Calatoria anului 2008

CURMATURA RĂCORELELOR
Moto:
Mai avem aripi pentru un zbor,
Mai avem puţină aromă-n ulcior,
Numai puţină aromă....
Zaharia Stancu

Doream de mult să mai urc odată la cabana din Valea Sâmbetei. Să stau în poiana din faţa cabanei şi să privesc măreţia Colţului Bălăceni şi toboganul înălţimilor sfârşite în Fereastra Mare.
Am început tura noastră din Sâmbăta de Jos, acolo unde un autobuz ne-a lăsat în gura văii. Nesperat de repede o altă maşină ne-a dus pe şoseaua lungă către mânăstire şi mai departe pe valea pe care o aşteptam frământată în urma viiturilor din toamna trecută. Am coborât acolo unde marcajul punctului roşu indica traseul ce ar fi trebuit să ne conducă la casa de vânătoare din muchia Drăguşului. Am pornit pe vechiul drum de exploatare, vârstat ici-colo cu marcajul ce ar fi trebuit să ne scoată la liman. S-a pierdut repede şi drumul era din ce în ce mai înierbat. Am socotit că mai prudent ar fi să ne întoarcem şi să o luăm pe firul vechii poteci de pe vale. Era aceasta oarecum refăcută, dar urmele viiturii năpraznice tot se vedeau. Porţiuni de potecă spălată până la stânca goală, îngrămădiri haotice de trunchiuri de copaci târâţi de apele furioase, mai stăteau martore ruperii năpraznice de nori. Ce s-o întâmpla cu barajele astea de copaci de pe firul apei la altă viitură, om mai vedea. Aşa, pe nesimţite am ajuns la cabană. Părea animată şi cel ce oarecum o gospodărea, amabil. Dar cabana vădea lipsa de îngrijire şi parcă îşi grăbea sfârşitul. Către creste ceaţa stăpânea înălţimile şi semne de cer senin nu prea erau, dar nici noi nu aveam nevoie de aşa ceva în ziua asta.
A sosit o altă zi. Ştiam că nu o să ne bucurăm de timp prea bun, dar aşa cum era ne-a fost de ajuns să urcăm în Fereastra Mare. Bătea vântul, stătea să plouă şi ceaţa bântuia creasta. Pe ici pe colo, după ce am trecut de prima treaptă glaciară, ne-am bucurat de minunile înălţimilor. Izbucneau strigăte de marmote, iar peste crestele dinspre Cheia Bândei, câteva capre negre păşteau liniştite. Din tufele rododendromului se iviseră flori roz, semn că toamna asta va fi lungă. Doar când am ajuns în creastă, acolo unde vântul îşi făcea de cap, ceaţa nu ne-a dat nicuin pic de răgaz. Ba pe deasupra, picuri mărunţi veniţi dinspre văi, s-au transformat într-o zbiceală rece, care până la urmă ne-a gonit repede spre vale.
În drum spre cabană, am trecut pe la ,,salvamont ”, acolo unde unul dintre cei aflaţi acolo, ne-a atenţionat despre greutăţile pe care le vom întâmpina la coborîrea pe valea Viştiloarei, traseul nostru pentru ultima zi. Fusese aceasta, ca şi cea a Sâmbetei, tăvălită de viitura din toamna trecută. ,,O să treceţi, dar greu, mergând când pe sub copacii doborâţi, când pe deasupra lor ”. Era o încunoştinţare sumbră, pe care am împărtăşit-o şi fiicei mele, deabia sosită la cabană, cu cea de a doua parte a grupului. Mai temător şi dimineaţa înaintea plecării matinale, am reamintit încă odată ce greutăţi aveam de înfruntat. Mai curajoasă, Floriana mi-a replicat: eu pentru Curmătura Răcorelelor şi coborarea pe Viştişoara am venit !. Asă că am pornit la drum.

Pe vale soarele era încă departe să răzbată şi conturul încă întunecat al crestei, sub cerul senin, era prevestitor al unei zile minunate. Era frig şi mai aveam încă mult până să ajungem pe creste însorite. Am ajuns repede la bifurcaţia de drumuri de pe vale. Erau acolo drumurile către Fereastra Mare şi cea Mică, dar şi marcajul punctului albastru către Curmătura Răcorelelor, prima noastră ţintă din dimineaţa aceea. Nu era cine ştie ce potecă prin locurile prin care începeam să mergem, dar marcajul fusese refăcut de curând şi atât de des, cât să nu ne putem rătăci. Anul trecut, urcând pe valea Viştişoarei, ne întâlnisem cu echipa de marcatori ce se întorcea din acţiunea refacerii marcajelor pe tot traseul pe care tocmai îl abordam. Merită tot respectul munca lor. Care numai uşoară nu fusese.
Câtăva vreme am mers de-a lungul văii. De la răscrucea marcajelor, ne-am abătut la dreapta. Apoi am început să urcăm. Străbăteam arinişul compact, cu ochiuri scurte de luminiş şi parcă sub picioarele noastre se însăila un fel de potecă, poate chiar străbătută de paşi omeneşti. Marcajul des şi bine aplicat, nu ne lăsa nicicum să ne îndepărtăm de drumul nostru. Câtăva vreme am urcat din greu, până a ajunge pe prima muchie. Era atât de friguroasă dimineaţa aceea, mai ales că pe ierburile potecii stătea prima brumă căzută în anul acesta, încât a trebuit să ne scoatem din rucsac mănuşile. După mai puţin de 1 oră, am păşit pe prima muchie întâlnită în cale. A venit aici, odată cu noi şi soarele, răzbătând peste creste.

De aici încolo măcar de razele lui ne-am bucurat, pentrucă urcuşul nici de aici încolo nu era mai uşor. Doar vegetaţia arborescentă prin care ne strecurasem până atunci dispăruse. Acum străbăteam tufe de afiniş şi merişor şi tare bune mai erau bobiţele colorate. Eram pe muchia care mărginea de mal drept-geografic- pârâul Ferăstrăul, cel care face la perioade de umiditate normală, o frumoasă şi prelungă cascadă, venită tocmai din înaltul Drăguşului. Au apărut şi stâncăriile, din ce în ce mai dese.

Ba într-un loc, marcajul ne-a purtat către un horn, scurt, dar care ne-a mai amintit că pe munte mai trebuie să te şi caţetri. Într-un anume ghid citisem că într-un loc vom găsi un cablu. Nu era aici, dar judecând întregul traseu până în creastă, poate aici se gândise autorul că ar trebui pus. Am continuat urcuşul.

În faţa ochilor căldările glaciare către care ne îndreptam îşi descopereau, una câte una, frumuseţile. Crestele Gălşescului Mare şi a celui Mic, îşi aruncau către noi abrupturi impresionate şi urcuşul către acestea parcă devenise mai uşor, de când ochii aveau cu ce să se desfete. Am atins căldarea Răcorelelor şi am întâlnit şi marcajul punctului roşu, care parcă care cobora din muchia Drăguşului. Am trecut pe lângă două funduri de lacuri secate de seceta anului ăsta, dar şi pe lângă oglinda Topilei Baronesei, atât de rar atins de turişti. Il văzusem prima oară de mult, atunci când străbătusem muchia Drăguşului. Atunci mi se părea depărtat, acum îl priveam aevea. Curmătura Răcorelelor se vedea bine, dar către ea mai aveam drum lung. Marcajul ne conducea către stânga, de unde pe o postată de verdeaţă, ne-am îndreptat spre cota 2298m, cea a Curmăturii Răcorelelor. Însfârşit am ajuns în Curmătură.

N-am făcut chiar 3 ore cât spunea în ghid, ci cu vreo ½ oră mai mult. Fusese un urcuş dur şi aici ne propusesm să facem un popas mai lung. De jur împrejurul nostru munţii minunaţi cu creste alpine multe, cu hornuri adâncite în pereţii acestora, cu Gălăşescu Mare coborît până lângă noi şi cu imaginea lacului Viştişoarei cuibărit în marea grohotişului aruncat de munţi tocmai în preajma lui.

Aveam ce vedea şi parcă nu ne-am mai fi desprins privirile de pe minunaţiile munţilor. Muchia Drăguşului, coborâtoare, parcă nu era atât de spectaculoasă.

Cea a Zănoagei, din faţa noastră, cu marele horn al Iazului ce cobora din creasta sa,

bordul stâncos al drumului de creastă care ascundea pe versant nordic atâtea minunăţii şi peste toate astea adânca vale a Viştişoarei ce avea să ne aducă atâtea necunoscute.

Până aici marcajul fusese împrospătat de curând, dar pe coborâşul repede, a trebuit să ne ajutăm tot de cel vechi. Dar poate degeaba ar fi gândit cineva, să alegem un traseu de coborîre liniştit. Versantul muntelui era mai aproape de verticală decât oriunde.

Printre stâncării,

alegând locuri înierbate, pe brâne mai la îndemână şi uneori locuri cu stâncării şi grohotiş instabil, fără să ştim, am ajuns pe malul lacului. Apa liniştită a lacului, deabia încreţită de briza înălţimilor, limpede şi stânca cea mare din mijlocul lui, ne-au mai fermecat încă odată.

Am coborît repede din căldarea glaciară, printre stâncării, urmărind punctul albastru, mai degrabă de cât rostul vreunei poteci. La bordeiul de mioare în care altădată înoptasem era linişte şi nimic nu trăda că anul acesta ar fi fost oameni. Mai departe am coborît la stânca acoperită cu prelata ,, cazinoului ’’ şi mai departe am ajuns la pădure şi am intrat printre stâncării dezgolite brutal de viiturile năpraznice, ale căror efecte a trebuit să le facem faţă de aici înainte. Ne spuseseră salvamontiştii că valea fusese doborâtă de viitura din toamnă, dar nu-mi închipuisem că dezastrul va fi fost atât de total. Am coborit o scurtă porţiune de pădure şi când am ajuns la firul apei pe care altfel ar fi trebuit să o traversăm prin vad, ne-a întâmpinat o masă diformă de brazi doborîti din înaltul muntelui, cu aluviuni multe aruncate de-a valma tocmai de sus. O încâlcitură imensă de trunchiuri aruncate care încotro.

Tocmai din vârful muntelui rana produsă de viitura toamnei trecute, lăsase urme adânci, în care persista un miros de putreziciune. Am gândit noi, poate a animalelor smulse din culcusurile lor de torentul revărsat din cer. Ne-am strecurat cum am putut, când pe sub trunchiurile de brazi, când pe dedesuptul lor. Căutam urma potecii şi pe alocuri am mai găsit proaspătul punct albastru, pus doar anul trecut. Crâmpeie de potecă rămăseseră neatinse. Speram că ce găsisem la primul vâlcel întâlnit să nu se mai repete prea curând. Da de unde !. De aici încolo, toate vâlcele, altă dată fermecătoare, cu pădure deasă deasupra şi firicele decorative de apă ce ajungeau până la poteca din vale, totul era distrus. Încâlceala brazilor, stâncile mari prăvălite pe albia îngustă, făcuseră din poteca deabia strecurată pe malurile văii înguste, un haos de nedescris. Pe ici pe colo, prin prundişul şi nisipul albiei mai zăream urme aproape proaspete de bocanci, semn că mai fuseseră şi alţii care vroiseră să-şi încerce puterile pe valea devenită atât de greu accesibilă. Le-am urmat cât de cât, bucurându-ne când ne scotea la vreun crâmpei de potecă cu semne vârstate pe copacii încă în picioare, sau la vreun trunchi de copac aruncat peste torentul văii. Mai erau urme de oameni şi speram mereu că şi noi vom ajunge la capătul dezastrului. Până jos la capătul vechiului drum forestier, numai într-o încâlceală de copaci doborâţi am ţinut-o. Dar şi aici, viitura afectase drumul şi podul din acul serpentinei, nu mai exista şi chiar şi drumului îi dispăruse o bună bucată. Când am ajuns la poiana de pe malul Viştişoarei, trecuseră mai bine de trei ore de mers prin încâlceala şi dezastrul a ceeace fusese nu de mult fermecata vale a Vişişoarei. Dacă n-am fi avut de întâmpinat atâtea greutaţi, n-am fi făcut mai mult de o oră. Pe malul apei, când am ieşit din valea îngustă, aproape epuizaţi, ne-am odihnit cât ne permitea timpul ce-l mai aveam la dispoziţie. În urma noastră, cealaltă jumătate a grupului, oarecum întârziată, se mai chinuia încă să înfrângă cerbicia muntelui. Au ajuns şi ei până la urmă. Dar drumul până la gara din Ucea era încă lung şi trenurile care trebuiau să ne ducă spre case, unul câte unul îşi vedea de orarul său. Chiar dacă niscaiva ocazii, ne-au luat din picioare kilometri buni, până la gara din Ucea, nu ne-au mai rămas decât trenurile de noapte.

Şi când însfârşit ne-am împrăştiat din gara stingheră, am ştiut că noaptea care urma, o s-o facem prin sălile de aşteptare, prinzând legăturile care ne mai rămăseră.
Peste toate acestea ne-a rămas frumuseţea înălţmilor şi poate chiar farmecul unei aventuri nebănuite, cu noianul amintirilor de peste timp.

Text: Dinu Boghez
Fotografii: Floriana Boghez