Călător în ţara minunilor: Muchia Fruntea Oii

Moto:
Doarme-n fiecare frunză, aurul căzut din soare.
Zaharia Stancu

A fost într-o zi frumoasă de toamnă, către mijlocul lui octombrie, când pădurea îmbrăca culori de toate felurile şi clonţanii stâncoşi ai Coziei, ce ţâşneau desupra acesteia, promiteau să aducă lumina soarelui mai aproape de noi.

În gara Rîmnicului, de unde plecam, aşteptam o zi frumoasă de toamnă şi cerul senin, încununat încă de stele şi geana de lumină ce mijea către răsărit, ne dădea speranţe de vreme bună şi deabia aşteptam să intrăm în pădurea cu straie colorate.
Când am coborît din tren în halta Păuşii, întunericul stăpânea valea. Aveam să străbatem în continuare drumul forestier către Sânişoara. Nu făceam o mare pasiune pentru locurile acestea, prea le străbătusem de multe ori, dar acum, aveam să mai schimbăm ceva din monotonia drumului obişnuit. La început, noaptea stăpânea locurile şi oarecare lumină strecurată pe valea îngustă, începea să ajungă până la noi. Am trecut repede pe lângă cabana Valea Mărului, arareori deschisă, am poposit o clipă la troiţa recent refăcută, de lângă izvorul de la îmbinarea drumului nostru cu cel al Noroaielor. Am continuat drumul pe valea Păuşii, până când din el, dintr-o lărgime a acestuia, pe stânga, se desprindea poteca bine ascunsă în spatele lăstărişului, ce urca spre schitul din preajma grotei Sălbatecului. Urcuş dur, pe serpentinele noii poteci create de schimincii locului, dar am ajuns într-o ½ oră. Schitul are o înfăţişare aparte, ba chiar ciudată şi poate tocmai de aceea nu prea este agreat de călugării tradiţionali. Mica gospodărie de aici creată în jurul locurilor prăpăstioase, are şi păsări şi locuri cultivate şi potecă largă spre mânăstirea Stânişoarei, la care am ajuns în circa 2 ore de când părăsisem halta Păuşii.

Plaiul de deasupra mânăstirii, lasă privirilor, primele imagini deosebite, către Colţii Foarfecii şi către abruptul Bulzului, cu ,,spintecătura” lui atât de caracteristică. Depăşim plaiul înierbat şi facem un popas lângă un mic refugiu. De aici încolo aveam să ne despărţim de poteca marcată ce urca spre cabana Cozia. În cotul acesteia, pornim drept înainte. Deocamdată pe un hăţaş foarte clar, strecurat prin rariştea stejărişului acestor locuri. Poteca urcă printre copaci şi se pierde în apropierea abruptului din stânga, către care ne îndreptăm. Suntem aici deasupra hornurilor pe care, undeva în adâncul văii de sub noi, le străbate altă potecă minunată a Coziei, cea de pe ,,Puntea Iadului” şi frumuseţea locurilor la care am ajuns, îndeamnă la popas. Priveliştile de pe prispa stâncoasă, sunt dintre cele deosebite ale Coziei, cum de altfel vor fi şi în continuare.

Cascada Gardului, poiana de deasupra acesteia, cu acelaşi nume, înălţimile măreţe ale Colţilor Foarfecii, în spatele lor cele ale muchiei Scorţarului şi ceva mai departe vârful izolat al Grădinii Zânelor, se lasă privite de aici, ca de nici unde.

Momentul de reverie trebuie să se termine. Pornim spre dreapta, către adâncul pădurii. Străbatem o zonă de stâncării, apoi intrăm pe panta unei pădurici de pini care ne scoate în prima creastă a zilei. Ne întâlnim aici, venind din stânga, cu poteca ce urcă dinspre Puntea Iadului, cea amintită mai înainte. Eram aici pentru a patra oară şi cel puţin acum, doar la începutul ascensiunii, locurile-mi păreau cunoscute. Pe aici, când străbătusem prima oară hăţaşul încâlcit, urmele ursului păreau proaspete şi teama ne-a făcut să nu fim prea la îndemână. Acum însă parcă în toată pădurea eram singurii vieţuitori. Mai departe străbatem hăţaşul de pe creasta pe care am ajuns, strecurat printre pinii subţirateci de pe aici. Ajungem la un ochi de poiană. Apoi mai departe, cu oarecare atenţie observăm rămăşiţa unui muşuroi de furnici – acum distrus, dar altădată era înalt de vreun metru – şi însfârşit ajungem într-o înşeuare, din care spre stânga, coboara cealaltă potecă, foarte clară, amintită mai sus. Cândva, prin aceste locuri dăinuia un vechi triunghi rosu, făcut de un grup de copii dirijaţi de profesorul lor. Se petrecea acest lucru, cam la începutul acţiunii ,,asaltul Carpaţilor ”, de marcare a traseelor turistice. Finalul traseului ieşea către valea Gardului, dar niciodată nu i-am descoperit începutul. De aici încolo întrăm în a doua parte a traseului acestei muchii, cea mai interesantă, dar şi încâlcită.
Mai întâi intrăm pe versantul estic, pe un hăţaş mai mult închipuit. Păstrăm oarecare distanţă de creasta ce se înalţă în stânga noastră. Curând, aproape fără să vrem ne apropiem de culmea stâncoasă. O pantă înclinată puternic, un horn scurt şi iată-ne în creasta. Avem de aici priveliştea pe care ne-o dorisem. Cozia se prezenta în toată măreţia ei. Mai ales Colţii Foarfecii

se înălţau maiestos, lăsându-se priviţi din creştetul lor până când abruptul acestora se pierdea în adâncul pădurii. Ceva mai la dreapta Pereţii Gardului, se prăvălesc spre iarba plaiului alpin de sub ei, până când şi aceaştia se conotopesc cu pădurea. Durducul şi Bulzul, într-un fel primii decani de înălţime ai Coziei îşi lasă privite coastele stâncoase prelungi. Printre ei se strecoară trasee ascunse, care odată parcurse îţi arată frumuseţile mai întregului masiv. Câtăva vreme, scurtă, urcăm şi urmărim linia sinuoasă a crestei, trecând din stei în stei. Apoi coborîm din nou prin pădurea versantului estic, ocolind picioarele stâncoase, uneori cam lungi. Şi de fiecare dată urcăm din nou în creasta stâncoasă. Pe acolo, cu rădăcini înfipte în bruma de pământ avut la îndemână, pinii şi-au găsit loc de trai.

Aşa bătuţi de vânturile năpraznice ale Coziei, le-au înfruntat an de an. Poate de aceea coroanele lor s-au aplecat desupra stâncilor ce-i găzduiau. Unii îşi sfârşeau viaţa aici, dar tot în picioare stăteau şi coroanele lor rotate, acum scheletice, erau tot decorative. Şi prin apropiere alţi pini tocmai îşi începeau viaţa. Apoi iar coborîm printre stânci, acolo unde înaintarea devine greoaie. Ocolim alte stâncării, pe acolo pe unde vietaţile pădurii au lăsat urma vreunui hăţaş. La mulţi din paşii înaintării, pe aici pe unde mai trecusem şi altă dată, m-am gândit la întoarcere, părându-mi rău de partenerii pe care din dorinţa de a le prezenta trasee noi şi frumoase, îi adusesem în încurcătură. Şi mereu înaintam. Abrupturile vestice erau inaccesibile, sfârşind în văi nevăzute acoperite de mulţmea desişului pădurii din care mestecenii îşi aduceau până la noi, clinchetul frunzişului. Şi tot coamele estice erau cele abordabile. Aşa că mai ocolim un alt perete stâncos, sfârşit tot în pădurea tomnatecă. Apoi trecem pe partea cealaltă a muchiei, urcând într-o şa, cu privelişti către peretele Gardului, Scoaca Ursului şi vârful Durducului. Nu se întrevăd alte posibilităţi decât urcarea unei pante abrupte, prin pădurea cu fagi rari, poate de 60°. Urcăm din greu. Ne apropiem de alţi pereţi stâncoşi. Parcă se simte apropierea de capătul traseului. Dar până atunci ne aflăm în faţa unei brâne cu ruptură spre mijlocul ei. Deasupra doar un horn, pe care urcându-l ne dăm seama că nu ne scoate nicăeri. Depăşim brâna trecându-ne unul altuia rucsacii. Suntem pe un grumaz de stâncă, în faţa unui alt coborîş, care ne-ar scoate tot pe o pantă abruptă. Cel mai tânăr pleacă într-o introspecţie a locurilor. Se întoarce spunând că un hăţaş, parcă mai clar, urcă până ‘ntr-un loc unde pare a fi o potecă ceva mai lată. Coborâm stâncile pe care eram, mai mult prin ramurile unui fag, decât pe faţa peretelui. Suntem din nou pe o pantă abruptă. Iarăşi urcăm aruncând pioletul înainte, trăgându-ne câţiva paşi mai sus. Panta se domoleşte şi trecem printre brazii care ascund un hăţaş ceva mai clar. Uitându-ne în sus, cerul albastru pare aşternut peste ţancurile înalte pe care trebuie să le depăşim. Pe măsură ce urcăm locurile îmi par din ce în ce mai cunoscute. Şi altădată ultima parte a urcuşului am făcut-o prin iarba mare a pantei şi a brazilor rari printre care ne strecuram. Şi altădată am simţit din plin misterul locurilor din care parcă nu mai ştiam pe unde să ieşim. Pe nesimţite panta se îndulceşte până la una orizontală şi hăţaşul devine foarte clar. Când ajungem în creasta povârnişului pe care urcam, ne trezim în faţa unei poteci largi, bine bătute şi aproape de noi dunga albastră a traseului calsic. Ajunsesem în drumul spre cabană, puţin mai sus de abruptul Bulzului, cel în lungul căruia stăruia de ani mulţi, cablul de care uneori te ajutai. De când intrasem pe traseul Frunţii Oii, trecuseră aproape 5 ore. Încă puţin mai încolo şi iată-ne pe belvederea de deasupra abruptului cu băncuţă în apropiere. O odihnă scurtă şi din nou la drum. Mai aveam ceva drum până la cabană, dar în aproximativ o oră am ajuns. Eram destul de obosiţi. Dintre noi unul îşi petrecuse noapte prin trenuri, dar şi ceilalţi aveau motivele lor să fie obosiţi.
La cabana liniştea pe care ne-o doream şi amabilitatea celor care ne găzduiau.

Ne-am lăsa rucsacii în camera în care focul din sobă tindea să încălzească camera şi am ieşit din nou în atmosfera ce prevestea o noapte senină. Din drumul apropierii de cabană, cobora Dinu Mititeanu, prietenul pe care de altfel îl aşteptam. S-a sfârşit seara în mijlocul poveştilor despre munţii pe care-i străbătusem fiecare, din vara care tocmai trecea. Întâlnirile noastre erau rare şi aveam ce ne povesti.
Peste munte s-a lăsat întunericul şi somnul ne-a doborît pe fiecare în parte.

A doua zi am început coborîşul pe aceeaşi cunoscută muchie a Turneanului. Mai întâi, înainte de a pleca de la cabană, priveliştea Făgăraşilor adormiţi,

cu pala de lumină a răsăritului aruncată peste ei, ne-a încântat ca în atâtea alte împrejurări. Apoi stâncăriile Ciuhei Mari şi ale Vamvurei, ne-au condus pe poteca bine cunoscută. Era o zi blajină, cu soare mult şi căldura locurilor cunoscute aduceau până la noi dragostea pe care de atâta vreme o datoram Coziei.

Cu încetul brazii ne-au părăsit, cam de pe unde imaginea stânei din Rotunda, din ce în ce mai părăginită, ne lăsa să vedem umbra munţilor Lotrului. Am intrat în casa fagilor cu frunze arămite de toamna în care ne aflam. Fagii ăştia aveau farmecul lor aparte şi frunzele unele galbene, altele roşietice, stăteau încă agăţate pe crengile cu contorsionări, venite din pădurile cu poveştile copilăriei.

Şi timpul a trecut repede şi pe negândite am ajuns la Troiţa ce despărţea drumurile Coziei. Dar şi pe ale noastre. Ne-am luat rămas bun şi am coborât către valea Păuşii. Fiecare pe drumurile lui, mai apropiate şi mai depărtate.