eu cel puţin, m-am odihnit înainte de a intra în stână, să nu fac impresie proastă ciobanilor, că ajunsesem oarecum obosit. De când plecasem dimineaţa, făcusem până aici, aproape 7 ore. Ceva mai mult decât apreciasem când părăsisem refugiul Căşeriei. Ne-am mai conversat puţin cu cei doi căţei ieşiţi în întâmpinarea noastră, lăîtrând la noi, mai mult să dovedească cât sunt de vigilenţi. Apoi ne-am îndreptat spre stână. Am fost primiţi cu ospitalitatea tradiţională aici. Apoi ne-au îndrumat spre casa cea nouă, casa „ europeană ” a ciobanilor. Atât de confortabilă de parcă am fi fost într-o cabană cu confort ceva mai apropiat zilelor noastre. Cu saltele confortabile, paturi suprapuse şi lumină solară !. Dacă ar fi să-i găsesc un cusur, doar soba parcă îi lipsea. Ne-au invitat apoi ciobanii la mămăligă aurie cu urdă şi smântână fiartă, numai bună pentru colesterol, la sfârşit şi cu un pahar de lapte proaspăt. Avusesem în decursul anilor cunoştinţe, din cele care acum conduceau afacerea pastorală. Ne-au povestit ciobanii vrute şi nevrute şi ospitalitatea acestora nu s-a desminţit câtuşi de puţin. Găina care se cuibărea într-unul din paturi acolo unde şi ouă, pisica cu clopoţei care se alinta pe lângă foc şi mai ales Codruţa, unul din cei doi vajnici câini care ne întâmpinaseră, acum devenită prietenoasă de nu se mai dezlipea de noi, au puntcat pitorescul stânei. Ne-au spus câte ceva despre stâna de mai jos, a Comăneştilor, construită la 1899 şi despre cea în care ne tăifăsuiam noi, a Ţuguleştilor, care avea doar vreo 2-3 ani mai puţin. Dar despre seara petrecută în jurul focului, alături de ciobanii care găsiseră prilej de povestit, unele cu lupul mai ales şi câte odată cu ursul, ar fi de înşirat multe. Până la urmă, când ne-am uitat la ceasul care trecuse de ora 22, ne-am îndreptat spre locul nostru de odihnă. Oboseala acumulată peste zi şi sacii noştri de dormit, ne-au făcut să trecem repede în lumea viselor.          

Ne-am sculat devreme. Aveam un drum destul de lung de făcut până la Gura Latoriţei, unde la oră fixă, trebuia să prindem autobuzul care avea să ne ducă acasă. Ne-am trezit cam cu nazuri din paturile confortabile din casa ciobanilor. Când am deschis uşa, albastrul cerului a năvălit în casă. Îl lăsasem închiondorat, cu picuri de ploaie strecuraţi din norii care nu ne dăduseră pace mai toată ziua când străbătusem munţii. Acum din toate acestea nu rămăsese decât înaltul Pietrei strălucitoare a Târnovului, verdele ierbii, cu lacrimile ploii din ajun lucind în razele răsăritului de soare şi peste toate albăstrimea cerului, împlinind măreţia munţilor pe care-i străbătusem. Ne-am aranjat repede rucsacii şi ne-am îndreptat către stâna la care ne-am luat rămas bun de la ciobanii care ne primiseră cu atâta bunăvoinţă. La izvorul din cale, cu şuvoaie de apă parcă mai darnice ca oricând, mi-am mai aruncat odată privirile către poiana minunată înfrăţită cu Piatra Târnovului, pe care cine ştie când aveam să o mai revăd. Apoi am apucat-o repede, pe druimul care avea să ne scoată la apa Repedei. Serpentinele multe ale drumului, le-am străbătut uneori mai apucând-o pe câte-o scurtătură. Fără să ne dăm seama am lăsat în urmă semeţia brazilor. Ne-a înconjurat făgetul, fremătând din frunzele încă verzi, tot conversându-se cu adierea vânticelului din creste. S-a terminat şi drumul acesta şi aproape fără să ne dăm seama am ajuns pe malul Repedei. Era acolo locul de încărcare a copacilor smulşi fără vrerea lor, din lăcaşul de-o viaţă. Mai era o rulotă şi un nea Gică, guraliv nevoie mare şi dornic de oameni, în locurile astea, care lui i se păreau pustii. De aici încolo nu ne-a mai rămas decât să străbatem cei 8 km care ne despărţeau de drumul Ciungetului. La casele din Vătăjel ne-am oprit pentru odihnă şi oarece masă, luată în chip de mic dejun şi prânz totodată. La Gura Repedei, încercând să luăm un răgaz de drum lung, ne-a ieşit în cale un om şi maşina lui,care ne-a scutit de ultimii vreo 5-6 km până la Gura Latoriţei, atrăgându-ne atenţia că la ora 13, mai avem un autobuz care să ne scoată din munţi. Cu el am ajuns acasă, după ce străbătusem culmi înalte şi ipostazele atât de schimbătoare ale zilelor de toamnă.

Text: Dinu Boghez

Foto: Doina Ungureanu, Marius Prujoiu, Dinu Boghez

13-15.09.2013      

Muntii Tibau - Amurg de toamna

 Moto: Nu pun nici dor, nici nume

           Pe tot ce văd. Tăcând, privesc prin lume

                  Din piscul unui gând.

                                  Vasile  Voiculescu

Iată-ne din nou la drum. Unul lung, către alţi munţi, ale căror creste, văzute altădată, ne fermecaseră privirile. Un autobuz cu mers legănat, căldura Bucureştiului cu miros de asfalt încins, o oarecare pauză până la orele serii şi însfârşit călătoria finală începută pe peronul Gării de Nord. 

Timpul s-a scurs cu încetineala nerăbdării de a ajunge mai repede la drumul către creasta munţilor Ţibău. Dimineaţa ne-a prins pe peronul Iacobenilor, locul de întâlnire cu tovarăşii noştri de drumeţie bucovineană. Din tren, o fătucă cu grai melodios, bucovinean, ne-a propus să mergem cu maşina tatălui ei, până la Cârlibaba, locul unde ceva mai târziu aveam să ne regrupăm toţi cei patru tovarăşi cu dorul muntelui în suflet. Cu un aşa noroc, nu ne-a rămas decât să admirăm locurile prin care treceam, brumărite în noaptea care trecuse şi la Cârlibaba să ne strângă oleacă în spate, frigul dimineţii, mai aspru decât răcoarea noastră matinal-sudică. 

Nici n-am avut timp să ne desmeticim bine la capătul Cârlibabei şi prietenii noştri de drumeţie au şi sosit. Revederea am pecetluit-o la masa birtului din apropiere, unde am băut câte-o cafea, fiecare dintr-alt tip de ceaşcă, cum le mai rămăsese din cine ştie ce întâmplări voinicoase şi bahice totodată. Aici ne-am juruit cu toţii, să ne ducem aventura până la capăt.   

Pe şoseaua Cârlibabei era oarecum amorţeala dimineţii şi oarecare întunecime, până a da soarele peste creste. Am  pornit pe prima uliţă din apropierea cârciumii unde ne băusem cafeaua, către o biserica de lemn, iluminată de soarele care acum ajunsese până aici. 

Prima noastră ţintă era vârful Fluturicăi, înălţat deasupra plaiului şi moţat  cu un pâlc de brazi. Drumul nostru printre gardurile sătenilor, s-a sfârşit repede şi mai departe ne-a aşteptat urcuşul către culmi, care ne-a luat cam tare încă de la început. Am străbătut poteca pământoasă, ne-am conversat cu turma de cornute întâlnite în cale şi până la urmă am rămas singuri, doar noi, muntele şi cerul albastru. 

Mai tinerii mei tovarăşi de drum au urcat Fluturica, iar eu am luat-o pe poteca de sub creastă. Când am socotit că am prins muchia pe care aveau să coboare din vârful Fluturicăi, m-am oprit la un moment de „meditaţie”. 

Singur, cu merişoarele din preajmă, din care agale mai culegeam câteva bobiţe, am avut răgaz să-mi amintesc clipe fericite petrecute pe multe din crestele pe care acum îmi roteam privirile. Peste toate acestea, vârfurile măreţe ale Rodnei, dominau locurile. 

De la măreţia Pietrosului, la cea a Ineului. La bordeiul din vremuri trecute de pe malul Lalei. La vechea cabană Puzdrele şi tocăniţa de gălbiori preparată acolo, ori fântâniţa lui Răţifoi sau coborârea lungă de pe valea Anieşului, erau toate venite din alţi ani, depărtaţi şi iată acum le retrăiam aievea. Undeva mai aproape, vârful Lucinei şi Bâtca Tătărcii stăpâneau zarea Mestecănişului, pe care nu de mult o străbătusem. Ceva din Suhardul zilelor când aflasem de farmecul „nordului”, cu locuri împădurite şi ceva vârfuri golaşe, stăteau în preajma măreţiei rodnene. Undeva departe, cu fuioare de nori agăţate de vârfuri, stăteau munţii ucraineni, enigmatici, aşa cum îi zărisem din Pop-Ivan-ul cel înalt al Maramureşului. Prin toate acestea, cu ochii minţii, străbăteam potecile, multe, puţine, câte fuseseră şi odată cu ele, anii care trecuseră poate prea repede. Undeva departe încă, se profilau pe cer stâncile lucitoare din vârful Ţapului Mic al munţilor Ţibăului. Acolo îmi fusese gândul în ultimul an, de când le văzusem creasta zimţată, înălţată sub cerul albastru bucovinean, atât de pur, coborât poate şi pe pereţii Voroneţului. 

Când ne-am reunit, reveria trebuia să se termine, odată cu zvonul de glas ce-mi venise din înaltul Fluturicăi. Ne-am reluat drumul, către vârful strălucitor al Ţapului Mic şi cel rotunjit al celui Mare, încă depărtate. 

Ne-am dus pe poteca de pe muchia muntelui, pe acolo unde ceva mai înainte doi oameni, cu ceva tolbe în spinare, se pierduseră printre brazi. Într-acolo ne-am îndreptat şi noi. 

Pe lângă case parcă fără suflet am trecut repede. Doar nişte cai deranjaţi din păscutul lor, au sforăit uşor când am trecut pe lângă ei. O stâncă izolată aflată mai departe, străjuia o casă, parcă mai acătării, părăsită şi ea, cu perdelele ferestrelor fâlfâind, acolo unde altădată erau şi geamuri. 

Am trecut muchia şi ne-am aflat în locul ce se numea Prislop, unde o îngrămădire de case – parcă apărându-se una pe alta de vitregii de tot felul -, pe lângă care sălăşluia o suflare de om, ne-a îndemnat la coborâre. Acolo am hotărât să ne facem tabăra de „bază” 

şi acolo l-am întâlnit pe Ion Cobiş, omul statorinicit aici de când îşi ştia cei 85 de ani pe care-i ducea în spate. Din amarul vieţii lui ne-a mărturisit şi nouă câte ceva. Din războiul care trecuse pe aici, din taberele potrivnice care se încontraseră multă vreme, din răul pe care una sau alta i-l puseseră în spate, din vremurile astea care nu-i adusese cine ştie ce fericire. Din toate astea ne-a povestit câte ceva. 

Prietenii noştri s-au dus să cerceteze niscaiva peşteri aflate prin preajmă şi după ceva vreme s-au întors la noi, gata să purcedem la drumul pe care ni-l doream cu toţii. Am trecut de zidul de piatră care părea să înconjoare ceva, ca un fel de zid chinezesc autohton, pe alocuri dărâmat, cu muşchi crescut peste el, dovadă că avea ceva vechime. Mai departe am urcat într-o şa şi când am coborât pe partea cealaltă, în faţă ne-a apărut un alt pâlc de case, către care ne-am îndreptat.

 Dintr-o căsoaie cu gratii de lemn, ne-a lătrat amarnic un câine, de cum am trecut gardul ce împrejmuia curtea. 

Dintr-o căsuţă a ieşit o femeie, căreia i-am cerut apă. Mi-a dat femeia o cană, dar când unul dintre tovarăşii mei a cerut şi el la fel, l-a îndrumat la robinetul alăturat să îşi ia câtă pofteşte. Aşa am aflat că în afara curentului electric şi antenei parabolice, casa mai avea şi apă curentă! Pe drumul ce se însăila mai departe, am trecut pe lângă o casă ceva mai nouă, din alte materiale decât cele tradiţionale întâlnite până acum. Pe deasupra casa mai avea şi centrală proprie şi alimentare cu apă din sursă apropiată. Şi un pic de mirare tot am avut. Sub pădurea de brad, era întruchiparea unei stâne, cu doi câini paznici. Dar când le-am trecut gardul, cei doi s-au oploşit sub casa stânei şi pe noi ne-au lăsat să mergem mai departe.

De aici încolo un drumeag destul de lat şi la început bătut mult de animalele stânei, ne-a îndreptat în serpentine lungi, către înălţimile Ţibăului. Începuse adevăratul drum către locurile pe care ni le doream. Pe măsură ce urcam, drumul nu mai era atât de frământat şi curând l-a învelit doar iarba tomnatecă. Ceva mai sus, am tăiat toate serpentinele, că prea erau multe şi am ajuns pe culmea muntelui. A fost urcuşul ceva mai dur, dar şi mai scurt. Şi tot dur a fost până am ajuns la stânca profilată pe cer, ca un fel de turn de pază, al unei cetăţi apuse de mult. 

Am mai întâlnit în cale şi ceva urme de tranşee, vechi, din cine ştie care dintre războaiele care trecuseră pe aici. Am trecut de stânca amintită, am coborât până lângă un gard cu potecă pe lângă el şi pe cealată parte apărată de stâncării. A urmat un alt urcuş, tot aşa de dur şi când l-am treminat, am sosit pe vârful Iedului cel Mic. 

Bogăţia de stâncării, care de care mai frumoasă, pe mine cel puţin m-a încântat peste măsură, chiar dacă oboseala unuia cu tinereţea cam terminată, era cât pe aci să-mi sfârşească urcuşul. Am coborât către şaua prelungă, ornată şi ea cu ceva stâncării. Undeva sus, aflat în calea urcuşului, stătea un bloc de stâncă, ce părea să aibă ceva goluri în el. Mai departe am străbătut poteca printre brazi şi pe culoarul coborâtor, am ajuns în altă înşeuare, prelungă şi cu câteva stâncării aruncate pe iarba întomnită. De aici încolo urcuşul tot dur a fost. Mai întâi pe plai, apoi pe brână pe sub ceva stânci şi iar am ajuns la serpentinele vechiului drum croit pe aici de cine ştie care dintre armatele care urmau să se fugărească una pe alta.   

    

Când am ajuns sus, muntele era ornat cu stâncării de calcar, luminat din plin de soarele de toamnă aurie. Ajunsesem la vârful Iedului, la 1561m. Prin preajmă, era risipită pe coasta Ţapului, o turmă de oi. Se împrăştiau, se îndreptau către brazii de mai jos şi părea că undeva după perdeaua  acestora, se afla şi stâna. Eu am rămas sub pavăza vârfului stâncos, întovărăşindu-mi cu gândul colegii de drumeţie, către vârful Ţapul Mare. Acolo au ajuns şi s-au bucurat de coama prelungă şi de mulţimea stâncăriilor, la fel de frumoase. Atinseseră totodată cel mai înalt punct al munţilor Ţibăului, la 1661m. Au avut însă şi ceva aventuri cu câinii stânei, care nu coborâse aşa cum credeam eu, ci se rotiseră pe munte, ajungând din nou pe coasta Ţapului şi foarte aproape de ei. La început s-au năpustit spre ei o liotă de unsprezece dulăi fioroşi. Cu chiu cu vai ciobanii le-au sărit în ajutor şi i-au scos din încercuire. Dar mai departe, când turma părea să se depărteze, alţi vreo câţiva, în frunte cu o căţea mai rea decât ceilalţi, a năvălit din nou pe ei şi ciobanii i-au lăsat să se descurce singuri. 

S-au căţărat pe unul din moţoţoaiele stâncoase din cale şi au ţinut câinii la respect, dar tot înconjuraţi au rămas. Într-un târziu, atunci când dulăii s-or fi plictisit, au izbutit şi ei să plece mai departe. În timpul ăsta, eu tot îi sunam pe mobil, nedumerit că, după ce-mi spuseseră că ajung în douăzeci de minute, acum trecuse de o oră şi tot nu apăreau.   

    

Când însfârşit au apărut de după brazii din creastă, am luat-o şi eu din loc, urcând pe culoarul dintre brazi pe care mai înainte coborâsem. Ne-am reunit repede şi am ajuns în înşeurea cu ceva grămezi de stânci în cale, înaintea Iedului Mic. 

Aici am constatat că soarele chiar ajunsese la apus şi mult nu mai avea până să se retragă dincolo de munţii Rodnei. 

Deabia de-au avut timp să culeagă imagini cu soarele care ne luminase toată ziua şi acum se ascundea fotogenic, în spatele crestelor înalte şi în mijlocul unor nori coloraţi decorativ, cu ce avuseseră şi ei la îndemână.

Ultima pantă, aspră, pe care deabia de o învinsesem la urcare, am coborât-o într-un fel de goană, cât a putut fiecare. N-am mai parcurs serpentinele potecii, le-am tăiat pe toate şi astfel am ajuns mai repede în apropierea stânei cu căţeii cei timizi. La stână oamenii şi animalele se adunaseră şi câinii căpătaseră curaj. Mai marele stânei a potolit câinii şi ne-a îmbiat la un castron cu urdă, bună de să-ţi lingi degetele. Ne-a invitat şi la vorbă, cu graiul său melodios, bucovinean, dar noi eram grăbiţi să profităm de ultimele clipe de lumină, că drum, până la cortul nostru din Prislop, mai era o grămadă.    

    

Am trecut repede de casa la care cerusem apă, am trecut de câinele care tot aşa lătra printre gratii şi curând am ajuns la un drumeag  care părea că ne uşura drumul întoarcerii. Urca lent şi pe nesimţite am ajuns pe o muchie. Ne-a apărut în faţă in copil, care aştepta turma la stâna din preajmă. Ne-a mai lătrat o bucată de vreme, câinele pe care-l avea cu el, dar până la urmă s-a pierdut în noaptea care cuprinsese plaiurile. Nu aprinsesem lanternele şi parcă de undeva, din spatele norilor, rămaşi de la asfinţit, venea totuşi un fel de lumină, care ne-a permis, pe nesimţite, să ajungem la izvorul caselor din Prislop. O gură de apă ne-a înviorat, după care ne-am îndreptat către locul unde aveam cortul. Ziua noastră de excursie prin locurile acestea minunată se sfârşise. Oboseala ne cuprinsese şi după o oarecare cină luată în fugă şi o gură de ceai cald, ne-am retras în cortul care ne-a fost leagăn pentru gândurile fiecăruia despre locurile prin care fusesem, poate pentru prea puţin timp. 

Amintiri plăcute aveam să avem şi când soarele a năvălit peste cort şi ne-a adus aminte că mai aveam încă drum de făcut. 

Mai întâi în faţa cortului, din iarbă cosită de curând am zărit o grămadă de brânduşe. Poate nu le văzusem în după amiaza când ajunsesem aici, sau poate cine ştie, apăruseră peste noapte. Mai apoi, de undeva de nicăeri, a ajuns lângă noi un om. Înalt, slab şi vorbăreţ nevoie mare, care pe nerăsuflate ne-a tot povestit de drumurile sale pe meleagurile Olteniei, acolo unde fusese la tăieri de păduri. Când a plecat am avut răgaz să ajung la casa lui Ion Cobiş, care ne propusese să ne vândă nişte urdă. Cu el am mai stat la taifas, după care cu castronul cu urdă, am ajuns la colegii mei şi ne-am ospătat pe îndelete.

Mai apoi nea Ion, ne-a îndrumat pe un drumeag înierbat, cu serpentine multe, făcut în vremea vreunui din războaiele care ajunseseră pe aici şi care ne-a scos repede în satul Ţibău, înfrăţit cu plaiul munţilor din care coboram.   

  

Când am ajuns pe „şoseaua” Ţibăului, era forfotă mare faţă de câtă linişte avusesem până atunci. Oameni şi maşini treceau încolo şi încoce. Noi am poposit lângă o grămadă de buşteni, după care ne-am repezit la birtul văzut încă de pe potecă şi ne-am alimentat cu ceva răcoritoare. Am stat acolo la palavre şi vorbe despre greutăţile vieţii, acum, că ieşisem din lumea minunată pe care ne-o oferise munţii Ţibăului. Ne-am desprins din noianul discuţiilor şi am luat-o pe şoseaua întovărăşită de apa tumultoasă cu acelaşi nume.

În scurtă vreme ne-a ieşit în cale, impunătoare, Piatra Ţibăului. 

O adevărată cetate de piatră, un monument al naturii,  străbătută şi de ceva trasee de alpinism, e drept cam clandestine. S-au avântat mai tinerii mei colegi către înaltul ei, dar până la urmă s-au întors din drum. Până sus, timpul necesar ar fi depăşit pe cel avut la dispoziţie până la trecerea singurului mijloc de transport sigur cu care ne-am fi terminat tura în timpul prevăzut. La şoseau principală, cu trafic spre Borşa şi Vatra Dornei, am ajuns repede. Ne-am lăsat rucsacii jos şi am tot făcut cu mâna maşinilor aflate în trecere. Nu ne-a răspuns nimeni, chiar dacă, sătui de aşteptare, am mai mers câtăva vreme, până ne-a ieşit în cale o bancă la margine de drum. Alte fluturări de mâini, alte refuzuri, care până la urmă ne-a făcut să ne pierdem speranţa şi în microbuzul pe care îl ştiam că ar fi trebuit să vină. Când însfârşit a apărut pe şosea şi s-a mai şi oprit lângă noi, părea că am apucat pe Dumnezeu de picior. Până în gara Iacobenilor nu ne-a rămas decât să ne luăm încă odată, rămas bun de la plaiurile bucovinene, scăldate în blândeţea soarelui risipit cu dărnicie. 

La gara din Iacobeni ne-am despărţit de colegii noştri, cu gândul că ne vom revedea curând, în altă tură plănuită prin aceste locuri. A urmat lunga aşteptare din gară, acolo unde până la urmă ne-a prins întunericul. Doar un câine, de pripas, ne-a ţinut de urât multă vreme. Când i-a venit cllipa să meargă la culcare, ne-a sărit pe genunchi, ne-a întins fiecăruia laba în chip de rămas bun şi....dus a fost. A venit şi acceleratul aşteptat şi în legănatul cel melodios al roţilor de tren, ne-am aşternut la odihna bine meritată. Răcoarea tomnatecă a plaiurilor bucovinene, pentru noi s-a terminat în forfota dimineţii din Gara de Nord, cu care vrând-nevrând, a trebuit să ne obişnuim din nou.

Text: Dinu Boghez

Foto: Vasile Bouaru, Costica Martinescu, Floriana Boghez

07-08.09.2013                            

Buila: jocul de-a sufletul

Moto: Mai lasă-mă un minut,

          Mai lasă-mă o secundă,

          Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

                 Nichita Stănescu

Când am ajuns în anii tinereţii, pe tărâmurile vâlcene, nu numai cu expansiuni sufleteşti, privirile mi s-au oprit mai întâi pe ţancurile înalte ale unui munte, care cu argintiul crestelor, bloca orizontul zărilor. Am rămas parcă fermecat de muntele care sclipea în luminile scânteietoare ale zilei de primăvară, când intram pe aceste meleaguri. Mergeam către locurile unui nou şantier. Parcă mai mare decât cele de până atunci şi care, întâmplare fericită, avea să-mi împletească zilele de muncă încordată, cu încântarea altora, petrecută mai apoi pe munţii pe care aveam să-i îndrăgesc. Şi iată, de atunci a trecut aproape o jumătate de secol de când pătrundeam prima oară, către misterul crestelor înalte ridicate deasupra pădurilor ce păreau parcă de nepătruns. Atunci, de unul singur, pe poteci încă nemarcate, încercam să aflu misterele Builei, căreia până la urmă aveam să-i aflu numele. Mai întâi într-o zi lungă de vară, pe la locul vechiului canton al lui Zdârcea şi pe sub seninările de calcar strălucitor. Apoi într-o zi de iarnă din preajma Crăciunului, cu zăpada din creastă cu urme de copită de capră neagră şi privelişte spre depărtatul Făgăraş, am cunoscut bucuria de a fi ajuns întâiaşi dată pe vârful Ştevioarelor. Au urmat alte şi alte peregrinări pe meleagurile minunate ale Builei. Iarna, vara, prin locuri cu hornuri bine ascunse, pe creste uneori cu zăpadă multă, m-am bucurat din plin de ceea ce îmi dăruia această Piatră a Craiului vâlceană.

Anii mulţi petrecuţi prin Buila, parcă se apropiau de sfârşit. Iată-mă acum din nou către potecile atât de îndrăgite. Ajunşi în Olăneşti, plecăm pe Valea Cheii. Din maşina care ne purtase pe drumul de munte, am coborât în apropierea Tunelului. 

L-am străbătut şi pe poteca oarecum priporoasă de dincolo de el, am coborât la cabana din Chei. Era acolo lume multă şi nu din cea gălăgioasă. Casa arăta parcă înnoită de când o văzusem ultima oară. În curtea cabanei apăruseră oarecari lucruri noi, de bun simţ şi nimic nu părea nelalocul lor.

Am zăbovit puţin timp până să ne tragem sufletul şi să ne aranjăm locurile în care aveam să înnoptăm. Era cer senin şi căldura zilei de vară ne trăgea la umbră. Stogul, imensul bulgăre strălucitor, se ridica deasupra pădurii. Claia Strâmbă încă nu ajunsese în bătaia soarelui, dar tot semeaţă era. 

Ne-am îndreptat spre chei. Am străbătut locurile către cele năbădăioase ale cheilor, pe poteca bine conturată, străbătând locuri care altădată erau doar un încâlciş de rădăcini de brad şi stânci pe care oarecum trebuia să le depăşeşti. Pereţii stâncoşi erau din ce în ce mai apropiaţi. În adâncul văii, cu toată seceta zilelor pe care le traversam, pârâul Cheii aducea până la noi vuietul apei. 

Aproape de verticala Clăii Strâmbe, ne-am găsit un loc umbros, cât am considerat noi că ne e de ajuns pentru depănarea amintirilor legate de locurile acestea. Drumul dintâi, când am parcurs cheile, pornind de la începutul lor, din locul pe care aflasem  că se numea ''Iapa cu Brânză", sau „Sângele lui Dudă”; capra neagră ce-şi găsise sfârşitul, taman în locul în care trebuia să traversăm şuvoiul de apă din chei; întunericul care ne prinsese tocmai sub pereţii Clăii Strâmbe şi mai ales bucuria ce ne-a cuprins când întâmplarea fericită ne-a scos tocmai la cantonul lui Zdârcea. Dar asta era de mult, peste mine şi nu numai, trecuseră ani mulţi şi poveştile erau atât de depărtate ....Ne-am întors la cabană. Am zăbovit multă vreme în rotonda cu şemineu. Mai apoi s-a încins un foc de tabără, cu voie bună şi multă, multă tinereţe.   

   

În zori, la ora pe care ne-o propusesem să fie de plecare, tocmai ne cuprinsese somnul dulce al zorilor. Din el ne-am trezit cu greutate. Am sorbit cafeaua neagră oferită de gazde şi grăbiţi, ne-a înghiţit adâncul pădurii. Era încă răcoare şi serpentinele lungi şi liniştite ale pădurii, ne îndemnau paşii către locurile înalte, la care vroiam să ajungem. Uneori cu pauze mai mari, alte ori doar ce ne-am sprijinit în toiegile noastre de tracking şi până la urmă am ajuns în poiana însorită a vechii stâni din Curmătura Comarnicelor şi mai apoi şi în cea încă umbrită din susul potecii. Ne-am aşezat iarăşi la taifas lung, de parcă n-am fi ştiut că urmează orele încinse ale zilei. Era trecut binişor de amiaza zilei când am păşit pe poteca din Dosul Builei. Deocamdată nu dăsuse soarele de-a binelea peste creastă şi pe unde mergeam noi, era încă umbră. Pe alocuri am mai întâlnit câte un firişor de izvor şi l-am scormonit bine până am apucat câte un pahar de apă, s-o mai protejăm pe cea puţină pe care ne-o luasem cu noi.          

Poteca era clară înaintea noastră, cu ceva arbori doborâţi peste ea şi mici urcuşuri şi coborâşuri. Curând am ajuns la Poiana Frumoasă. Acolo am avut întâia privelişte către creasta Builei. Şi era atât de frumoasă, pe cât îmi imaginasem că am s-o văd. De aici trebuia să fac o vizită noului refugiu, amenajat folosind vechea stână părăsită. 

Ştiam stâna, de când într-o plimbare de unul singur, la vreme de ceaţă, coborâsem către poteca pe care eram acum. Atunci doar o zărisem fugar, prin fumul ceţii şi nici nu aveam de gând s-o cercetez mai bine. Vroiam doar să ajung mai repede prin locuri cunoscute. Mai fusese o împrejurare când ajunsesem aici, dar atunci rămăsesem peste noapte în stâna amărâtă, cu uşa alcătuită din beţe rar poziţionate. Dar amiaza trecuse cu priveliştea largă a munţilor în faţa ochilor şi noaptea doar cu teama a niscaiva animale curioase. A doua zi plecaserm spre creasta înaltă şi prinsesem ultima parte a ei, cea care astăzi unii vor să fie parcursă doar cu ghid. Ne bucurasem atunci de stânca de calcar strălucitor, cu ochi fermecaţi de frumuseţea locurilor, prin care mai răsărise şi câte un crin roşu, cu petalele ascunse privirilor cu care muntele se juca de-a sufletul fermecat. Acum era aici alcătuire trainică, de refugiu la care oameni osteniţi, ori goniţi de stihii, puteau să se adăpostească. Păcat că locul, altfel alcătuit special pentru drumeţi, nu era semnalizat din potecă, să ştie oamenii, că acolo undeva sub brazi, cineva se gândise la ei. Urcând spre refugiu, am întâlnit oareşce oameni, după port şi alţii doar după vorbă, i-am bănuit a fi dintre călugării de la vreunul din schiturile apropiate.  

Ne-am întors să ne recuperăm tovarăşa de drum, în lipsa noastră zăbovită la cules de afine, uitate de Dumnezeu prin locurile acestea. Până la urmă am plecat mai departe, cu paşii prin poteca când cu stânci de care ne mai împiedicam, când cu ochii pe sus, agăţaţi de zimţii crestei înalte de deasupra. Eram pe sub colţii Ştevioarelor, aşa cum le ştiam eu denumirea de demult, că astăzi de atâtea ori li se sucise numele, că nici nu ştii bine cum le mai zice.

Poteca curgea liniştită înaintea noastră şi părea îndelung cercetată, chiar dacă marcajele triunghiului roşu erau rare şi parcă venind din cele făcute acum vreo patruzeci de ani. Am trecut peste vâlcele seci, prin locuri însorite de simţeai cum te doboară căldura, pe lângă trunchiuri de brazi doborâte şi pe urcuşuri cu stânci printre care trebuia să te strecori. Până la urmă, odihnindu-ne adesea, am ajuns în cealaltă poiană însemnată. Ajunsesem la Poiana cu Bolovan, aş cum îi pusesem eu numele în ziua când, cu pensula în mână, începusem marcajul pe lăsătoarea de oi coborâtă din Şaua Ştevioarelor. Era întreaga poiană, până spre creste plină de stânci, mai mari ori mai mici. Doar una dintre ele stătea ţanţoşă în mijlocul poienii, de parcă le-ar fi dirijat mişcarea celor de deasupra ei. Din lăsătoarea amintită, au rămas doar stânci doborâte în cale, jnepenii care şi-au cucerit cu trudă locul şi sălaşele de capră neagră, adăpostite pe aici fără teamă.

În zare, încă îndepărtată, era aninată pe poalele stâncilor, Poiana de Piatră. Acolo ne străduiam să ajungem. Dar era tare cald şi rucsacii atârnau în spatele nostru, încă şi mai grei. Făceam pauze dese şi dacă trupul ne era ostenit, seninările pe sub care treceam ne mai lua din alean. Ne jucam din vorbe cu sufletul care tot stătea agăţat de ţancurile însorite. Până la urmă am ajuns şi în Poiana de Piatră. 

Eram cam acolo unde ţancurile vârfurilor Builei şi Albului se cam îngemănau. Cum îi e numele, poiana era presărată cu piatra albă a calcarului coborât din înalturi. Către peretele înalt, străbătând grohotişul adunat la poalele lui, urca până ’ntr-o strungă îngustă aflată sus în Albu, brâna acestuia, care ne-ar fi dus în drumul de creastă. 
Ar fi fost frumos dacă am fi încercat să urcăm, dar oboseala ne-a făcut să ne mulţumim cu ce ne arăta muntele la vremera asta cu cer albastru cât cuprinde. 
Ne-am aşezat pe stâncăriile din preajmă, să putem privi pe îndelete ţancurile care-şi coborau până la noi, albul stâncăriilor fermecate. Le-am privit îndelung. Cu aparatul foto şi mai ales cu sufletul. Peste noi se revărsa albastrul cerului cu strălucirea clonţanilor, ornaţi ici-colo cu jnepeni căţăraţi pe hornurile ce le ajungeau până spre creştet. Beţia sufletului nu ţinea seama de căldura care ne dogorea.

Până la urmă ne-am desprins cu greu din locurile acestea fermecate şi am pornit din nou la drum. Poate mai obosiţi, dar alături de momentul de mulţumire deplină pe care ni-l oferise muntele. Se jucase Buila cu sufletele noastre şi acum ne lăsase în bătaia soarelui nemilos. Coboram printre stâncării de tot felul, căutând mereu semnul de marcaj, din ce în ce mai rar, din ce în ce maI şters. Se schimbase vegetaţia. Brazii aproape dispăruseră şi lăseră locul făgetului. Dar mai erau şi brazi, că n-or fi vrut să ne părăsească tocmai acum. Undeva jos apăreau acoperişurile vechii stâni din Ghelălău. Aproape de ea ştiam un izvor rece, care tare bine ne-ar fi prins acum, când apa aproape că se terminase. Rămăseseră doar câteva picături, să ştim totuşi că mai supravieţuim oleacă. Locurile le ştiam bine. Unul din noi ştia căsuţa din preajma izvorului. Altul îşi aducea aminte locul dinaintea lui şi izbăvirea nu mai venea. Până la urmă a apărut căsuţa, adăpostită printre copaci, nu ca pe vremuri când era expusă la soare şi imediat şi izvorul, protejat de troiţa bărbăteştenilor. Ajunsesm la locul izbăvirii. 

Până aici sosisem teferi şi doar stăpâniţi de o sete cumplită, care acum îşi găsise alinarea. După atâta căldură – parcă fusese cea mai călduroasă zi de până acum – şi masa ni se părea una domnească, acum că aveam şi apă de nu mai ştiam ce să facem cu ea.

Apoi ne-am urcat alene către Curmătura Builei, acolo unde aveam să râmânem peste noapte în refugiul cel nou. Ajunseseră aici şi alţi turişti, cu nu mult înaintea noastră şi ceva mai încolo şi cei doi de-i văzusem pe creştetul vârfului Ţucla. La poveşti am stat toată seara, până şi-a dat soarele geana peste munte. S-a aşternut liniştea şi doar câte un zgomot de talangă mai strica ordinea nopţii.

Când ne-am trezit alba venise de mult. Peste Hududaele din faţa noastră soarele aprinsese făclie. 

Aveam câteva drumuri dintre care să ne alegem pe cel de coborâre. Până la urmă l-am ales pe cel de pe povârnişul Albului. La izvorul din cale, ne-am luat rămas bun de la grupul celor de sus, apoi ne-am abătut pe poteca plină cu stâncării de tot felul şi cu încetul am început să urcăm coasta Albului. Poate că mergeam prea încet, poate turma de capre ce ieşea la păscut s-o fi grăbit la păşune, cert este că ne-au ajuns şi ne-am conversat oleacă cu ciobanul, care grijuliu ne-a tot povăţuit pe unde să mergem. Am coborât cum ştiam noi şi când ne-am apropiat de tufele de mărăciniş ştiute, nu ne-a mai rămas de făcut decât să coborâm la pădurea de fagi. 
De aici încolo am coborât la arcada Casei de Piatră, am privit la sălaşele de căprioare de lângă stânci şi repede am coborât la vechiul schit al Pătrunsei, lângă care apăruse o mânăstire mare şi multe case de călugări risipite prin poieni. Un adevărat sat. Noi am luat drumul de pe Cracul Pătrunsei şi am ajuns repede la „furcitura” de pâraie. Drumul de-l aveam de făcut până în Bărbăteşti s-a dovedit a fi unul de curând amenajat, aproape „confortabil”, de n-ar fi fost soarele ucigător de pe alocuri. 
Mersul prin satul ăsta, care dormea de-o viaţă sub Buila, a fost mult mai lung decât distanţa adevărată şi de n-ar fi fost banca la umbră şi coca-cola băută la birtul din centrul comunei, ni s-ar fi părut unul fără sfârşit.

Seara ne-a prins pe fiecare acasă şi din oboseala drumului din vale şi căldurii zilei de vară, ne-a rămas doar amintirea clonţanilor însoriţi sub cerul albastru.

Text şi foto: Dinu Boghez

9-11.08.2013