Amintirea Craciunului trecut

PLEDOARIE PENTRU COZIA
PRIMA ZI DE IARNĂ
Moto: Cling – Cling – Cling

Până la Crăciun mai sunt putine zile. În oraş iarna părea încă departe. Doar frigul dimineţilor senine stătea să ne aducă aminte că iarna era în toi şi anul urma să se sfârşească repede. Nu ne-a trebuit mult până a ne hotărî să urcăm pe munte. Şi cel mai la îndemână, ne era pe Cozia. Era aproape întuneric în dimineaţa plecării şi geana de lumină a răsăritului, văzută de pe fereastra trenului în care eram, ne dădea speranţa unei zile frumoase. Stăm în cumpănă, gândindu-ne la locul cel mai bun de coborît din tren, pentru lungul urcuş către vârful Coziei, ce ni se arătase de pe drumul de fier al văii Oltului, pudrată binişor cu nea proaspătă. Până la urmă coborîm în gară la Lotru. Era frig straşnic pe drumeagul către cătunul Văratecii şi ghiaţa pleznea sub picioare, acolo unde apa se mai grămădise pe drumul pietruit. Mai puţin de o oră până ne-a luat drumul Văraticei, până să apucăm pe poteca ce ne depărta de sătucul caselor risipite cu fuioare de fum deabia aprinse în pragul dimineţii. Curând ajungem în poiana de desupra cătunului, cu iarbă mare, cu pojghiţe de ghiaţă foşnitoare, în bătaia vântului molcom ce venea dinspre înălţimile către care ne îndreptam.

Străbatem poiana cu trunchiuri de fagi scorburoşi şi coborâm la firul apei Slimnei. Pârâul pe care aveam să-l urmăm o bună bucată de vreme. Poteca se înfăşoară în lungul firului de apă ascuns uneori sub pojghiţă de ghiaţă firavă. Îl traversăm de câteva ori, până aveam să apucăm pe poteca vârstată cu dungă albastră de pe Gruiul Jangului. Avem grijă să ne luăm apă. Până la izvorul Armăsarului, nu mai întâlneam alte surse de apă. Ştiam că încă de la începutul urcuşului, stratul de frunze gonite de pe coastele muntelui, aveau să ne afunde până la brâu în salteaua foşnitoare. Ne controlam greu paşii printre ele, pe panta aspră a începutului de urcuş. Curând poteca ajunge pe pământ reavăn, acoperit cu filigram de gheţuş proaspăt. Copacii dezgoliţi de frunze, de pe coastele muntelui, deabia dădeau semn că adierea din creastă, le-ar fi deranjat somnul dimineţii. Aveam de urcat zdravăn până către Poiana Urzicii. Serpentine multe şi dese, fagi cu piele vânătă, mesteceni albi şi mulţi, pământ brobonat de îngheţul din ce în ce mai persistent, pe măsură ce câştigam în înălţime. Puţine locuri de odihnă în care cât de cât să avem oleacă de potecă plată. Urcăm mereu. Undeva, într-un ochi de poieniţă, acum pudrat de întrâia zăpadă, într-o vară cu sclipici de soare pe frunzişul fagului sub care ne odihneam, un ied speriat, rătăcit de maică-sa ce-l striga mereu, a ajuns până lângă noi, atât de aproape de să punem mâna pe el. Amintiri depănate în lungul urcuş care cu încetul urma să ne scoată în creasta, acum acoperită de nea proaspătă şi pufoasă. Acolo sus, ieşind din pădure, copacii îmbrăcau haina nouă a zăpezii deabia întinsă peste munte. Poiana Urzicii, acolo unde povestea a adunat uitare peste locul vechii stâni, se lasă scăldată de soarele deabia scăpat peste cleanţurile stâncoase. Întinderea albă, până a nu intra din nou în pădure, doar ici-colo ne arată urmele plimbărilor nocturne ale cine ştie cărei vietăţi. În urma noastră, paşii înşiraţi sfoară, croesc poteca dintâi către marile înălţimi, pe care deabia de acum încolo le vom înfrunta. Acolo unde ast ‘vară, miros lămâiţă cuprindea plaiul, acum doar covorul alb ne stă în faţă. Străbatem pădurea de fagi argintii, brânele unei Pietre Rele şi iată-ne în poienile Armăsarului. Brazii adormiţi, lasă printre crăcile încărcate de zăpadă, geană de lumină cât să încapă soarele printre ele. Poteca adormită în culcuşul cel alb, coboară întinsă către izvorul Armăsarului. Ne abatem pe coasta muntelui, prin locuri doar de noi cunoscute, către micuţul refugiu al Armăsarului. Îl găsim liniştit în mijlocul poieniţii parcă oleacă vesel de venirea noastră şi poate de asta clopoţeii agăţaţi pe prispă, vorbesc cu noi: cling.... cling .....cling. O pauză cât de cât şi iară la drum pe coasta muntelui, către înălţimile mari ale Coziei. Vârful cel mare al Ciuhei, apare înceţoşat şi din când în când îşi dezvăluie stâncile semeţe.
La cabana primitoare, zăbovim cât să bem la repezeală un ceai cald şi să schimbăm câteva vorbe cu oamenii pe care-i cunoaştem de când lumea. Apoi începem coborârea către Stânişoara, pe poteca abruptă de sub Bulz. Pe sub abruptul acestuia, pe la....lanţuri, la mânăstirea Stânişoara şi apoi pe drumul de pe valea Păuşii. Când am ajuns la capătul acesteia, se lăsase întuneric de-a binelea şi ziua de basm alb se sfârşise.
Şi a venit alt Crăciun, cu soare mult şi creste acoperite de nea proaspătă, cu Făgăraşii ţintuiţi la orizont de veşnicia albului imaculat, cu alte apusuri şi răsărituri, deasupra mării de ceţuri aşternute peste lumea ciudată a clonţanilor stâncoşi, printre care ne strecuram, cu umbrele întunericului lăsate peste munte şi cu regretul altei despărţiri.

De undeva de peste munţi înalţi, desprins din împărăţia zăpezilor veşnice, ajungea până la noi, zvonul zurgălăilor de la sania Moşului: cling.....cling......cling.

Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez